duminică, 29 ianuarie 2017

The Bund - Alianța pro Hitler a germanilor din America + documentar (EN)




„THE BUND”
– ALIANȚA PRO HITLER A GERMANILOR DIN AMERICA –

Iisus Hristos și Adolf Hitler... Numai un nazist ar fi îndrăznit să-i compare. „Hitler este prietenul germanilor de pretutindeni și, ca și Iisus, vrea ca copiii germani să-l venereze și să vină la el”, își amintește o femeie ce i s-a spus, pe când era doar o fetiță în „Tabăra tinerilor naziști”. Afirmația n-ar fi șocantă, având în vedere convingerile naziștilor, dar fetița care a auzit-o nu era din Düsseldorf, Stuttgart sau Berlin, ci din Milwaukee, Wisconsin, în inima Americii. Aici, copiii emigranților germani erau îndoctrinați în nazism, în timp ce Hitler se pregătea să cucerească Europa.


Taberele de tineret erau conduse de o organizație a germanilor imigranți în Statele Unite și aveau scopul de a racola adepți loiali și de a răspândi ideile naziste în țara lor de adopție. Deși căzută în uitare astăzi, The German American Bund (Alianța Germanilor Americani), numită mai simplu „The Bund”, a fost una dintre cele mai controversate grupări ale incertitudinii politice din anii 1930. Ideologia nazistă afirma că toți germanii sunt uniți prin sânge și că descendenții emigranților germani din toată lumea trebuie să fie conștienți de obligația lor, ca rasă, să-l sprijine pe Hitler. Statele Unite, cu 25% din populație având strămoși germani, a fost o țintă tentantă pentru naziștii însărcinați cu recrutarea de adepți. În 1939, în Wisconsin, stat renumit pentru berea și cârnații lui, 43% dintre locuitori erau fie născuți în Germania, fie prima generație de germani americani. Este evident că naziștii credeau că toți aceștia pot adera la cauza lor.

Primul Război Mondial a fost un eveniment traumatizant pentru germanii de pe ambele țărmuri ale Atlanticului. În Statele Unite, comunitatea germană a fost zguduită de un val de isterie anti-germană. Frica indusă de propaganda guvernamentală i-a împins pe unii să atace „dușmanul din mijlocul lor”, chiar dacă erau prea puține dovezi care să le justifice acțiunile. Așa-zișii super-patrioți au început să-și arate ura față de cultura germană. În unele localități, muzica și învățământul în limba germană au fost interzise, câinii teckel (o rasă germană) erau atacați, iar cărțile în limba germană erau scoase din biblioteci și arse în stradă. Unii germani au trebuit să îndure o serie de umilințe, de pildă, erau forțați să sărute steagul american în public, erau spionați de vecini sau, în unele cazuri, chiar atacați. În statul Illinois, un german imigrant a fost omorât de mulțime. În aceste condiții, mulți germani au fost nevoiți să-și ascundă identitatea etnică. Ceea ce a mai rămas din populația germano-americană s-a izolat, trăind cu frica-n sân.

După ce Primul Război Mondial s-a sfârșit, un nou val de emigranți germani a intrat în America. Cei mai mulți s-au integrat cu succes, dar au existat și inadaptați: nemții fasciști, descriși de istoricul Sander Diamond ca „autointitulați emigranți”, care se temuseră de așa-zisa proletarizare în democrația instabilă, recent instalată în Germania. Aceștia trăiseră umilința înfrângerii în război și haosul social și politic care a urmat. Mulți erau tineri din clasa mijlocie, iar unii dintre ei participaseră la luptele de stradă împotriva socialiștilor și comuniștilor. O dată ajunși în America, acești fasciști au format grupuri politice, precum Asociația Teutonia, înființată în Detroit, în 1924.

În ianuarie 1933, la numai patru luni după ce Hitler a venit la putere, grupurile naziste din Statele Unite au fuzionat, formând „Prietenii Noii Germanii”. Implicarea naționaliștilor germani în această organizație a creat fricțiuni între Berlin și Washington, așa încât, în 1936 gruparea a fost reorganizată, devenind Alianța Germano-Americană, compusă exclusiv din cetățeni americani de origine germană. Având sediul central în New York, Bund era condusă de Fritz Kuhn, un inginer chimist din München, care servise în armata germană în timpul războiului. Supranumit în presă „Führer-ul american”, acesta ajunsese în America în 1928, stabilindu-se mai întâi în Detroit, iar mai apoi în New York, devenind cetățean american în 1934.

