Se afișează postările cu eticheta Alimentația sănătoasă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alimentația sănătoasă. Afișați toate postările

miercuri, 22 iulie 2015

Comunități umane care demonstrează rolul alimentației naturale




COMUNITĂȚI UMANE
CARE DEMONSTREAZĂ ROLUL ALIMENTAȚIEI NATURALE

Mulți oameni și-ar schimba mai degrabă religia decât stilul alimentar...

Deși aspectele practice ale alimentației naturale par absolut noi pentru cunoașterea științifică, se pare că existența unor comunități, mai mult sau mai puțin numeroase, care să practice un cu totul alt stil de viață decât cel clasic, occidental, este cunoscută dintotdeauna. Iar aici nu mă refer la populațiile total integrate în Natură, cu organizare specific tribală (insulele polineziene, aborigenii australieni, africanii etc.), ci la populațiile care au cunoscut trecerea „civilizației” moderne, cu toate efectele acesteia, la toate nivelurile. De aceea, această prezentare are o importanță deosebită. Ea oferă o imagine comparativă a ceea ce reprezenta modul de viață al acestor comunități înaintea contactului cu tehnologia modernă și efectele acestui contact. Și pentru că populația Hunza din zona Himalayei reprezintă cazul special – atât prin puterea exemplului, cât și prin numeroasele studii științifice medicale întreprinse în decursul timpului – o vom aborda separat, în al doilea subiect.


Începem scurta noastră prezentare cu o populație din zona Mexicului, cunoscută sub numele de indieni otomini. În lucrarea „Un nou stil de viață. Poftă bună!” a dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, autorul ne oferă următoarele detalii, referitoare la această populație: Indienii otomini trăiesc pe podișul din centrul Mexicului și se hrănesc cu cereale, turte de porumb, fasole și diferite zarzavaturi. Studiile efectuate în mijlocul acestui popor, care au fost publicate în 1948 în revista American Journal of Public Health (R.K. Anderson, J. Calvo, W. Robinson, pag.1126), arată că acești indigeni se bucură de o sănătate rar întâlnită. Cazurile de obezitate, hipertensiune arterială sau cancer sunt aproape inexistente. Aceeași lucrare oferă și alte informații, de data aceasta referitoare la șerpașii nepalezi: Acești locuitori ai înălțimilor abrupte din masivul Himalaya sunt renumiți pentru extraordinara lor rezistență fizică. Toate expedițiile pe Everest, ca și pe alți munți din regiune, au ținut să aibă un grup de hamali șerpași.

Tensing Norgay, șerpașul care l-a însoțit pe alpinistul australian Edmund Hilary în prima lui ascensiune a vârfului Everest, spune în cartea sa autobiografică Tigers of the Snows (Tigrii zăpezilor): „Cartofii sunt principala noastră cultură și baza alimentației șerpașilor, la fel cum este orezul pentru hinduși și chinezi. Varietățile de cartof care cresc în Himalaya se cultivă la altitudini foarte mari (4-5.000 de metri), și cu ei se asigură provizia de alimente în locuri îndepărtate... Alte alimente de bază în dieta noastră sunt orzul (crește până la înălțimi de 4.000 de metri) și grâul (până la 3.000 de metri). De la turmele de oi și capre și de la cirezile de yaci, șerpașii obțin lapte și brânză, cu care își completează dieta bazată pe cartofi și cereale. Carnea abia dacă se consumă și șerpașii care urmează budismul în forma lui strictă sunt vegetarieni totali”.

În cotidianul „Național” din 22 aprilie 2002, în articolul „Longevitatea oamenilor crește o dată cu altitudinea”, apar detalii privitoare la modul de hrănire al unei populații, de asemenea deosebit de longevivă, trăitoare pe platoul Anzilor – indienii americani din Villacamba: În Anzi, unde la 4.000 de metri temperatura este de 23° tot timpul anului, iar umiditatea este de 60%, se află Villacamba, un mic ținut care a devenit un fel de model pentru persoanele aflate la vârsta a treia. Aici trăiesc șapte „ultracentenari” dintr-o populație de 1.800 de locuitori. Pe lângă cei care au depășit deja suta de ani, există în Villacamba mulți oameni care, deși au multe primăveri în spate, au inima și vasele sanguine demne de un occidental de 40 de ani care ține regim și duce o viață liniștită. În acest ținut andin, lumea se trezește la șapte dimineața, se culcă la 8 seara, nu se agită pentru a-și atinge obiectivele într-un timp cât mai scurt și își rezervă câteva momente din zi pentru meditație și pentru lectură. Dar, mai mult decât atât, își organizează ziua în patru perioade temporale foarte clare: există un moment pentru oboseală, un moment pentru odihnă, un moment pentru relaxare și un moment destinat raporturilor cu ceilalți.
 
Bărbat centenar din Villacamba

În afară de altitudine, care este în mod clar un factor binefăcător, s-a mai observat că dieta indienilor americani din Anzi, foarte diferită de a noastră, ar trebui să ne servească drept model. Locuitorii din Villacamba consumă în mod normal cu 60% mai puține calorii decât un european și au drept componente fundamentale ale dietei cerealele și legumele crescute în mod natural. Aici nu se poate vorbi de obezitate, consumul de alcool este ocazional și nu se fumează. Nu există medicamente, ci numai remedii naturale pe bază de plante...

Cea mai amplă prezentare, în afară de cea a populației Hunza, apare în informațiile referitoare la populația din Okinawa – o comunitate inițial închisă, bazată pe alte reguli decât cele cunoscute de societatea modernă. Lucrarea dr. Pamplona-Rogers, citată la începutul subiectului, oferă scurte detalii și în privința acestei comunități: Locuitorii insulei Okinawa au o dietă pe bază de vegetale (cereale, fructe și zarzavaturi). Longevitatea și fertilitatea lor, ca și lipsa bolilor degenerative, în special cancerul, au atras atenția cercetătorilor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un grup de medici militari a realizat o serie de autopsii a indigenilor din această insulă, morți în bătălie, și s-au putut convinge că indivizii cu o vârstă înaintată nu aveau tumori, nici semne de ateroscleroză, artroză sau alte boli degenerative (P.E. Steiner, „Necropsii la oamenii din Okinawa. Observații anatomice și patologice”, Archives of Pathology, nr. 42, pag. 359, 1946).

Însă, o prezentare mult mai detaliată a acestei comunități insulare, ne este oferită în revista Formula AS, nr. 539, din octombrie 2002. Astfel, în acest număr apare un articol cu titlul „Insula nemuritorilor fericiți”, având următoarele subtitluri: Locuitorii de pe insula Okinawa sunt cei mai longevivi pământeni. O moarte petrecută la 80 de ani este considerată un accident, având în vedere că majoritatea localnicilor trăiesc peste 100 de ani. O echipă de reporteri francezi a investigat recent fenomenul. Dar iată conținutul interesantului articol:

«Ce vă spunem nu este o simplă poveste, ci istorie adevărată. În secolul III, împăratul chinez Qin Shi Huangdi a trimis o misiune în Marea Estului pentru a descoperi secretul imortalității de la locuitorii insulelor numite pe-atunci „de aur” și „de argint”. Din păcate, cronicile imperiale nu relatează urmarea acelei expediții maritime, localizarea insulelor rămânând mai bine de două milenii obiectul speculațiilor geografice. Cu toate acestea, în căsuța lui din Naha, capitala insulei Okinawa, scufundată într-o grădină de bonsai, bătrânul Shosei Moriyama-san știe cu siguranță că el aparține acelui popor al „nemuritorilor fericiți” pe care-l căutaseră navigatorii chinezi. A doua zi după moartea „prematură” a fratelui său, în vârstă de 78 de ani, Shosei Moriyama-san, cu 20 de ani mai mare decât defunctul, i-a reunit pe toți membrii familiei, până la strănepoți, spunându-le cu severitate: „Iată ce se va alege de voi dacă veți continua să mâncați conserve și hamburgeri. Alimentele (vii) hrănesc viața, ele sunt leacul cel mai puternic de pe pământ, cultivați-vă fizicul, intrați în armonie cu voi. Mișcați-vă, iubiți munca și duceți la bun sfârșit ce faceți. În joc se află reputația noastră și cea a urmașilor noștri din regatul Ryukyu”.
Ryukyu este vechiul nume al insulelor tropicale Okinawa, devenite posesiune japoneză în 1879. O inscripție cu caractere vechi, chinezești, gravată pe un clopot din castelul regal și datând din 1458, atestă bunăstarea legendară a acestor insule. În ea se spune: „Ryukyu beneficiază de o bogăție aparte în mările sudului. Această națiune a preluat înțelepciunea strămoșilor, al căror cult l-a păstrat. Acesta este locul unde pe vremuri au trăit fericiții nemuritori. Grație corăbiilor sale, Ryukyu este un pod între națiuni, abundând astfel în produse exotice și comori.»

Femeie centenară din Okinawa

În ciuda tuturor încercărilor cumplite prin care au trecut, „fericiții nemuritori” au rămas în continuare pe aceste locuri. Și în clipa de față, Okinawa deține recordul mondial al speranței de viață: 86 de ani pentru femei, 78 de ani pentru bărbați, arhipelagul având 660 de centenari (mulți trecuți demult peste 100 de ani), la o populație de 1,3 milioane. Oare care este secretul lor? Cardiologul și gerontologul Makoto Suzuki studiază de 27 de ani această enigmă. El conduce Centrul de studiu al longevității, instalat într-un mic birou al Universității din Okinawa, unde se adună zeci de centenari. Între ei, foarte puțini sunt bolnavi: câteva maladii cardiace, cancere la sân sau la prostată. La Okinawa mamografiile nu sunt necesare.

Contrar sfaturilor date de medicii specialiști în diabet de pretutindeni, centenarii de pe insulă consumă o mare cantitate de carbohidrați și foarte puține proteine. Ei se îmbolnăvesc extrem de rar de Alzheimer sau de demență senilă. Când se apropie de 90 de ani, 80% dintre bărbați și 60% dintre femei au creierul perfect intact în comparație cu doar 40% în Europa sau America. În plus, toți bătrânii conservă un nivel foarte ridicat al hormonilor sexuali.

