sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Falsa problemă a proteinelor



FALSA PROBLEMĂ A PROTEINELOR

În privința adevăratului aspect cantitativ și calitativ al proteinelor, trebuie precizat de la bun început că afirmația devenită axiomă: „carnea este sursa de proteine de cea mai bună calitate” este, de fapt, eronată. Bio-structura și chimia moleculară a proteinelor sunt legate de relația levogir-dextrogir (aliment viu/aliment mort) a acestora, precum și de aspectele toxicologice ale preparatelor din carne. Studiile demonstrează că solicitarea imperioasă de a ingurgita cu orice preț carne, justificată prin „aportul de proteină animală, indispensabilă corpului”, apare forțată, bazată cel puțin pe o cunoaștere defectuoasă a alimentației corpului fizic uman.

Produse din soia

Proteine de calitate superioară, dar de tip vegetal, se regăsesc într-un procentaj chiar spectaculos în multe alimente de origine vegetală: soia - 40 gr %, nuci - 17 gr %, quinoa - 14 g % etc. Toate aceste alimente, alternative naturale și sănătoase la proteinele carnate, conțin un procent de proteine apropiat sau chiar superior celui din friptură sau șuncă!

Într-un tabel sintetic, în medie, la 100 de grame de produs avem:
- drojdie de bere - 46 g proteine la 100 g produs
- soia - 40 g proteine la 100 g produs
- arahide - 30 g proteine la 100 g produs
- semințe de dovleac - 28 g proteine la 100 g produs
- grâu încolțit - 26 g proteine la 100 g produs
- brânzeturi - 25 g proteine la 100 g produs
- gălbenuș de ou - 17 g proteine la 100 g produs
- nuci - 17 g proteine la 100 g produs
- semințe de floarea soarelui - 14 g proteine la 100 g produs

În ceea ce privește proteinele de calitate care se consumă în alimentația naturală, acestea conțin toți aminoacizii esențiali în procente optime absorbției intestinale și utilizării în procesele plastice organice. De asemenea, prin asocierea proteinelor cu deficiențe în aminoacizi esențiali se pot realiza mixturi cu valoare biologică ridicată. Astfel, Sara Loves, în articolul său: Les végétariens peuvent bien manger [Vegetarienii se pot hrăni bine], apărut în revista La santé de l’home [Sănătatea omului] nr. 15/1993, arată că cele 18-20 grame de proteine obținute din 100 g carne pot fi procurate și din: 90 g grâu + 40 g drojdie; 100 g porumb + 100 g soia.

În timp ce alimentele naturale – proaspete, neprelucrate și nedegradate – permit asimilarea în organism a aproape tuturor proteinelor conținute, prin prelucrarea termică a cărnii, aportul proteic și asimilarea (absorbția intestinală) se înjumătățesc. Acest aspect este cu atât mai relevant atunci când se analizează toxicitatea cărnii. Michel Karen-Werner, în L’alimentation vivante – Miracle de la vie (1989) [Hrana vie - Miracolul vieții], arată că problema proteinelor este pusă greșit, și că de fapt omul nu de proteine are nevoie, ci de aminoacizi și că în vegetale aceștia se găsesc ca atare, și nu constituiți „în proteine vegetale”. Acest lucru este de o extremă importanță, deoarece se știe că, în procesul de digestie, proteinele, pentru a fi asimilate, trebuie descompuse mai întâi în aminoacizi, proces care reclamă cel mai mare consum de energie din partea organismului.


Dr. Max Otto Brucker, în capitolul intitulat „Eroarea comisă pe tema cărnii ca furnizor de energie”, din lucrarea sa, intitulată „Destinul din bucătărie”, prezintă un studiu comparativ privind procentul de aminoacizi și valorile biologice din mușchiul de vită și din zarzavaturi. Din acest studiu, el observă că procentul total de proteine este ceva mai mare în mușchiul de vacă (14,5%) decât în zarzavaturi, însă indicele de utilizare biologică (gradul de asimilare, care are o importanță mult mai mare) este superior cu 1,7% în zarzavaturi decât în mușchiul de vacă, despre care nutriționistul clasic susține că ar conține proteinele ,,ideale”.