Oficial, Bund nu făcea parte din Partidul Nazist, dar se comporta ca și când ar fi fost. Opera după principiul conducerii naziste, care cerea obediență absolută față de superiori. Ca și Partidul Nazist din Germania, Alianța Germano-Americană și-a împărțit teritoriul – Statele Unite – în regiuni, creând un program pentru tineret și o divizie paramilitară, ai cărei membri purtau uniforme cu cămăși și cizme asemănătoare cu cele ale naziștilor din Germania. Dar, deși păreau niște străini veniți în vizită, membrii Bund se considerau americani loiali și patrioți, care își protejau țara de adopție de comploturile evreilor comuniști și de influențele culturale ale negrilor, cum ar fi muzica jazz.


Bund și-a făcut însă mult mai mulți dușmani decât prieteni în Statele Unite ale Americii. Socialiștii și comuniștii au reacționat imediat. La fel și evreii, care au organizat un boicot al produselor venite din Germania nazistă. Bund, la rândul său, i-a boicotat pe comercianții evrei și a hărțuit grupările comuniste. Toate acestea au atras atenția Congresului american. Ca urmare, congressman-ul Samuel Dickstein a inițiat o investigație a nazismului în America.

Opiniile populației germane din America față de Hitler și Bund nu erau însă unitare. Majoritatea erau în favoarea neutralității, dar existau și unii care se bucurau să vadă renașterea Germaniei și-i urau pe evreii care boicotau mărfurile germane. Pe de altă parte însă, aceștia dezaprobau politica dictatorială a lui Hitler.

Pentru a-i face pe germanii din America să adere la nazism, Bund folosea o serie de metode, printre care infiltrarea în cluburile deja existente ale etnicilor germani. În felul acesta se spera nazificarea vieții culturale a germanilor americani, așa cum făcuse Hitler în Germania, pentru a înfăptui „coordonarea politică”. Numai că această infiltrare i-a divizat și mai mult pe germanii americani. Apoi, Bund a încercat să preia controlul prin intimidare. De pildă, când Federația asociațiilor germano-americane din Wisconsin a votat în 1935 interzicerea afișării svasticii la evenimentele culturale, membrii Bund i-au amenințat pe delegații anti-naziști. Atmosfera se încinsese așa de tare, încât a fost chemată poliția, să restabilească ordinea. Însă hărțuirea anti-naziștilor din Wisconsin a continuat, sub diferite forme.

O modalitate prin care Bund își promova cauza era sponsorizarea adunărilor în cadrul cărora liderii expuneau ideologia nazistă, iar membrii distribuiau materialele de propagandă. Toți liderii purtau uniforme, dădeau salutul nazist și strigau „Heil Hitler”, în timp ce „Divizia de ordine” supraveghea atent protocolul de desfășurare a evenimentului. La aceste întâlniri era folosită o retorică înverșunată împotriva evreilor, comuniștilor și anumitor politicieni. Liderii Bund îl criticau dur pe președintele Franklin Roosevelt, numindu-l „Franklin Rosenfeld”, și ridiculizând programul său social, „Chestiunea evreiască”.

În același timp, la toate întâlnirile lor, Bund avea grijă să-și etaleze patriotismul față de America. Aniversarea zilei de naștere a lui George Washington era una dintre ocaziile obișnuite de întrunire. Pe scenă, steagul american și portretele lui Washington apăreau alături de svastică și se intonau imnurile ambelor țări. Adunările Bund se transformau frecvent în spectacole publice. Protestatarii erau o apariție obișnuită, fiind într-un număr comparabil cu cel al membrilor Bund. Astfel, violențele erau inevitabile. La aniversarea lui George Washington din 1938, de pildă, un bărbat s-a repezit pe scenă, furios pentru că a văzut copii îmbrăcați în uniforme naziste, evenimentul fiind descris pe larg într-un articol din „Milwaukee Journal”.

Copiii erau o categorie importantă în cadrul Alianței Germanilor Americani. Membrii acesteia își trimiteau copiii în fiecare vară în locuri precum Tabăra Hindenburg din Wisconsin, pentru a participa la un program pentru tineret, comparabil cu cel al cercetașilor. Taberele erau, de asemenea, locuri de întâlnire pentru tot felul de activități ale adulților, de la picnicuri, până la conferințe. În aceste tabere, copiii erau îmbrăcați în uniforme naziste, învățați să mărșăluiască, să se supună inspecțiilor sau să ridice steagul la ceremonii. Și nu în ultimul rând, acestor copii aflați în vacanță li se preda ideologia nazistă.