Conform observațiilor făcute pe foarte mulți centenari, longevitatea locuitorilor insulei nu este de natură genetică. Ea este rezultatul fericit al unei alimentații sărace în carne și bogate în legume amare, combinată cu exerciții fizice practicate constant, precum mersul pe jos, dansul, grădinăritul, și cu o rețea de întrajutorare foarte puternică între membrii comunității, care practic exclude singurătatea. Majoritatea tradițiilor din Okinawa celebrează înaintarea în vârstă ca pe o sărbătoare a câștigării înțelepciunii, un motiv de bucurie și nu o dramă a apropierii de moarte. Și, nu în ultimul rând, viața spirituală a „nemuritorilor fericiți“ se bazează pe cultul strămoșilor. (În mod bizar, toate popoarele la care „cultul morților” este puternic au o viziune senină și optimistă a lumii de dincolo, fapt valabil și pentru zonele românești care cultivă această tradiție, ca de pildă nordul Ardealului și Maramureșului).

Iată, foarte pe scurt, câteva exemple ale unor comunități ce oferă un alt mod de viață decât cel clasic, de tip occidental. Iar, cel mai important, acesta reprezintă chiar un model viu, real, palpabil și concret – dovedind că toată pledoaria noastră pentru Viață prin Alimentația Naturală nu sunt doar simpliste speculații și teorii ciudate, ci chiar o bucată din Realitate... Însă, cel mai elegant și relevant exemplu de confirmare întocmai a acestor repere ne este oferit de populația Hunza, abordat în subiectul următor:

Populația Hunza și modelul social ideal de sănătate preventivă

Dacă exemplele subiectului anterior nu au fost suficient de grăitoare sau relevante, atunci cu siguranță că prezentarea stilului de viață al populației Hunza din podișul Himalayei va orienta decisiv argumentația noastră către repere clare, fără ambiguități. De aceea, în continuare vom cita studiul realizat de dr. R. McCarrison, șeful cercetării privind nutriția din India de pe vremea ocupației britanice și prezentat în excepționala carte a lui Peter Tompkins și Christopher Bird, Viața secretă a plantelor. Această lucrare oferă și un studiu foarte interesant, efectuat pe două populații de șobolani: una hrănită conform stilului tradițional, tipic occidental, iar cealaltă, exact ca în dieta originară a populației Hunza. Dar să observăm nu numai concluziile experimentului amintit, ci și o mică introducere în stilul de viață al populației Hunza:
 
Bărbați Hunza - tată și fiu

La începutul secolului XX, Dr. Robert McCarrison, șeful departamentului guvernamental de cercetări asupra nutriției din India, a întreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante în privința legăturii dintre starea de sănătate a populației și practicile alimentare ale acesteia. El s-a ocupat în special de zona Gilgit, o regiune muntoasă și izolată din Kașmirul de Nord, unde locuitorii din neamul Hunza vădeau o vitalitate excepțională. Erau în stare să parcurgă fără pauză drumuri lungi de câte 200 de kilometri pe trasee accidentate din cei mai sălbatici munți din lume sau puteau săpa copci în gheață înotând de la una la alta pe distanțe apreciabile, pe sub calota dură de deasupra lor, iar asta fără țeluri practice, ci numai pentru propria lor plăcere. Deși populația Hunza era relativ puțin numeroasă și înconjurată de vecini prădalnici și cruzi, rareori se întâmpla să fie atacată de aceștia, pentru simplul motiv că vecinii îi știau de frică, fiindcă de multe ori în trecut avuseseră ocazia să se convingă de superioritatea acestor oameni. Era însă vizibil un alt fapt, inexplicabil: toate populațiile din acea zonă trăiau în același climat și în aceleași condiții geografice, și cu toate acestea erau decimate de boli, ceea ce-l făcu pe McCarrison să caute motivele diferenței în alte direcții, în primul rând în modul de alimentație.

În paralel, McCarrison începu și experiențe amănunțite pe șobolani, care se știe că sunt atât de lacomi, încât mănâncă tot ce mănâncă și omul, și a alcătuit mai multe loturi pe care le-a supus la diferite regimuri alimentare. N-a fost nevoie de prea mult timp ca să-și dea seama că aceste rozătoare creșteau, se dezvoltau și aveau o stare de sănătate întocmai ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv. Cât despre șobolanii hrăniți asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu cereale, legume și fructe, la care se adăuga lapte de capră crud, brânzeturi și unt numai din lapte de capră, aceștia deveniră specimenele cele mai sănătoase din tot laboratorul lui McCarrison. Creșterea lor era foarte rapidă, nu se îmbolnăveau niciodată, masculii erau de o virilitate net superioară iar femelele mult mai fertile, puii sănătoși și gradul de ,,mortalitate infantilă” aproape de zero. Mai mult decât atât, acești șobolani vădeau un caracter de-a dreptul plăcut, erau blânzi, afectuoși și aveau tot timpul o stare de bună dispoziție, care făcea să nu existe între ei conflicte.

Cu toată părerea de rău, McCarrison a hotărât să-i sacrifice pe rând la atingerea vârstei de 27 de luni, care corespunde vârstei de 55 de ani la om, și să le facă autopsia. La absolut niciun exemplar nu s-au constatat disfuncții ale organelor interne. Spre deosebire de acești ,,șobolani hunza”, celelalte loturi vădeau deficiențe fizice sau de comportament specifice populațiilor ale căror reguli alimentare le urmaseră, îmbolnăvindu-se de aceleași boli și având comportament asemănător, caracterizat în special prin țâfnă și spirit agresiv. Aceștia trebuiau supravegheați în permanență și adesea separați, ca să nu se omoare între ei. La autopsie s-au constatat bolile specifice, care afectau fără greș aceleași organe ca la oameni – ovare, sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos și cardiovascular și aceleași afecțiuni de piele, păr sau sânge. Pe baza acestor observații, McCarrison a ținut o conferință în fața Asociației medicale din Marea Britanie, explicând confraților săi că șobolanii supuși timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor celor mai viguroase și mai puțin civilizate din India nu se îmbolnăviseră niciodată și, la o vârstă apreciabilă, autopsiile relevaseră o stare de sănătate excelentă a organelor interne. Concluziile finale ale experimentului au fost că sănătatea omului privită ca un ansamblu depinde, ca și cea a șobolanilor, de specificul alimentației. Dr. McCarrison mai spune: ,,Fapt e că admirabila stare a aparatului digestiv la acești șobolani e în contrast puternic cu afecțiunile intestinale sau dispepsiile atât de frecvente de care auzim tot timpul în țările cele mai civilizate de pe glob”.

După această imagine de familiarizare cu stilul și consecințele modului de hrănire și de viață al hunzașilor, vom aprofunda aceste aspecte prin parcurgerea lucrării „O terapie de bază folosită împotriva bolilor civilizației, a cancerului și a bolilor degenerative”, a microbiologului dr. Mariana Ghezzo. În această lucrare, care detaliază modul de viață și alimentație al populației Hunza, autoarea oferă un citat amplu, care aparține chiar lui Sir McCarrison. Trebuie precizat că acesta, datorită marilor sale merite de dietetician, a fost înnobilat de statul englez. De asemenea, ca medic englez, el a avut ocazia, timp de 7 ani, să studieze acest mic popor de 14.000 de locuitori (la acea perioadă). Dar să dăm citire fragmentului propus:

«Hunza este un mic stat din nordul extrem al Indiei. Se deosebește de vecinii săi atât ca aspect, cât și ca limbă. Un singur lucru pare sigur: el trăiește în valea lui din vremuri străvechi. Valea Hunza este o prăpastie adâncă și largă, ce duce la un lanț muntos înalt, Himalaya, pe direcția est-vest. Ca urmare a sistemului de irigații propriu, regiunea este extraordinar de fertilă și are o varietate de fructe și legume cultivate de acest mic și harnic popor. Toți cei care, în călătoriile lor, trec prin această vale, vorbesc despre extraordinara sănătate a poporului hunza, aspectul lor incomparabil, curajul și buna lor dispoziție. Trăiesc mult și sunt viguroși, sunt foarte perseverenți și, în general, se bucură de o sănătate permanentă, ieșită din comun.
În perioada în care am avut de-a face cu acest popor, n-am întâlnit niciodată vreun caz de boală a aparatului digestiv: dispepsie, ulcer gastric sau duodenal, apendicită, enterită sau cancer. Sunt conștienți de această parte a anatomiei lor numai din cauza senzației de foame. Oamenii acestui popor nu sunt nervoși, obosiți sau fricoși. Răceala este necunoscută.
Poporul Hunza este un popor de agricultori demni de admirat, mult mai avansați decât vecinii lor. Marile lor sisteme de irigații sunt renumite în toată Asia Centrală. Ca dulgheri, zidari, armurieri, fierari și chiar aurari, ingineri de poduri, șosele și instalații de canal sunt cu totul unici.
Poporul Hunza este favorizat de valea fertilă în care trăiește, dar cauza deplinei sale sănătăți nu poate fi atribuită numai pământului pe care trăiesc. Cea mai apropiată intrare spre ei este o vale tot atât de fertilă, ce duce tot spre est-vest. În această vale trăiește poporul ishkomani. Deși acest popor trăiește în aceleași condiții ca și vecinii săi hunza, el este sărac, oamenii sunt mici de statură, cu aspect de ființe subnutrite. Au destul pământ și apă, dar ishkomani sunt mult prea indolenți ca să profite de acest avantaj. În țara lor nu există zidari, dulgheri sau altfel de meseriași, iar mulți dintre ei par bolnavi.
În concluzie, putem exclude clima ca secret al bunei sănătăți a poporului Hunza. Să le examinăm atunci hrana și modul de viață. Se poate spune despre ei că 10 luni din an trăiesc în aer liber, căci bărbații, femeile și copiii lucrează cu toții la câmp. Și condițiile lor sanitare sunt mai bune. Au acordat o atenție deosebită apei potabile, pe care o păstrează în cisterne speciale, acoperite.
Alimentația lor este foarte variată. Este formată din grâu, orez, hrișcă și alte cereale, pe care de cele mai multe ori le mănâncă în stare crudă, încolțite, sau proaspăt măcinate; dacă mănâncă pâine, aceasta este completă. Mănâncă multe frunze verzi, cartofi, rădăcinoase, mazăre, fasole păstăi și tot felul de alte crudități, fără să îndepărteze vreodată coaja; când totuși gătesc, folosesc cât mai puțină apă, pe care apoi o beau. Sunt mari amatori de lapte, pe care-l beau proaspăt, nefiert; mănâncă și unt pe care-l preferă uns pe pâine, dar folosesc și zerul rămas de la prepararea untului. Mănâncă o mulțime de fructe crude, nu le fierb niciodată; sparg sâmburii caiselor și le mănâncă miezul. Mănâncă extrem de rar carne, și atunci de obicei în combinație cu semințe de legume și cereale înăbușite, în cât se poate de puțină apă. Și animalele lor mănâncă fructe crude; se poate observa cum măgarii, vacile și caprele mănâncă dudele căzute la pământ. Și câinii sunt mari consumatori de fructe, fiind și buni cunoscători ai acestora.
Femeile Hunza își alăptează copiii pe toată durata primilor trei ani de viață, chiar dacă apare între timp o altă sarcină. Să ne gândim ce importanță uriașă are acest fapt pentru întreaga viață ulterioară. Alimentația poporului Hunza este aproape integral vegetală și în stare naturală: alimentele sunt consumate proaspete și cu coajă.
În sistemul lor de practicare a agriculturii sunt valabili de sute de ani doi factori esențiali. În primul rând, împrospătează în permanență solul, pe care se presară nisip negru de pe iceberguri. În al doilea rând, prepară compost pentru ameliorarea solului, la care folosesc orice rest de produs natural: strâng cu grijă excrementele animale și toate verdețurile refuzate de oameni și animale; presară pe terenurile de legume pământ bazic luat de pe coline, în zilele irigării lor.
Acest popor nu are medici și nici spitale; nu are nici poliție și nici închisori; nu este viciat din punct de vedere moral, așa cum este lumea civilizată. De la acești oameni putem învăța că hrana vie și modul de viață simplu, care decurge în mod firesc din aceasta, este drumul drept și singurul care conduce la o lume a libertății și a păcii pentru noi toți.»