În ceea ce privește cantitatea de proteine necesare, nutriționiștii spanioli (cei cu studiile de anatomie și fiziologie comparată) au afirmat că ulcerul, gastrita, diabetul sunt o consecință directă a încărcării tubului digestiv cu o cantitate prea mare de proteine. Ei au arătat că se poate foarte bine aprecia cantitatea maximă de proteine pentru care a fost proiectat organismul, după procentul acestora în laptele matern – 2,5% – procent ce nu trebuie depășit! Este interesantă asemănarea raportului dintre proteine, lipide și glucide (1/2/4) în laptele matern și în legume și fructe. De la aceste date și până la concluzia asemănării mediului intern al legumelor și fructelor cu mediul intern sanguin și limfatic uman nu este decât un pas (unul uriaș pentru OM). În aceste condiții, proteina carnată nu-și mai găsește locul în această ecuație!

Dr. Henry Bieler, în lucrarea sa referitoare la puterea terapeutică a alimentelor naturale, specifică la un moment dat: „Putem învăța multe dacă observăm înțelepciunea naturii în problema nevoii de proteine a organismului. Vițelul se dezvoltă foarte repede cu laptele de la mama-vacă, bogat în proteine de calciu și de albumină. Iedul crește mai încet, pentru că laptele de capră este mai puțin bogat în proteine. Creșterea sugarului este încă și mai lentă, deoarece laptele mamei sale este cel mai sărac în proteine dintre toate mamiferele. Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nevoile sale de proteine devin mai puțin importante, cu excepția cazurilor de rănire, de boală sau de epuizare, când se impune o creștere temporară”.

Referitor la necesitatea imperioasă a aportului nutritiv de proteine animale pentru efortul fizic și munca grea, și aceasta pare a fi o „idee fără acoperire”, după cum se exprimă Georges Barbarin, în lucrarea sa, Les clefs de la santé (Cheile sănătății): „Carnea n-are nimic de-a face cu dezvoltarea forței musculare. Mistrețul, care este vegetarian, este mai robust decât porcul, care mănâncă de toate. Elefantul, rinocerul, boul, calul se hrănesc numai cu ierburi. Persoanele care pretind că pentru vigoarea lor corporală este indispensabilă carnea sunt ca acei alcoolici care se simt lipsiți de vlagă fără paharul lor de băutură. Cum am putea uita marile valori energizante ale cerealelor germinate, ale nucilor și alunelor, castanelor, semințelor de floarea-soarelui și dovleacului, ale măslinelor, mierii, polenului, pentru a nu aminti decât pe cele mai importante?”

După cum se știe, unul dintre rolurile de bază ale vitaminei E (tocoferol sau vitamina fertilității, cum mai este denumită), pe lângă cel de menținere a bunei funcționări a țesutului muscular și nervos, a metabolismului general, este acela de asigurare a funcției sexuale, de reproducere. Cum această vitamină este prezentă în majoritatea fructelor și legumelor crude, este o absurditate a afirma că o alimentație naturală nu este capabilă să asigure această bună funcționare. Mai mult, este demonstrat de nutriționiștii adepți ai hranei crude că prin tratament termic au loc pierderi importante din această vitamină, inclusiv în alimentele de origine animală, astfel încât alimentația omnivoră cu alimente tratate termic riscă să ducă la carențe în această vitamină. Majoritatea nutriționiștilor crudivori, precum și unii naturopați, afirmă că menopauza și andropauza sunt fenomene de degenerescență și nu procese fiziologice normale, și că sunt practic necunoscute întreaga viață de către cei care au adoptat o nutriție frugivoră/crudivoră strictă.