Ascensiunea Bund a stimulat discuții aprinse în America. Câteva grupuri rasiste autohtone, ca de pildă Ku Klux Klan, Forțele Creștine și Cămășile Argintii (care spuneau că democrația e cușer) au descoperit puncte comune cu această alianță antisemitică, ce clama supremația rasei albe. Totuși, majoritatea americani criticau rasismul și ideologia nedemocratică a alianței, iar faptul că aceasta își extindea controlul precum Hitler în Europa era un motiv serios de îngrijorare. Bund era percepută ca un element străin, periculos în Statele Unite, astfel încât, până în 1938, mișcarea antifascistă se extinsese, cuprinzând diverse coaliții, de la comuniști la grupurile de veterani.

Germanii din America erau divizați. Câteva cluburi germane criticau Bund, în timp ce altele erau mai moderate, de teama că o comunitate germană divizată s-ar putea eroda din punct de vedere cultural. Dar sentimentul anti-Bund devenise atât de puternic, încât liderii germanilor americani au ajuns la concluzia că, dacă nu se disociază total de Bund, riscă să fie ei înșiși catalogați drept naziști. În anul 1938, Federația Asociațiilor Germanilor Americani a emis un document în care declarau că nu au absolut nimic de-a face cu propaganda de intoleranță și ură rasială și religioasă, întreținută de Alianța Germanilor Americani. Documentul preciza că „Germanul american obișnuit se opune ferm doctrinei urii propagată de naziști și roagă America să ia act de aceasta”.

Federația din Wisconsin și-a susținut vorbele cu fapte. În 1939, cu ajutorul câtorva oameni de afaceri, a luat în arendă Tabăra Hindenburg (al cărei teren fusese ocupat ilegal), redenumind-o Tabăra Carl Schurz, în onoarea liderului politic germano-american din secolul al XIX-lea, transformând-o într-o tabără de copii. Președintele Federației, Bernhard Hofmann, a declarat că aici, copiii vor învăța americanismul și că „nu vor mai exista steaguri, ci doar stele și dungi”. Dar între timp, Bund a reușit să obțină un alt teren, la numai o milă depărtare de fosta lor tabără Hindenburg. Această nouă tabără, precum și altele, și-au desfășurat activitatea în Milwaukee timp de câțiva ani.

La sfârșitul anilor 1930, Bund începe să se confrunte cu probleme serioase. Pactul nazisto-sovietic din 1939 le-a cam stins membrilor retorica anticomunistă. Președintele Fritz Kuhn (foto stânga) și-a pierdut cetățenia și a fost băgat la închisoare pentru folosirea ilegală a fondurilor organizației. Protestele împotriva Alianței Germanilor Americani au continuat, escaladând cu bombardarea birourilor lor din Chicago, în iulie 1940. Ca urmare, Bund a adoptat o tactică de buncăr, ținându-și conferința națională în secret, în trei tabere din vestul țării. Dar, deși membrii săi au început să critice boicotarea evreilor, încercând să provoace un război cu Germania, frica lor de nazism pălise. Sute de membri Bund descurajați s-au reîntors în Germania.

Când, pe 7 decembrie 1941, Hitler a declarat război Statelor Unite, la patru zile după ce Japonia a atacat Pearl Harbor, membrii Bund s-au trezit captivi pe un teritoriu inamic. Agenții federali au confiscat documentele Alianței și mulți dintre membrii săi au fost denaturalizați și aruncați în închisoare. Într-o scrisoare adresată avocatului Bund, George Froboese, care, cu doar câteva săptămâni mai înainte, dintr-un lider regional devenise liderul național al Alianței, a făcut o evaluare a scurtei dar tumultuoasei existențe a acestei organizații: „Adevărul este că am făcut greșeli, mai ales în ceea ce dv. numiți „psihologia mentală”. Totuși, aș vrea să subliniez că eu n-am considerat niciodată Bund drept o organizație ofensivă. Încă de la început, aceasta a fost o mișcare defensivă. Noi n-am fost niciodată o cauză, ci mai degrabă o reacție la o cauză... Noi am stat întotdeauna cu picioarele pe pământul american și, la o analiză finală a activității noastre, am purtat în inimă interesele Americii noastre”. În 1942, Froboese a fost citat ca martor în fața unui juriu din New York, privind activitățile Bund. În drum spre New York, el a coborât din tren la Waterloo, statul Indiana, și s-a sinucis punându-și capul pe șină în fața unui tren ce venea spre el.