Ultima imagine a acestui subiect, ne este oferită de lucrarea Dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, „Un nou stil de viață. Poftă bună!”. Aceasta atinge, în câteva scurte detalii, aspectele de viață ale hunzașilor, care subliniază tocmai elementul remarcat și de noi – schimbarea modului de viață la contactul cu „civilizația“ occidentală:
Doctorii Toomey și White, cardiologi distinși din SUA, au vizitat această regiune în 1964 și au realizat diverse studii, care au fost publicate în American Heart Journal (E.G. Toomey și P.W. White – „Scurt studiu despre sănătatea bătrânilor Hunza”). Se notează că hunzașii au o dietă foarte sobră, pe bază de fructe proaspete și uscate, nuci, diferite zarzavaturi și cereale (orz, grâu și mei). Ei consumă și puțin lapte de capră, iar carne de miel mănâncă doar o dată sau de două ori pe an, la sărbători. După ce au studiat 25 de oameni care aveau între 90 și 110 ani, medicii amintiți au văzut că toți aceștia aveau o presiune arterială normală, un nivel de colesterol și o electrocardiogramă normală. Între hunzași nu se cunosc cazuri de îmbolnăviri de cancer, boli de inimă, diabet sau îmbătrânirea timpurie.
Regretabil este că sănătatea hunzașilor a suferit schimbări în ultimii ani, căci au sosit și la ei „avantajele” civilizației: conserve, dulciuri și produse rafinate prin procedee industriale. Au început să apară primele cazuri de carii și de boli digestive, care altădată erau necunoscute. Dar, în ciuda acestor lucruri, ei sunt unul dintre popoarele cu cea mai mare longevitate de pe pământ.

Considerăm acum, la finalul acestui subiect, că iată, un mod de viață natural, cu Alimentația Naturală ca element central, nu reprezintă doar o utopie sau un experiment social dinainte ratat. Dimpotrivă, dovezile sociale oferite prin aceste succinte exemple demonstrează o realitate dovedită deocamdată izolat. Dar, cel mai important, este demonstrată! Deci, SE POATE!

Sursa: M. Paraschiv-Claudius – Tratat pentru alimentația naturală a omului, Ed. Christalin, 2003

vineri, 9 ianuarie 2015

Unde, când, cum și cât trebuie să mâncăm


UNDE, CÂND, CUM ȘI CÂT TREBUIE SĂ MÂNCĂM

Atitudinea omului în fața actului nutrițional, adică felul în care ne comportăm la masă, este cât se poate de individualizată, constituind rezultatul adaptării fiecărei persoane la condițiile impuse de educația, atât civică (de la grădiniță și școală), cât și (mai ales) de cea din familie. După expresia populară „Câte bordeie, atâtea obiceie”, înțelegem că fiecare casă are amprenta ei educațională, a familiei și a modului în care se manifestă membrii ei la masă. Cel puțin așa era odată, când obiceiurile beneficiau de mai multă tihnă și lucrurile era mai așezate.


Pe măsura dezvoltării așa-zisei „civilizații” în viața socială și sub impactul politic, social și economic al momentului, tihna familiei s-a redus, până la dispariție. În fapt, întreaga viață familială s-a destrămat, ca urmare a noului comandament apărut în lumea civilizată: Time is money! Timpul înseamnă bani! Masa, care odinioară era o problemă de familie, cu ritualul ei, ce-i unea pe toți, a rămas o amintire romantică. Fiecare membru al familiei, presat de timp, mănâncă în grabă, separat, la ora pe care i-o permite noul comandament socio-economic. La țară, cel puțin acolo unde „civilizația” industrială se manifestă mai puțin direct, încă mai există o oarecare tihnă, o regulă, numai că satele s-au cam depopulat. Civilizația industrială, care trebuie să fie neapărat urbană, absoarbe tot, umflând orașele din ce în ce mai mult, ca niște baloane, împingându-le în destinul cețos al megalopolisurilor.

Deci primul mod în care omul modern își satisface nevoia de hrană este graba. El pleacă dimineața de acasă încă mestecând, iar când se înapoiază de la munca lui (care mai mult ca sigur nu-i aduce satisfacții), obosit și enervat de tramvaie, se așează direct la masă, mâncând tot în grabă, pentru că-i chiorăie mațele, și de acum, până la plecarea lui pe alt tărâm, are graba în sânge. În fapt, întreaga lui fiziologie este dominată de grabă, deci de încordare și crispare. Mai apare însă al doilea element: teama. Omului modern îi e teamă că nu poate termina la timp ce a început, că pierde bani, că pierde serviciul și, din păcate pentru mulți, că nu mai are ce mânca mâine. Această frică permanentă are un impact negativ asupra sănătății lui. Educația actuală privind modul de comportare la masă ține mai mult de elementul igienic - spălatul mâinilor - și de eleganța gestului în timpul mâncatului: să nu plescăi, să nu sorbi etc.

Cum trebuie să mâncăm?

Neîndoielnic, prima regulă, aș spune fundamentală, trebuie să fie tihna. Orice probleme ar avea omul, când se așează la masă, timpul trebuie să înceteze să mai existe. Tihnă înseamnă relaxare. Nu vă așezați la masă enervați sau obosiți. Și într-un caz și în celălalt, oricât v-ar fi de foame, trebuie mai întâi să stați întinși pe pat sau canapea 10-15 minute cu ochii închiși, încercând să retrăiți în gând un moment fericit al vieții voastre de până atunci. Cine are posibilitatea, să asculte în surdină o muzică plăcută. După ce v-ați relaxat, așezați-vă la masă și mestecaţi liniştit, de cel puţin 30 de ori (preferabil de la 50 la 150 de ori) fiecare dumicat, până ce acesta devine omogen şi aproape lichid. Eliberarea energiilor subtile, superioare, din alimente nu se face decât într-o astfel de fază.

Importanța mestecatului îndelung a fost bine receptată și de „macrobiotici”, care i-au acordat locul cuvenit. Lino Stanchich, autorul lucrării Power Eating Program, cu subtitlul You are how you eat (Ești așa cum mănânci) evidențiază cel mai bine importanța acestui act, așa că am considerat necesar să redau pasajul din introducerea la această carte:

„În 1943, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl meu, Antonio Stanchich, a fost luat prizonier de nemți în Grecia și dus într-un lagăr din Germania. Lagărul era în legătură cu o uzină pentru care prizonierii trebuiau să muncească din greu. Iarna, vremea era rece. Barăcile erau neîncălzite, îmbrăcămintea necorespunzătoare, iar mâncarea, sub standarde. Tatăl meu mi-a spus: «Eram înfrigurat și înfometat tot timpul». Dimineața, tata primea o ceașcă de cafea de cicoare și o felie de pâine. La prânz și seara i se dădea un castron cu supă. Supa era făcută din cartofi, câteva legume, câteva grăunțe de cereale sau mazăre și rar o bucățică de carne. Oamenii mureau zilnic de inaniție. În timpul lunilor reci de iarnă, numărul morților ca urmare la expunerea la frig creștea considerabil. Viața în lagăr era o permanentă luptă pentru supraviețuire. Atunci tatăl meu a făcut o descoperire care i-a salvat viața. Când îi era sete, el reținea apa în gură în mod instinctiv și o mesteca până se încălzea, înainte de a o înghiți. O mesteca de regulă de 10-15 ori. Într-o zi, când apa era foarte rece, a mestecat-o de 50 de ori! În afară de faptul că-i potolea setea, apa părea să-i dea energie. La început a crezut că este imaginația lui, dar după mai multe experimentări, a tras concluzia că într-adevăr, mestecatul apei de 50 de ori îi dădea mai multă energie. A rămas uimit. Cum putea apa rece să-i dea energie?
Tatăl meu a făcut un experiment. La început, a mestecat de 50 de ori o înghițitură de mâncare, apoi de 75 de ori, apoi de 100, 150, 200 și chiar 300 de ori. Mi-a spus că numărul magic de mestecături era de 150 şi că de la acest număr în sus, oricât ar fi continuat, energia lui nu mai înregistra vreo creştere. Adesea avea prea puțin timp pentru mestecat. Dimineața, masa dura o jumătate de oră. La prânz, masa era de o oră, dar cina era «oricât de lungă doream».
Tehnica pe care a dezvoltat-o tatăl meu era simplă. El lua în gură câte o lingură de lichid sau solid și număra mestecatul fiecărei înghițituri. A împărtășit metoda și prietenilor lui. Aceștia au crezut că mestecatul de 10-20 de ori era suficient, dar doi dintre ei s-au alăturat tatălui meu, aplicându-i procedeul. Ambii au tras concluzia că această tehnică le dă mai multă energie, simțindu-se mai puțin înfometați și înfrigurați.
După doi ani de lagăr, în 1945, prizonierii au fost eliberați de armata americană, iar câteva luni mai târziu, tatăl meu se afla acasă, la Rijca, în Iugoslavia. Era scheletic, dar sănătos. Din grupul lui de 32 de oameni, câți fuseseră în lagăr, numai trei au supraviețuit. Aceștia erau tatăl meu și cei doi prieteni care practicaseră mestecatul îndelung.
Un an mai târziu, cu ocazia unui picnic cu familia, tata mi-a împărtășit experiența lui din lagăr. El își atribuie supraviețuirea tehnicii mestecatului. Și-a încheiat povestea spunându-mi: «Dacă vreodată ești slăbit, înfrigurat sau bolnav, mestecă fiecare înghițitură de 150 de ori».”