Tot legat de ideea necesarului proteic pentru eforturi fizice intense și dezvoltarea masei musculare, dr. Kristine Nolfi preciza următoarele: „Să observăm animalele și să ne gândim de pildă la căluțul islandez: el poate să meargă 12 ore din 24, pe drumuri pline de hârtoape, încărcat cu greutatea unui călăreț, la o viteză de 10 km pe oră. Și ce i se dă de mâncare? Numai iarbă, fân și poate puțin ovăz. Sau să ne gândim la urșii care trăiesc în rezervații naturale ocrotite: se hrănesc numai cu miere sălbatică și cu fructe de pădure, și totuși devin atât de masivi și de bine căptușiți cu țesut adipos, încât pot trăi toată iarna din aceste rezerve, având, în mod proverbial, o forță uriașă. Prin comparație, să ne gândim la animalele care se hrănesc numai cu cadavre: șacalii, hienele, vulturii negri. Sunt animale lașe, slabe, care răspândesc în jur mirosuri fetide. Există mii de specii de animale care trăiesc alimentându-se toată viața doar cu hrană vie. De la această regulă se abat numai oamenii și animalele domestice, fiind și cei care au cel mai mult de suferit”.

Alte abordări semi-profesioniste consideră carnea la fel de „indispensabilă” și obligatoriu a fi ingurgitată, pentru asigurarea necesarului de bioelemente al organismului. Astfel, redescoperim alte ,,axiome”, în mare parte depășite de cercetările moderne, asupra principiilor nutritive din legume și fructe proaspete, comparativ cu valorile nutritive ale cărnii. Astfel, se consideră că alimentele din carne, și mai ales organele, constituie o sursă importantă de fier. Dar și drojdia de bere conține o cantitate apreciabilă de fier (18,2 mg%, față de 12 mg% în ficatul de vacă), soia are 12 mg% fier, lintea, fasolea au 7-10% fier, caisele, coacăzele, alunele au mai mult fier decât rinichii, în timp ce stafidele sau pătrunjelul au aceeași cantitate de fier ca și carnea (3 mg%).


Este adevărat că sparanghelul, loboda, ștevia, spanacul, deși conțin mai mult fier, au și acid oxalic, care formează cu fierul săruri insolubile, neasimilabile, iar acidul fitic din cereale formează cu fierul săruri puțin solubile și, deci, cu un coeficient de absorbție redus. Dar acest inconvenient este compensat de faptul că vitamina C conținută în legume și fructe facilitează trecerea barierei digestive, iar coeficientul de utilizare digestivă a fierului se dublează sau chiar se triplează când nevoile organismului sunt sporite. Iată cum, prin alimentația naturală, fără carne sau preparate din carne, se asigură necesarul de 14-20 mg fier/zi.

Peștele și mai ales carnea sunt sărace în calciu și raportul calciu/fosfor este foarte scăzut (0,1 - 0,2 în pește și 0,03 - 0,05 în carne). Prin compoziția lor minerală, în care predomină anionii (fosfor, sulf, clor), carnea și peștele sunt produse acidifiante și, consumate în cantități mari, imprimă o tendință spre acidoză. Aceste remarci sunt întărite de diverși autori. Vorbind despre fierul care se găsește în carne, profesorul Sherman spune că ,,este de o valoare nutritivă inferioară în comparație cu fierul din alimentele de origine vegetală”.

Aportul excesiv de proteine favorizează pierderile de calciu prin urină și, indirect, accelerează evoluția osteoporozei. Această influență pare să fie atât de marcantă, încât unele studii au pus în evidență o corelație între aportul de proteine carnate și fracturile de șold. Funcția renală începe să intre în declin după vârsta de 40 de ani. Se pare că excesul de proteine din alimentație contribuie la această deteriorare a funcției renale, odată cu înaintarea în vârstă. Un studiu care a comparat pierderile de masă osoasă la femei după menopauză a constatat că femeile vegetariene au pierdut doar jumătate din masa osoasă pierdută de femeile omnivore. Cu toate că unele plante bogate în oxalați (de exemplu spanacul) pot interfera cu absorbția calciului din intestin, studiile au arătat că, în general, absorbția și retenția calciului este mai bună la vegetarieni decât la omnivori.

Sursa: Dr. Marian Paraschiv-Claudius - Tratat pentru alimentația naturală a omului, Editura Christalin, 2003


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.