După atacul de la Pearl Harbor, germanii americani au continuat să-și susțină americanismul: „Facem un apel la populație să nu creadă că tot ce este german este și nazist”, declara Federația Societăților Germano-Americane din Wisconsin: „Noi nu vom susține nimic și pe nimeni care este împotriva acestei țări”. În New York, organizația numită „Americanii loiali de descendență germană” afirma că cel de-Al Doilea Război Mondial i-a luat în vizor pe germanii americani și că „a nu distinge între cei loiali Americii și simpatizanții naziștilor poate crea un dezastru”. În 1942, revista „American Legion” publica articolul „Am omorât americani în 1918, dar acum lupt pentru America”. Autorul amintea de jurământul sacru depus la obținerea cetățeniei și spunea că imigranții ca el trebuie să-și apere onoarea, familia și America germană”. Și într-adevăr, mulți germani americani au luptat și au murit apărând Statele Unite în timpul războiului.

Accentul pe americanism a dat rezultate, așa încât o nouă isterie anti-germană n-a mai apărut. Au existat pe plan local câteva incidente nefericite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar acestea nu s-au răspândit. Americanii au știut să distingă între germanii buni și germanii răi, mult mai bine decât în cazul japonezilor americani... Astfel, America a devenit refugiul multor intelectuali germani care voiau să scape de regimul nazist: În Pacific, unul dintre generalii preferați ai trupelor era Walter Krüger, comandatul Armatei a Șasea a Statelor Unite, iar actrița și cântăreața Marlene Dietrich era chiar mai faimoasă decât Krüger.

Trebuie spus că Bund – Alianța pro Hitler a germanilor americani – a cuprins numai o mică parte a comunității de etnie germană. Numărul exact al membrilor nu se cunoaște, estimările mergând de la 6.000 la 25.000. Istoricii spun că cca 90% dintre membrii Bund erau imigranți sosiți după anul 1919. Dar în Wisconsin, statul cu cea mai numeroasă populație germană, au aderat la Bund cam 500 de inși, ceea ce exclude cifra de 25.000 la nivel național. Și este logic ca această cifră să fi fost mult mai mică. Oare câți germani americani ar fi fost dispuși să-și riște proprietățile, viitorul copiilor și propria viață trecând de partea Kaiser-ului?

În mod ironic, scopul Bund de a-i trezi pe germanii americani a slăbit, de fapt, cultura germană acolo unde odată înflorea. Dar holocaustul, lipsa de noi imigranți și existența Bund i-a determinat pe germanii americani să-și consolideze partea americană a identității lor.

Mark D. Van Ells, profesor de istorie la New York University 

Sursa: http://www.americainwwii.com/articles/americans-for-hitler/

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

Cunoscătorii limbii engleze pot urmări documentarul „America nazistă – o istorie secretă” (Nazi America – A Secret History) aici: https://www.youtube.com/watch?v=hiv2ujvfmmY

2 comentarii:

  1. păi, dezbină şi stăpâneste ! Să profiţi de faptul că propriul tău popor te-a dezamăgit crunt. aşa au progresat americanii peste restul lumii, cu imigranţi. Şi acum vor să fac ziduri...
    Or să ajungă să fie de fapt ce sunt : scursura ţărilor europene, hoţii, bandiţii şi dezaxaţii europei, trimişi să trăiască în noile teritorii descoperite !
    Şi ne mai fac morală.....

    RăspundețiȘtergere
  2. Tulburari asemanatoare / similare pot izbucni acum in SUA in cazul musulmani vs americani. Sa nu uitam totusi ca in timp de razboi dusmanul dinauntru este monitorizat si (pe cat posibil) anihilat la fel ca cel din afara. Au patit-o si japonezii americani la fel ca germanii americani. Internarea in lagare se practica demult (ce-i drept, sovieticii au rafinat chestiunea iar nazistii si japonezii au dus-o la extrem. Mai nou, chinezii contra miscarii Falun Dong, unde s-a ajuns inclusiv la prelevarea fortata de organe in cazul a cel putin 40000 de cazuri!). Homo homini lupus!

    RăspundețiȘtergere

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.