În continuare, autorul povestește cum a avut ocazia să aplice personal tehnica tatălui său, câțiva ani mai târziu, când el însuși a fost închis pentru încercarea de a fugi din țară spre Statele Unite. Și cu același succes.

Dar care sunt consecințele mâncatului în grabă, fără o mestecare suficientă a dumicatului, enervați sau obosiți? Un prim efect este aerofagia, adică înghițirea, odată cu mâncarea, de aer, care va mări pungile de aer din zona stomacală. Aceste pungi, care au un rol asemănător cu pernele de aer de la autovehicule, dacă sunt umflate peste normal, apasă ficatul, determinând grețuri sau alte neplăceri și stingherind funcționarea acestui important organ curățitor de otrăvuri. Sau apasă asupra inimii, pe care o fac să bată mai repede, dând naștere neplăcutelor palpitații.

Un șir întreg de alte stări negative, directe și indirecte (dar cu bătaie lungă) sunt consecința absorbției defectuoase a hranei. După cum se știe, în alcătuirea sistemului nervos uman, în afara sistemului nervos central, voluntar, există, legat de acesta, sistemul nervos vegetativ sau periferic, care funcționează autonom, fără să „conștientizeze” primului sistem. Din această cauză, el a mai fost numit sistemul nervos „visceral”, adică al organelor interne, al automatismului, al ciberneticului uman. Sistemul nervos vegetativ este constituit din două subsisteme: subsistemul nervos simpatic și subsistemul nervos parasimpatic (numit și vag). Ceea ce unul contractă, celălalt dilată, ceea ce unul activează, celălalt inhibă. Când omul este liniștit, între aceste două subsisteme nervoase există un echilibru perfect. Când omul este enervat, încordat, crispat, echilibrul este deranjat. Unele organe vor funcționa prea intens și prea repede, altele insuficient și prea lent; întregul sistem „cibernetic” al organismului este deranjat. Întrucât sistemul endocrin este și el perturbat, unele glande secretând prea mult, altele prea puțin, dezechilibrul se amplifică. Dacă, în aceste condiții, omul introduce în organismul său hrană, ca urmare a deranjamentului general neurovegetativ, digestia se va desfășura anapoda: secreția salivei, a sucului gastric, a sucurilor intestinale, se va face prea intens sau prea puțin. Acum se semnează polițele pentru viitoarele ulcere gastrice și duodenale, enterite, pancreatite și diabet. Dar valul chimismului perturbat în aceste funcții va afecta și ficatul și rinichii. Mișcările și anti-mișcările intestinale (peristaltismul și antiperistaltismul) vor funcționa și ele prea intens sau prea slab, prea repede sau prea lent. Consecința: diareea sau, din contră, constipația.


Lumea trebuie să înţeleagă foarte bine că pentru acelaşi aliment introdus în organism, prelucrarea şi absorbţia lui pot diferi enorm, în funcţie de starea sistemului nervos vegetativ al persoanei la momentul respectiv. O stare calmă duce la cel mai bun randament în absorbția lui și la un minim de deșeuri rezultate din procesul digestiv-absorbativ. După cum e de așteptat, o stare de enervare, agitație, crispare, duce la cel mai slab randament de absorbție a alimentului și la cel mai mare volum de deșeuri. Cum organele depurative, excretoare, de eliminare a deșeurilor, sunt proiectate pentru un anumit nivel al acestora, și cum și ele sunt cuprinse de perturbarea generală a sistemului de comandă, deșeurile rămase în organism sunt plimbate în tot ce este lichid – sânge, limfă etc. – perturbând și sistemul imunitar și pe cel nervos central, generând amețeli, dureri de cap etc. Deci nerespectarea tihnei la masă nu este numai un act dăunător, ci și o afacere proastă! Se reduce valoarea economică a alimentelor, care, după cum toți știm, sunt din ce în ce mai scumpe. În fine, o altă consecință puțin cunoscută: graba sau (și) starea tensionată determină înghițirea dumicatului insuficient mestecat, înainte de eliberarea energiilor subtile cuprinse în el, deoarece aceasta se realizează numai după distrugerea completă a texturii alimentului, iar absorbția energiilor se face sublingual (ca la medicamentele homeopatice) și prin cerul gurii.

Două ultime observații importante:
1. În situația în care nu reușești, dintr-un motiv care te depășește, să realizezi condiția de tihnă necesară, mai bine sari peste masa respectivă. Este mai profitabil din toate punctele de vedere!
2. Nu încălca tihna necesară actului nutrițional, chiar dacă n-ai de mâncat decât o felie de pâine! Mâncatul în grabă şi în condiţii improprii reprezintă semnarea poliţelor diferitelor boli şi o investiţie economică proastă! Și nu numai corpul fizic este în pierdere, ci întreaga fiinţă, pentru că-ţi privezi corpurile subtile de absorbţia de energie – sursa de viaţă stocată în alimente, aceasta fiind eliberată, după cum am văzut, numai după o masticaţie îndelungată.

Unde trebuie să mâncăm?

Locul unde mâncăm este condiționat de atitudinea noastră față de actul hrănirii. Dacă noi îl considerăm un act banal, o formalitate de refacere a energiei consumate, un simplu act fiziologic față de care n-avem nicio responsabilitate, situându-ne de bună voie la nivel animalic, atunci întrebarea de mai sus nu-și mai are rostul. Dar dacă înțelegem natura lui divină, vom alege cea mai bună încăpere, ca însorire, aerisire și aspect, adică un cadru care să corespundă asigurării tihnei. Cine are posibilitatea, în anotimpurile calde, să aleagă un loc în grădină, la umbra unui copac. Cine a reușit să se rupă definitiv și irevocabil de animalitate în actul nutrițional, va găsi locul corespunzător, chiar dacă, obligat de situația reală, va trebui să facă acest lucru în imaginația lui. Oricum ar fi, locul ales trebuie să contribuie la asigurarea liniștii necesare.

Când trebuie să mâncăm?

Poate că unele persoane se vor mira de stupiditatea întrebării. Auzi vorbă! Mănânci când ți-e foame! Și, mai ales, când poți! Din nefericire, problema nu-i așa de simplă, dacă ținem seama că omul este dependent de legile naturii și nu invers! Acum se știe că tot ce este viu este supus unor bioritmuri, cicluri legate de marile energii ale Universului. Bioritmul de 23 de zile pentru corpul fizic, de 28 de zile pentru corpul astral-emoțional și de 33 de zile pentru corpurile mentale sunt bine cunoscute. Ceea ce noi am aflat recent, era cunoscut în daoism de mii de ani: fiecare organ, are un maxim funcțional. Dacă se ține seama de aceasta, timpul cel mai potrivit pentru mâncat este între orele 12:00 și 13:00 pentru prima masă și 18:00-20:00 pentru cea de-a doua. De aici, rezultă că mâncatul de dimineață, faimosul mic dejun, este o mare eroare, cu consecințe dintre cele mai negative: activitatea depurativă, de eliminare a deşeurilor este oprită sau mult încetinită tocmai la vremea maximului său energetic și obligată să se realizeze cu mare pierdere de randament. Dacă prima masă este luată între orele 12:00 și 13:00, organismul va funcționa cu randamentul maxim în activitatea depurativă, găsind sistemul digestiv odihnit. Masa fiind terminată la ora 13:00, când începe activitatea maximă a intestinului subțire, adică a absorbției intestinale, aceasta se va fac, de asemenea, cu randament maxim.

De câte ori trebuie să mâncăm?

Din observațiile expuse în paragraful anterior, rezultă că numărul meselor recomandate este de 2, una între orele 12:00 și 13:00, și cea de-a doua între orele 19:00 și 20:00. Cu mulți ani în urmă, la primele mele contacte cu macrobiotica – care înseamnă nutriție de viață lungă, sistemul nutrițional predominant în Extremul Orient – am aflat cu mirare că există un raport direct între numărul de mese și numărul de ore de somn necesare în 24 de ore. Astfel: la 3 mese pe zi (normalul civilizației moderne) corespunde un necesar de 8 ore de somn, la două mese pe zi, un necesar de 6-7 ore de somn, iar la o singură masă pe zi, 4-5 ore de somn în 24 ore! Faptul mi-a părut ridicol, și totuși era menționat în toate conferințele despre alimentația macrobiotică. Când, ulterior, am adâncit problema nutrițională, aflând că la alimentația practicată de majoritatea semenilor, adică omnivoră, cu predominanță carnivoră, consumul total de energie la numărul normal de 3 mese pe zi este de peste 65%, mirarea mea a dispărut.

Cât trebuie să mâncăm?

