Se afișează postările cu eticheta Interesant în lume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Interesant în lume. Afișați toate postările

duminică, 14 iunie 2015

Hotelurile capsulă din Japonia + slideshow




HOTELURILE CAPSULĂ DIN JAPONIA

Dacă sunteți fericiții posesori de suficienți bani ca să vă permiteți o excursie în Japonia, dar nu suficient de fericiți încât să vă permiteți să vă cazați la un hotel obișnuit, nu disperați. Inventivii japonezi au soluții pentru orice buzunar. Pentru numai 25 de dolari pe noapte, puteți opta pentru un hotel-capsulă. Este vorba de un hotel compus din camere foarte mici, dar suficient de mari pentru ca și o persoană de 2 metri înălțime să poată dormi confortabil. Aceste capsule, cu dimensiuni de 2 x 1 x 1,25 m, sunt construite din blocuri modulare din plastic sau fibră de sticlă și sunt suprapuse două câte două, accesul la camera superioară făcându-se pe o scăriță. Unele hoteluri de felul acesta au în jur de 50 de module, iar altele ajung chiar până la 700. Avantajul lor major este acela că te poți caza în zona centrală a capitalei sau a altui oraș mare la un preț foarte scăzut.


Fiecare capsulă este dotată cu televizor, consolă Wi-Fi, priză, lumină modulabilă, aer condiționat și orice altceva de strictă necesitate, iar spațiul este judicios împărțit, ca să ai totul la îndemână. Bineînțeles că aici n-ai voie să mănânci sau să fumezi, iar băile sunt situate la capătul culoarului.


Hotelurile capsulă au fost create iniţial pentru acei angajați care lucrează într-o metropolă şi domiciliază într-o suburbie şi care, fie din cauza lucrului peste program, fie că de fericire că şi-au primit salariul, își petrec seara în oraş şi nu mai prind ultimul tren spre casă, iar a doua zi trebuie să ajungă la timp la serviciu și să fie în formă pentru o nouă zi de muncă. Aşa că japonezul, om practic, a inventat hotelul-capsulă, un loc ieftin de tras pe dreapta.

Știm deja că puține țări din lume se pot lăuda că au generat soluții pentru viitor, dar totuși, cum le-a venit japonezilor ideea unei construcții de acest fel? Totul a început cu turnul capsulat Nakagin din Tokyo, construit în 1972, pe vremea când Japonia se pregătea de expansiunea unei economii ultra-moderne și futuriste, bazată pe tehnologie înaltă, pentru a contracara criza petrolului care urma să înceapă în 1973, când statele arabe membre ale OPEC (Egipt, Tunisia și Siria) au anunțat embargoul pe vânzările de petrol. Atunci, un grup de arhitecți, adepți ai curentului numit „Metabolism”, conduși de arhitectul Kisho Kurokawa, au lansat conceptul de structură adaptată „organic” societății pe care o deservesc. Acest prim turn capsulat a constituit o concepție originală, unică în lume, a gândirii moderne japoneze.

Turnul Nakagin este o structură formată din 140 de module din beton, fixate pe o structură de rezistență centrală. Ideea a fost ca, în timp, aceste capsule să poată fi schimbate individual, în funcție de nevoile societății (mai mari, mai mici, mai multe, mai puține etc.). Turnul este o clădire tehnologizată, cu o estetică interesantă, care sugerează mișcare, deplasare în spațiu. În anul următor dării în folosință, clădirea Nakagin avea 75% dintre module ocupate, având destinații diferite – de la camere de închiriat, la locuințe permanente și birouri de firmă.

Din păcate, în ciuda valorii istorice și a popularității extraordinare de care se bucură, atât în Japonia cât și pe mapamond, turnul Nakagin nu a fost recunoscut de autoritățile japoneze ca fiind o clădire istorică. Totuși, un plan de conservare s-ar impune, deoarece în lume nu există nicio altă construcție la fel. Această clădire alcătuită din capsule mobile marchează un moment istoric, care a modelat poziția, statura și imaginea Japoniei în lume, anume momentul în care Japonia a luat decizia istorică de a nu deveni o țară dependentă de piața capricioasă a petrolului, ci o societate dezvoltatoare de tehnologie și preocupată de viitor și inovație. Așadar, lăcomia americană și bișnița cu petrol a arabilor au determinat cea mai mare transformare pozitivă a unei societăți, propulsând Japonia pe poziția de lider tehnologic la nivel global.