Este, de asemenea, o întrebare care ar putea părea ridicolă. Și aceasta, din simplul motiv că este extrem de dificil să convingi o societate umană obsedată de bucuria burții că pentru sănătatea ei e bine să se ridice de la masă încă ușor flămând, decât prea sătul. Ar trebui să fie clar pentru oricine că supraîncărcarea stomacului poate produce dificultăți în funcționarea întregului tract digestiv, și aceasta atât prin efect mecanic, cât și biochimic. Oare câte dispepsii n-au drept cauză mâncatul lacom și supraîncărcarea stomacului?

Ce alte condiţii comportamentale mai trebuie îndeplinite în cadrul actului nutriţional?

- Să nu se fumeze. Încăperea în care se ia masa trebuie să fie bine aerisită. Fumătorii trebuie să se abțină de la fumat, măcar cu o oră înainte să mănânce și încă două ore după masă. Ce se întâmplă dacă se fumează în acest timp? Cam cu o oră înainte de masă, activitatea salivară se intensifică (ca urmare a unui reflex condiționat). Puterea de dizolvare a nicotinei și a gudroanelor de către salivă este imensă. Din această cauză, cantitatea de nicotină și celelalte otrăvuri își măresc concentrația în salivă, fiind apoi înghițite. Majoritatea acestor substanțe au și efecte spastice, de încordare, de iritare și dezechilibrare a sistemului neurovegetativ. Fumatul nu face decât să grăbească producerea de gastrită, ulcer, cancer. Deoarece digestia începe încă din timpul mesei, practic, după primele înghițituri, și durează 6-8 ore, în funcție de natura alimentelor ingerate, dar are amplitudinea cea mai mare în primele două ore, este imperios necesar ca fumătorul, măcar în aceste două ore de după masă să se abțină de la fumat.
- În timpul mesei nu trebuie să se vorbească. În afară de faptul că există oricând pericolul de înecare prin pătrunderea de fragmente din bolul alimentar în trahee, o primă consecință este aerofagia, adică înghițirea de aer, cu efectele menționate mai sus. Vorbitul în timpul mesei distrage atenția de la autosupravegherea mestecatului și distorsionează respirația, care trebuie să se desfășoare nestingherit, pentru asigurarea oxigenului necesar. Vorbitul în timpul mesei este cea mai răspândită atitudine greșită față de actul nutrițional. Mesele de afaceri și festinurile sunt aberații din punct de vedere nutrițional. În fapt, orice masă,  indiferent de obiectivul ei (nuntă, botez, înmormântare, parastas etc.) este o manifestare eronată, dacă în timpul mâncatului nu se face liniște. Faptul că aceste mese sunt ocazionale sau chiar unice, nu înseamnă că ele trebuie să capete derogare de la caracterul sacru al hrănirii. Deci, fie că masa este luată de unul singur, fie în colectiv, ea trebuie să se desfășoare în tăcere, cu întreaga ființă acordată la divin, pentru absorbția integrală a darurilor sale, și abia apoi se va da atenția cuvenită motivului de sărbătoare.
- La masă nu trebuie să se citească ziarul sau orice altceva. Ar fi o distragere a atenției de la alimentarea corectă, având efectele nedorite menționate mai sus.
- În afara mesei de prânz şi a celei de seară, nu trebuie să se mănânce nimic. Orice ciugulire, oricât de neînsemnată, în afara meselor, este dăunătoare, chiar dacă este vorba de o bomboană. Oricât de perfectă ar fi mașina umană, ea nu poate aprecia exact câtă mâncare vei consuma la ciugulitul respectiv. Cum sucurile salivare și gastrice încep a fi secretate cu puțin înaintea introducerii alimentelor în tubul digestiv (excepție fac mesele la oră regulată, care au creat un reflex condiționat) acestea vor fi secretate (fiind înșelate) în cantitate mai mare decât necesarul digerării îmbucăturii respective; cum stomacul se va goli în scurt timp, excesul de suc gastric, acid, va irita mucoasa gastroduodenală, având consecințe ușor de prevăzut.
- În timpul mesei nu se ascultă radioul și nu se privește la televizor. Nu trebuie să intervină niciun element sonor sau vizual care ar putea deranja comunicarea noastră rezonantă cu divinul.
- În timpul mesei trebuie eliminat orice gând și sentiment negativ. Pentru a înțelege mai bine necesitatea acestei condiții, este necesar să aduc o explicație: Sentimentele negative ale unei persoane atrag sentimentele negative ale altor persoane, gândurile ei negative atrag alte gânduri negative. Într-o asemenea situație, o persoană cuplată negativ mental și/sau emoțional nu va mai putea obține comuniunea cu divinul, care are, firește, polaritatea + supremă.

Cum trebuie să fie masa la care mâncăm?

Oricât de sărăcăcioasă ar fi o masă, atât din punct de vedere al mobilei, cât și al mâncării puse pe ea, aceasta se poate prezenta cu demnitate sărbătorească, cu respect al sacrului, așezând pe ea o față de masă simplă, curată, pe care să se afle o cană cu o floare de câmp sau un mic ghiveci cu o plantă, înflorită sau nu. Ceea ce trebuie să predomine este curățenia, simplitatea și iubirea. Într-un astfel de cadru ambiental, și o felie de pâine capătă o semnificație deosebită.

Sursa: Radu Ilie Mânecuță, Nutriția omului - act sacru, Ed. Orfeu, 2000

duminică, 14 septembrie 2014

Secretele unei vieți sănătoase




SECRETELE UNEI VIEȚI SĂNĂTOASE

Ai grijă de corpul tău. Este singurul loc în care ești obligat să trăiești. Jim Rohn, om de afaceri american

Mâncați alimente cu un conţinut ridicat de apă

70% din suprafaţa planetei noastre este acoperită cu apă. 70% din organismul vostru este apă. Ce credeţi că trebuie să conţină un mare procent din alimentaţia voastră? Trebuie să vă asiguraţi că 70% din alimentele pe care le mâncați conţin multă apă. Aceasta înseamnă fructe şi legume proaspete sau suc proaspăt, obţinut prin stoarcerea lor. Unii recomandă să bem 8-12 pahare cu apă pe zi pentru a „spăla cu jet organismul”. Ştiţi ce nebunie e asta? Mai întâi că, în cele mai multe cazuri, apa nu este aşa de bună de băut. Există riscul să conţină clor, fluor şi alte substanţe toxice. O idee mai bună ar fi să beţi apă distilată. Dar indiferent de ce fel de apă beţi, nu vă înecați organismul! Cantitatea de apă pe care o beţi trebuie să fie dictată de sete.


În loc să vă inundați organismul, mai bine mâncați alimente care conţin apă în mod natural. Nu sunt decât de trei feluri pe planeta noastră: fructe, legume şi seminţe încolțite. Toate acestea vă vor furniza din abundenţă apă – substanţa care curăţă şi care este dătătoare de viaţă. Alimentația voastră ar trebui să vă ajute organismul în procesul de curăţare, nu să vi-l împovăreze cu o hrană nedigerabilă. Acumularea reziduurilor în organism favorizează apariţia bolilor. Pentru a avea cât mai puţine reziduuri şi substanţe toxice în circuitul sanguin şi în organism am putea, pe de-o parte, să limităm ingerarea acelor alimente sau substanţe care îngreunează funcţionarea organelor de eliminare, iar pe de altă parte, ar trebui să alimentăm organismul cu suficientă apă, pentru a ajuta la diluarea şi eliminarea reziduurilor. Apa este cel mai bun solvent din câți există.

De ce boala de inimă este ucigaşul vostru numărul unu? De ce auzim de oameni căzând pe neaşteptate din picioare şi murind pe terenul de tenis la vârsta de 40 de ani? Unul dintre motive ar putea fi că şi-au petrecut viaţa înfundându-și organismul. Țineți minte: calitatea vieţii voastre depinde de calitatea celulelor voastre. Dacă circuitul sanguin este încărcat cu produşi reziduali, restul organismului nu poate asigura o viaţă celulară sănătoasă şi înfloritoare și nici o biochimie capabilă să genereze o viaţă afectivă echilibrată pentru un individ. Dr. Alexis Carrel, deţinător al Premiului Nobel în 1912 şi membru al Institutului Rockefeller, a pornit să demonstreze această teorie prelevând ţesuturi de la pui (care în mod normal au o medie de vârstă de 11 ani). A păstrat celulele în viaţă eliberându-le de propriile reziduuri şi alimentându-le cu substanţele hrănitoare de care aveau nevoie. Aceste celule au putut fi ţinute în viaţă timp de 34 de ani, după care cei de la Institutul Rockefeller s-au convins că puteau să le ţină în viaţă la nesfârșit şi au încheiat experimentul.

Ce procent din dieta voastră îl formează alimentele cu conţinut ridicat de apă? Dacă ar fi să faceţi o listă cu tot ce aţi ingerat în ultima săptămână, ce procent de apă aţi găsi? Ar fi 70%? Mă îndoiesc. Când pun această întrebare la seminarele mele, constat că majoritatea oamenilor mănâncă alimente care conţin 15-20% apă. Să vă spun ceva: 15% este un procent sinucigaş. Dacă vă uitaţi la natură, la animalele cele mai mari şi mai puternice, veţi descoperi că acestea sunt erbivore. Gorilele, elefanţii, rinocerii mănâncă doar hrană bogată în apă. Erbivorele trăiesc mai mult decât carnivorele. O construcţie poate fi doar atât de solidă pe cât sunt părţile din care este făcută. Acelaşi lucru este valabil şi pentru organismul vostru. Dacă vreţi să vă simţiţi plin de viaţă, mâncați alimente vii/proaspete, cu un conţinut ridicat de apă. Cum să vă asiguraţi că 70% din dieta voastră este formată din alimente cu conţinut ridicat de apă? Foarte simplu. Aveţi grijă ca de acum încolo să mâncați o salată la fiecare masă. Ca gustare, să aveţi întotdeauna la îndemână un fruct, în loc de un baton de ciocolată. Vă veţi da seama cât de mult contează asta atunci când veţi vedea că organismul vostru funcţionează mai eficient, făcându-vă să vă simţiţi cât se poate de bine!

Respectați principiul combinării eficiente a alimentelor

Nu demult, un doctor în medicină pe nume Steven Smith a sărbătorit 100 de ani de viață. Când a fost întrebat cum de-a reuşit să trăiască atât de mult, a răspuns: „Ai grijă de stomacul tău în primii 50 de ani şi el va avea grijă de tine în următorii 50”. Nu s-au spus vreodată vorbe mai adevărate.


Numeroşi savanţi au studiat combinarea alimentelor. Dr. Herbert Shelton este cel mai cunoscut în acest domeniu. Ştiţi însă cine a fost primul savant care avea studii vaste în acest domeniu? Dr. Ivan Pavlov, devenit celebru prin studiul său de avangardă despre stimul/răspuns. Unii oameni fac din combinarea alimentelor o problemă foarte complicată, când, de fapt, ea e foarte simplă: unele alimente pur şi simplu nu trebuie mâncate împreună cu altele. Fiecare tip de hrană are nevoie de un anumit tip de suc gastric şi nu toate sucurile gastrice sunt compatibile. De exemplu, mâncați carne în combinaţie cu cartofi? Dar brânză cu pâine, sau lapte cu cereale sau peşte cu orez? Ce-aţi zice dacă v-aş spune că aceste combinaţii sunt distructive şi vă vlăguiesc de energie? Probabil că mi-aţi răspunde că tot ce am spus până acum a avut sens, dar că acum nu sunt în toate minţile.

Să vă explic de ce aceste combinaţii sunt distructive şi cum să faceţi să economisiţi cât mai multă energie. Fiecare aliment este digerat diferit. Alimentele care conţin amidon (orez, pâine, cartofi etc.) au nevoie de un mediu digestiv alcalin (bazic), care este furnizat iniţial în gură de enzima ptialină. Alimentele care conţin proteine (carne, lactate, alune, seminţe şi altele de acest fel) au nevoie de un mediu acid pentru digerare – acidul clorhidric şi pepsina. Există în chimie o lege care spune că două medii cu efect contrar (acizi şi baze) nu pot acţiona în acelaşi timp. Se neutralizează unul pe celălalt. Dacă mâncați o proteină împreună cu un amidon, digestia este îngreunată sau complet blocată. Hrana nedigerată este un mediu fertil pentru bacterii, care o fermentează şi o descompun, dând naştere la tulburări digestive şi gaze.

Combinaţiile de alimente incompatibile vă secătuiesc de energie şi orice fenomen care provoacă pierdere de energie este potenţial generator de boală. Creează acid în exces, care face ca sângele să se îngroașe şi să circule mai greu prin vase, consumându-i astfel oxigenul. Aveţi grijă să nu mâncați carbohidraţi cu amidon şi proteine la aceeaşi masă. Nu mai mâncați carnea cu cartofi. Dacă nu puteţi trăi fără amândouă, mâncați una la prânz şi alta seara. Nu-i prea greu să faceţi aşa, nu? Puteţi să mergeţi la restaurant din lume şi să spuneţi: ,,Aş vrea friptura fără cartofi, dar cu o salată mare şi nişte legume fierte în abur”. Astfel nu-i nicio problemă: proteinele merg cu salată şi legume pentru că sunt alimente cu conţinut ridicat de apă. Puteţi comanda şi cartofii, dar fără carne, cu o salată mare şi cu legume fierte în abur. Credeţi că plecaţi de la o asemenea masă fără să vă săturaţi? Nicidecum.

Vă sculaţi obosiţi dimineaţa, chiar şi după 7-8 ore de somn? Ştiţi de ce? Pentru că atunci când dormiţi, organismul lucrează peste program ca să digere combinaţiile incompatibile de alimente pe care vi le-aţi băgat în stomac. Cei mai mulţi oameni consumă pentru digestie mai multă energie decât pe orice altceva. Atunci când alimentele sunt combinate necorespunzător în tractul digestiv, timpul necesar digestiei este de 8, 10, 12 sau chiar 14 ore. Atunci când alimentele sunt combinate corect, organismul este capabil să-şi facă datoria eficient, iar digestia durează 3-4 ore, astfel încât nu trebuie să vă risipiţi energia pe digestie.

Respectați legea consumului controlat

Vă place să mâncați? Şi mie. Vreţi să învățați cum puteţi mânca mult? Vă spun eu: mâncați puţin. În felul acesta veţi trăi destul ca să puteţi mânca mult. Nenumărate studii medicale au arătat acelaşi lucru. Cel mai sigur mod de a prelungi viaţa unui animal este să-i daţi să mănânce mai puţin.


Dr. Clive McCay a condus un studiu celebru la Cornell University. În experimentul său a folosit şobolani de laborator, cărora le-a micşorat raţia de hrană la jumătate. Acest lucru le-a dublat durata de viaţă. Dr. Edward J. Masaro de la Universitatea din Texas a continuat studiul precedent cu unul şi mai interesant. El a folosit trei grupe de şobolani: celor din prima grupă li s-a dat hrană la discreţie; celor din a doua grupă li s-a redus raţia la 60%, iar celor din a treia li s-a dat hrană la discreţie, dar conţinutul de proteine al acesteia a fost redus la jumătate. Vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat? După 810 zile, doar 13% din prima grupă mai erau în viaţă. Din a doua grupă, a celor cu reducerea hranei, 97% mai erau în viaţă. Din a treia grupă, unde hrana a fost la discreţie, dar consumul de proteine a fost redus la jumătate, doar 50% mai erau vii.

Există oare un mesaj aici? Dr. Ray Walford, un celebru cercetător UCLA, trăgea următoarea concluzie: „Subnutriţia este până în prezent singura metodă despre care ştim că întârzie procesul de îmbătrânire şi împinge la maximum durata de viaţă a animalelor cu sânge cald. Aceste studii sunt, fără îndoială, aplicabile şi fiinţelor umane, pentru că s-au verificat la toate speciile studiate până în prezent”. Ele au arătat că degradarea fiziologică, inclusiv degradarea firească a sistemului imunitar, a fost vizibil întârziată prin restricţii alimentare. Aşadar, mesajul e simplu şi limpede: mâncați mai puţin și veţi trăi mai mult. Şi eu sunt ca voi. Îmi place să mănânc. Dar aveţi grijă să nu vă omoare plăcerea asta. Dacă vreţi să mâncați mult, puteţi s-o faceţi. Dar aveţi grijă să fie alimente cu conţinut ridicat de apă. Mâncați mai des salată și mai rar friptură şi veți rămâneți sănătoși şi plini de viaţă.

Mâncați fructe

Fructele constituie hrana perfectă. Pentru digerarea lor este nevoie de cea mai mică cantitate de energie, oferind în schimb răsplata cea mai mare. Singura hrană de care are nevoie creierul este glucoza. Fructele constau în primul rând din fructoză (care poate fi transformată cu uşurinţă în glucoză), şi cel mai adesea conţin 90-95% apă. Aceasta înseamnă că ele pot curăţa şi hrăni în acelaşi timp. Singura problemă cu fructele este că cei mai mulţi oameni nu ştiu cum să le mănânce pentru ca organismul să folosească eficient substanţele lor hrănitoare.


Întotdeauna mâncați fructele pe stomacul gol. De ce? În primul rând, pentru că fructele nu sunt digerate în stomac, ci în intestinul subţire. Fructele trec prin stomac în câteva minute şi ajung în intestine, unde își eliberează zaharurile. Dar dacă în stomac se află deja carne, cartofi ori amidon, fructele rămân prinse acolo ca într-o capcană şi încep să fermenteze. Aţi mâncat vreodată fructe ca desert după o masă copioasă şi vi s-a întâmplat să regurgitaţi izul neplăcut tot restul serii? A fost din pricină că nu le-aţi mâncat când trebuia. Fructele se mănâncă totdeauna pe stomacul gol. E bine să mâncați fructe și sub formă de suc proaspăt stors. Băut pe stomacul gol, este digerat atât de repede, încât puteţi mânca după numai 15-20 de minute. Nu beţi suc dintr-un recipient de aluminiu sau plastic. În procesul de îmbuteliere, sucul este încălzit și devine acid. Vreţi să faceţi cea mai valoroasă achiziţie? Cumpăraţi-vă un storcător de fructe! Aveţi maşină? Vindeţi-vă maşina şi cumpăraţi-vă un storcător. Cu storcătorul veţi ajunge mult mai departe.

După ce aţi mâncat o masă combinată corect, trebuie să aşteptaţi cel puţin 3 ore şi jumătate până să mâncați orice altceva. De asemenea, este important să ştiţi că dacă beţi lichide înainte, în timpul sau imediat după mese, acestea diluează sucurile gastrice şi încetinesc procesul de digestie.

Este la fel de important şi când mâncați. Nu mâncați înainte de a merge la culcare. Nu mâncați altceva decât fructe după ora 9:00 seara. Să știți că nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă. Dr. William Castillo, conducătorul celebrului studiu asupra inimii efectuat pe rezidenții din Framington, Massachusetts, afirmă că fructele sunt cele mai bune alimente pe care ar trebui să le mâncăm pentru a ne proteja de bolile de inimă. Ele conţin flavonoizi care împiedică îngroșarea sângelui şi blocarea arterelor. Aceste substanţe fortifică şi capilarele, care, dacă devin fragile, favorizează hemoragiile interne şi atacurile de cord. Nu demult am stat de vorbă cu un maratonist la unul din seminarele despre sănătate pe care le ţin. Era un tip sceptic, dar a fost de acord să introducă fructele în dieta lui. Ştiţi ce s-a întâmplat? Timpul necesar pentru parcurgerea distanţei de maraton i-a scăzut cu 9,5 minute, şi-a redus la jumătate timpul de revenire după maraton şi s-a şi calificat pentru Maratonul din Boston pentru prima oară în viaţa lui.

Iată acum un ultim amănunt pe care aş vrea să-l ţineţi minte în legătură cu fructele. Cu ce trebuie să începeți ziua? Ce trebuie să mâncați la micul dejun? Credeţi că e o idee strălucită să săriţi din pat şi să vă înfundați organismul cu un maldăr de mâncare pentru care să vă trebuiască o zi întreagă să o digeraţi? Sigur că nu! Ceea ce vă trebuie e ceva uşor de digerat, care să vă furnizeze fructoză, pe care organismul vostru s-o poată folosi imediat şi care să ajute şi la curăţarea lui. Când vă treziţi din somn, nu mâncați altceva decât fructe proaspete sau beţi suc de fructe proaspăt stors. Ţineţi-vă de acest program zilnic, cel puţin până la ora prânzului. Cu cât rezistaţi mai mult doar cu fructe în organism, cu atât aveţi şanse mai mari să vi-l purificaţi. Dacă decideți să renunţaţi la cafea şi alte gunoaie cu care v-ați împovărat până acum organismul la începutul zilei, vă veţi simţi așa de plin de vitalitate, de n-o să vă vină să credeţi. Încercați acest regim timp de 10 zile şi vă veţi convinge singuri.

Vă amintiţi ce vă spuneam despre puterea apei? Aţi văzut vreodată un incendiu într-o clădire cu doar câteva intrări? Toată lumea se năpusteşte spre aceleaşi uşi. La fel se întâmplă şi cu corpul vostru. Va începe să elimine gunoiul care s-a adunat în grămezi în organismul vostru ani la rând şi-și va folosi noua energie pentru evacuare rapidă. Aşa că s-ar putea să începeți să strănutaţi tot mucusul în exces. Înseamnă asta că aţi răcit? Nu, aţi creat o „răceală” prin ani de proaste obiceiuri alimentare. S-ar putea ca corpul vostru să aibă acum energia necesară ca să scape de produşii reziduali depozitaţi în ţesuturi şi în sânge. Câțiva dintre voi s-ar putea să elimine atâta otravă din ţesuturi, încât să se aleagă cu dureri de cap. Veţi lua antinevralgic? Nu! Unde vreţi să fie otrava, înăuntru sau în afara corpului vostru? Unde vreţi să rămână acel mucus în exces, în batistă sau în plămâni? E un preţ mic pe care-l plătiţi ca să vă curăţaţi după ani de obiceiuri proaste. Cei mai mulţi însă nu vor reacţiona negativ la toate astea, ci vor avea o senzație de bine.

Sursa: Anthony Robbins - Putere nemărginită, Ed. Amaltea, 2001

sâmbătă, 2 august 2014

Plăcerea gustului

-->

PLĂCEREA GUSTULUI

Motto: Cea mai mare prostie e să-ți sacrifici sănătatea pentru o altfel de fericire.
Arthur Schopenhauer

Nu trebuie să ne atingem de plăcerile gustative, căci sunt sacre. Fără ele, viaţa este insipidă, ternă. Inspectarea farfuriilor nu e treaba mea decât în măsura în care atac agricultura şi industria agroalimentară, toate aceste firme lipsite de scrupule care ne ruinează sănătatea otrăvind hrana cu diverse mizerii chimice, pesticide, coloranţi, conservatori, până la ticăloşii de felul utilizării unor bucăţele sintetice pe post de căpşuni în iaurturi! Prin urmare, activitatea mea ar trebui să se rezume la denunţare. Să fiu cavalerul alb și-atât!

Poziţia de victimă căreia boala îi permite să se dedulcească la micile plăceri este foarte confortabilă. Câte un exces din când în când nu poate face rău. Să nu băgăm în seamă interdicţiile! La ce bun să mori centenar după o viaţă de privaţiuni? Ne-am săturat de acriturile care ne tiranizează cu morala lor. Iată cum, după zeci de pagini în care v-am aprobat tacit, acum, printr-o singură frază, vă scufund în mlaştina vinovăţiei. Nu aceasta este intenţia mea, singura mea ambiţie este să identific mijloacele optime pentru ca voi să străluciți de sănătate, fiind vorba, deopotrivă, de prevenirea îmbolnăvirilor şi de o stare plină de energie şi vivacitate, de păstrarea inocenţei copilăriei, de găsirea unui prilej de încântare în simpla observare a zborului unei libelule. Această capacitate de a ne minuna de un fleac o moştenim de la Epicur, iar referirea la maestru doar ca la un apologet al ospeţelor e o adevărată mârşăvie. Epicurianul autentic nu este un mânuitor înfocat al tacâmurilor, dimpotrivă, el îi urmează sfaturile lui Hipocrate, părintele medicinii, care spunea: „Suntem ceea ce mâncăm”, precept care, implicit, nu se asortează cu vestitul dicton De gustibus et coloribus non disputandum.


De altfel, orice plod va ajunge într-o bună zi să discute gustul, sau mai curând să-l combată cu lacrimi şi zbierete, în faţa farfuriei pline cu o mâncare al cărei miros îi revoltă intestinele. Amintiţi-vă de încrâncenarea cu care refuzaţi, preferând să muriţi de foame, tocana, fasolea boabe, conopida, ruladele de carne, andivele, roşiile... Pe mine, chiar şi negocierea finală, purtată cu blândeţe – o lingură pentru mama, una pentru tata, una pentru bunica, alta pentru surioară – mă găsea într-o postură belicoasă. Am repurtat numai victorii până la Waterloo: supa de ceapă! Două zile întregi am ţinut gura strâns închisă în faţa lingurii; până la urmă, am pierdut războiul de uzură, fără a obţine măcar concesia umanitară a încălzirii porţiei. Am mâncat-o rece, era o mixtură infectă, cu aspect de zoaie. Vă povestesc toate aceste lucruri deoarece, o dată cu trecerea timpului, cumplita fiertură a ajuns să-mi încânte papilele gustative.

Precis, şi dumneavoastră aveţi printre mâncărurile favorite câteva feluri pe care la început le-aţi detestat. Poate că, pe de altă parte, sunteţi amatori de vinuri bune. Resimţirea unei emoţii aparte în faţa divinei sticle nu este nicidecum spontană, ci necesită o ucenicie de durată. Aceasta începe uneori cu o maimuţăreală din copilărie, lingând resturile din paharele adulţilor la sfârşitul mesei, sau din adolescenţă, la o petrecere cu prietenii, ori mai târziu, în cursul unei agape la birou – ridicăm paharul în aer pentru a-i imita pe ceilalţi.

Pentru cei rămaşi în urmă la capitolul convivialitate, există posibilitatea efectuării de stagii sub oblăduirea veneraţilor enologi. Indiferent de calea pe care am urma-o, ar fi de crezut că gustul dobândit este intangibil, că e cu neputinţă de păcălit, că aprecierile extatice lansate de cunoscători la degustarea unui vin reputat sunt nişte sentinţe indiscutabile! Tocmai acest lucru au vrut să-l verifice Gil Morrot de la INRA (Institutul Național de Cercetări Agronomice) din Montpellier şi Denis Dubourdieu, de la Facultatea de enologie a Universităţii din Bordeaux. Rezultatul experimentului a fost publicat în nr. 24 din revista Cerveau & Psycho (Creier și psihic).

Mai întâi, cercetătorii le-au prezentat unor degustători două eşantioane de vin de înaltă calitate, cerându-le să le descrie aromele; primul era un vin roşu, amestec de cabernet sauvignon şi merlot Bordeaux, iar al doilea era un vin alb, combinaţie de sauvignon şi semillon. După câteva zile, aceloraşi experţi li s-au prezentat aceleaşi licori, numai că vinul roşu a fost colorat în alb şi viceversa, fără ca substanţa transformatoare să aibă vreo influență asupra gustului. La final, degustătorii au atribuit vinului alb colorat în roşu proprietăţile aromatice ale unui vin roşu autentic – mirodenii, cireşe, lemn dulce – în timp ce vinul roşu colorat în alb l-au descris ca pe un vin alb cu parfum de litchi, grepfrut şi miere, demonstrând astfel că aprecierea papilelor depinde în mod direct de văz.


Pentru a stabili mai precis această influenţă, Frédéric Brochet, viticultor şi psiholog, care a stat la originea studiului, le-a oferit unor voluntari, la interval de o săptămână, un vin de calitate medie scos din acelaşi butoi. La prima degustare, vinul a fost prezentat într-o sticlă obişnuită, iar la a doua, într-o sticlă specifică soiurilor de excepţie. Comentariile care însoţesc primul contact cu vinul, după ce a fost adulmecat îndelung, sunt devastatoare: simplu, sărac, dezechilibrat, pe când a doua sticlă s-a bucurat de calificativele complex, bogat, echilibrat. Prin urmare, bem cu ochii, fapt confirmat de Christine Lange, cercetător în cadrul CNRS (Centrul Național de Cercetări Științifice) la Centrul European pentru Ştiinţele Gustului de la Dijon. Împreună cu echipa sa, ea a stabilit că nu-i acelaşi lucru să-ţi fie gâdilată bolta palatină de bulele unei şampanii Dom Perignon sau Belle Epoque, ori de lichidul efervescent dintr-o sticlă cu producător necunoscut. Tot în nr. 24 din Cerveau & Psycho, Christine Lange descrie studiul pe care l-a făcut pe o serie de băutori de şampanie. Participanţii chemaţi să guste lichidul dintr-o sticlă prestigioasă îi atribuiau note de plăceri hedoniste, superioare celor acordate aceleiaşi şampanii, vărsată dintr-o sticlă obişnuită. Aşadar, nivelul de plăcere se corelează cu renumele mărcii.

Toate cercetările pe tema gustului confirmă faptul că aprecierea unui vin are o foarte mică relaţie directă cu savoarea lui. Evaluarea unui soi renumit depinde şi de parametrii sociologici, unul dintre cei mai importanţi fiind ierarhia stabilită de critici, aceștia beneficiind de credibilitatea pe care le-o dau jurnaliştii. Astfel, patriarhul experților în stabilirea calității vinurilor, americanul Robert Parker, dă verdicte irefutabile, de multe ori întâmplându-se ca negustorii să treacă în cataloage opinia lui în locul listei aromelor unui anumit vin.

Vinul reprezintă o formă de valorizare socială, lucru pe care l-au stabilit deja cercetările întreprinse în anii ’70 de filozoful Pierre Bourdieu. Acesta a inventat conceptul de „habitus”, încorporând influenţa normelor asupra comportamentului individului. În acest sens, cel care, cu nările fremătând, adulmecă licoarea ce se roteşte alene pe fundul paharului, apoi lasă să alunece o sorbitură de-a lungul limbii şi, cu buzele strânse dizgraţios, o plimbă prin gură înainte de a înghiţi încet, cu pleoapele închise în semn de apreciere, nu mai e oareşicine. Bourdieu a constatat că această teatralizare dă mai multă respectabilitate ca purtarea Legiunii de Onoare.

În mare parte, aceste studii care strică vesela tradiţie sunt nişte prostii care merită uitate de îndată. La ce bun să strici bucuria cetăţeanului? Ştiinţa înseamnă progres, nu abolirea plăcerii prin cercetări obscure. De la ea aşteptăm să ne insufle entuziasm, să ne amelioreze şi să ne dinamizeze viaţa cotidiană, aşa cum o fac numeroasele publicaţii internaţionale care prezintă binefacerile consumului de vin pentru sănătatea noastră. Concluziile unanime pe acest subiect au dus la recomandarea unui consum cotidian moderat, pentru prevenirea riscurilor cardiace: două-trei pahare de vin pentru bărbaţi, unul sau două pentru femei, cu abstinenţă totală în timpul sarcinii. Putem continua, prin urmare, să ridicăm paharul la bodegă, să urăm sănătate şi să-l dăm pe gât, vinişorul e un tratament de întinerire brevetat: „Şefu’ încă unul, nu de plăcere, ca leac preventiv!” Reţeta este respectată cu un entuziasm debordant.

Perspectiva sinistră ca băutorul de apă înveterat care se ascunde în mine să ajungă înainte de vreme să-i ospăteze pe viermi m-a îndemnat să analizez mai atent studiile publicate. Prima surpriză a fost abundenţa lucrărilor pe această temă. Pe loc, mintea mea ticăloasă s-a activat, cuprinsă de suspiciune: nu cumva este vorba de efectul subvenţiilor oferite de lobby-urile viticole? Al doilea prilej de uimire: posologia recomandată, căci laboratoarele nu reuşesc să se pună deloc de acord– unii cercetători nu acceptă existenţa unor beneficii preventive, alţii afirmă că doza necesară ar fi de 7-8 pahare pe zi pentru bărbaţi și 6-7 pentru femei! Lucrurile o iau razna în privinţa datelor experimentale: numărul voluntarilor fluctuează de la 20 la 100, ei nu au fişă de identificare, nu li se cunosc vârsta, caracteristicile corporale, profesia, modul de viaţă, practica sportivă, mediul în care trăiesc... Alte informaţii esenţiale ignorate sunt cele referitoare la vinul administrat acestor cobai: soiul, anul îmbutelierii, procedeul de vinificare, gradul de alcoolizare, caracteristicile butoaielor, prezenţa aditivilor etc. Cât despre durata „tratamentului”, aceasta depinde de fantezia cercetătorilor, fiind în unele cazuri de 6 luni!

Mai mult, n-am dibuit vreun studiu care să se ocupe de vinurile bio, deşi supra-utilizarea pesticidelor în culturile de viţă de vie este atât de îngrijorătoare, încât în anul 2008, o comisie a lansat o alertă publică, precizând că 20% din totalitatea moleculelor chimice răspândite pe terenurile agricole din Franţa sunt concentrate în vii – inclusiv acolo unde se produc vinurile cele mai renumite – în condiţiile în care acestea nu reprezintă decât 3% din suprafaţa cultivată! Chiar dacă unele reziduuri toxice pătrund în sticle, nicio cercetare nu ia în calcul prezenţa lor şi, prin urmare, nu stabileşte efectul pe care l-ar avea asupra sănătăţii absorbirea unor doze atât de mari. În schimb, toate studiile se concentrează asupra resveratrolului, un polifenol antioxidant puternic, a cărui acţiune ar constitui o adevărată binefacere pentru sistemul cardiovascular. Virtuţile lui protectoare sunt stabilite atât de clar, încât Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi atribuie o reducere cu 40% a riscului de infarct, precum şi faptul că atacă radicalii liberi, inhibă agregarea plachetelor sanguine, blocând acţiunea trombinei şi a altor factori agregatori, favorizează producţia de oxid de azot (care relaxează şi dilată arterele) şi, în fine, scade colesterolul şi hipertensiunea arterială!

Dacă nu aveţi o personalitate sumbră cu tendinţe sinucigaşe, nu ştiţi cum să ajungeţi mai repede la magazin să vă faceţi o provizie de sticle cu vin bun. Stop! Trebuie să recunosc, mi-am manipulat cititorii inserând laudele OMS, deoarece concluziile organismului mondial se bazează pe studii asupra resveratrolului pur, extras din zmeură, mure, coacăze sau afine, care sunt foarte bogate în această substanţă. Informaţia este însă disimulată de propaganda care încearcă să ne vâre pe gât remediul vinicol. Propaganda este cu atât mai ticăloasă, cu cât, dacă strugurele are un conţinut semnificativ de resveratrol, acesta este concentrat aproape exclusiv în coajă, astfel că la tescuire, o cantitate infimă trece în suc, iar pentru a beneficia de doza salvatoare ar trebui să bem între 8 şi 10 litri pe zi!

Dacă vreţi să profitaţi de pe urma resveratrolului din acest fruct, trebuie să faceţi cure de struguri toamna, mâncând direct boabele, sau sub formă de suc, dar, evident, cu tot cu coajă. Puteţi îndrăzni chiar să ţineţi o mono-dietă timp de câteva zile, până la două săptămâni. Practica aceasta este regeneratoare, o adevărată cură de întinerire, din câte povestesc adepţii ei, efectele fiind confirmate de cercetările care au constatat că longevitatea unor drojdii şi a musculiţei de oţet (drosophila) creşte cu 70% datorită activării genei SIR de către resveratrol. Alte studii au arătat că extractul de resveratrol blochează dezvoltarea celulelor canceroase în diverse stadii. Unul dintre ele, publicat în Science, indică o reducere cu 98% a tumorilor cutanate la şoareci, după 18 săptămâni de administrare a concentratului de resveratrol. Trebuie remarcat că sub această formă foarte eficace, de extract din struguri roşii proveniţi din culturi bio, se poate consuma în capsule, asociat cu planta japoneză Polygonum cuspidatum.

Deşi este clar ca lumina zilei, demontarea pretextelor pentru sacralizarea butelcii nu pare să găsească prea mulţi adepţi. Tradiţia nu se lasă învinsă de argumente şi demonstraţii. Sticla e un simbol al convivialităţii, o emblemă a veseliei, şi aureola nu acoperă doar nectarul lui Bachus, ci toată gama de băuturi. Alcoolul e un mare eliberator, fiecare grad e o promisiune de trecere a unui prag suplimentar de îndrăzneală, gata, uităm de complexe, ghemuiţi pe bancheta din bar. Paharele îndeamnă la decontractare, femeia este în sfârşit egală cu bărbatul, toţi se simt uşori şi euforici, iar celulele se apropie de punctul de fierbere. Atmosfera se încinge, entuziasmul reprimat în viaţa de zi cu zi se revarsă dintr-o dată în tumult. Ce bună tovarăşă e sticla! Râsul pune stăpânire pe noi, sparge barierele. În imponderabilitate totul e amuzant, grijile se estompează, corpul devine autonom. Escapadele sunt indispensabile, excelente mijloace de defulare. Trăiască petrecerea! Mai sunt şi fanii extremelor, maniacii deflagraţiei supreme, adepţii modei care face ravagii printre tineri, binge drinking concursul „cine se prăbuşeşte primul în balta de vomă”. Ah, ce plăcere trebuie să fie să zaci cu creierul ferfeniţă!

Iată că mă ambalez, în loc să las asta pentru ultimul capitol care, sper eu, vă va face să închideţi cartea cu dorinţa de a profita de fiecare moment al vieţii, de a face lucruri memorabile. Nu asta li se întâmpla celor care caută senzaţii tari în pahare. Trecutul lor e înceţoşat, nu-şi aduc aminte nici măcar de primul sărut ori de prima relaţie amoroasă. Sunt frecvente cazurile în care clipele vrăjite sunt înecate în artificiul alcoolului. Statistici care par să-i acrediteze puterea afrodiziacă. De fapt, nu e decât o altă păcăleală, mitul chefliului seducător e o escrocherie care se transmite de la o generaţie la alta.

Efectul dezinhibator al primelor pahare este real, dar, prin acţiunea lui sedativă, alcoolul distruge libidoul și subminează aroganţa mândrelor organe prin infiltrarea acidului lactic, asalturile de berbec lăsând loc tatonărilor molatice. În cazul băutoarelor, prejudiciul se manifestă la nivelul clitorisului, acest penis în miniatură. Dacă, aşa cum ştie toată lumea, consecinţele abuzului de alcool se prelungesc câteva ore, dacă nu chiar zile - interval în care craniul pare să fie torturat de o echipă de picamere - repetarea acestor excese, chiar şi în condiţiile unor perioade de abstinenţă totală, duce după 5 ani la o pierdere importantă a capacităţii de a obţine plăcerea sexuală, conform lui Mary Ann Emanuele de la Loyola University Stritch School of Medicine din Illinois. Un studiu realizat la universitatea din Helsinki, în Finlanda, evidenţiază efecte analoge pentru un consum regulat moderat, fiind vorba inclusiv de scăderea dramatică a producţiei de spermatozoizi şi blocarea ovulaţiei.

Să ne oprim din acuzaţii, aş părea încrâncenat dacă aş continua să-mi tocesc condeiul enumerând ravagiile pe care le provoacă băutura. Ajunge să reţinem că nu este altceva decât o impostură care diminuează energia şi distruge sublima, extatica PLĂCERE. Plăcere autentică, întrucât iluminarea nu se sfârşeşte în hăurile efectelor secundare, ci singura consecinţă este fericirea totală. La fel, starea generală de bine se creează doar cu elemente pozitive, fără efecte adverse. Să renunţăm la instantaneele jubilatorii, la artificiile care provoacă pe ascuns daune grave sănătăţii, să nu ne lăsăm posedaţi de dorinţele compulsive. Aţi ghicit, mă refer la alimentaţie şi, împreună cu Hipocrate, spun: „Fie ca hrana să vă fie leac!”

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009
-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.