Revenind la hotelurile-capsulă, aceste construcții inspirate de turnul Nakagin (ce nu fusese conceput ca hotel) se întâlnesc în prezent în mai multe orașe mari din Japonia. Primul a fost dat în folosință în Osaka în 1979, și a reprezentat o alternativă economică într-o țară în care spațiul este folosit la maximum. De atunci, ele s-au înmulțit și au devenit foarte rentabile pentru proprietari.


Dacă ajungeți în Japonia, merită să încercați hotelul-capsulă, măcar ca pe o experiență de câteva ore într-o lume a viitorului. Iată cum se procedează:
- Mai întâi plătim tariful la un aparat automat, care ne dă o chitanță.
- Apoi ne descălțăm și ne lăsăm pantofii într-un dulap special.
- Ajungem la recepție, unde, pe baza chitanței, primim cheia camerei.


- Trecem apoi într-un salon cu acces la internet, unde clienții pot trimite mesaje sau se pot relaxa.
- Mergem apoi către capsula proprie. Zona camerelor pentru femei este separată de cea pentru bărbați (etaje diferite), lifturile de acces fiind și ele separate. Cromatica predominantă este fie alb și negru, fie nuanțe calde de castaniu sau vernil, iar peste tot există semne bilingve și pictograme, pentru a putea naviga mai ușor prin complex.
- Următoarea oprire este la garderobă (dulapurile pentru haine și bagaje) și apoi la baie, unde putem face duș. Totul este minimalist, un echilibru perfect între funcționalitate și stil. Aici găsim tot ce ne este necesar: pachețele individuale de săpun și șampon, prosoape imaculate și papuci, toate impecabil aliniate într-o parte a încăperii, iar în cealaltă parte avem cabinele de duș.


- Pasul următor este camera, situată pe un coridor de celule aliniate la dreapta și la stânga, scăldate într-o lumină plăcută. Capsula de dormit relevă o ordine și o curățenie impecabile. Are un design cu liniile rotunjite și este luminată din belșug, astfel încât să nu dea senzația de claustrofobie. Spațiu este suficient pentru un somn liniștit, dar doar atât. În interior există un panou de control pentru televizor și ceas. Lumina este modulată de un ingenios sistem Panasonic, astfel încât ceasul deșteptător nu sună, ci schimbă intensitatea luminii, care se stinge ușor când vrem să dormim și se aprinde treptat atunci când vrem să ne trezim, ca un răsărit de soare artificial.
- Peste exact 7 ore, acest sistem silențios de alarmă, bazat pe lumină, ne anunță că a venit vremea să plecăm. Ne facem toaleta, ne recuperăm îmbrăcămintea și bagajele și ne întoarcem la programul din ziua respectivă. Am venit, am dormit, am plecat.

Impresia generală a unui astfel de hotel este cea de funcționalitate. Totul este foarte bine gândit, în așa fel, încât clientul să se poată orienta singur, fără probleme, în întregul complex și să beneficieze de toate facilitățile de care are nevoie. Liniile designului sunt simple, iar grafica apare doar sub formă de pictograme, necesare în comunicare. Totul este impecabil organizat, oferindu-se strictul necesar (posibilitatea de a te spăla, schimba și dormi) la un nivel calitativ ridicat, într-o ambianță gândită minimalist dar ergonomic. Întreaga experiență este una surprinzător de confortabilă și plăcută.


Hotelurile-capsulă au fost premiate la mai multe competiții internaționale de design, afirmându-se chiar că par inspirate dintr-un film de Stanley Kubrick. Se mai numesc 9 hours (9 ore), datorită conceptului simplu al acestui tip de hotel: 1 oră pentru baie, 7 ore pentru dormit și 1 oră pentru a te pregăti de plecare, deși poți sta și mai mult, plătind doar 10 dolari în plus.


Vă dorim o vacanță de neuitat în „Țara soarelui răsare”!

Hoteluri capsulă în Japonia



luni, 1 iunie 2015

Întoarcerea la natură + slideshow




ÎNTOARCEREA LA NATURĂ

În 1978, Michel Poniatowski condensa în cartea sa „Viitorul nu este scris nicăieri”, istoria globului terestru într-un an. Conform acestei condensări, ajunsă între timp celebră, pământul s-a născut în prima secundă din 1 ianuarie, iar primele fiinţe umanoide au apărut pe 30 decembrie. Omul de Cro-Magnon apare pe 31 decembrie ora 23 şi 57 de minute, iar începutul istoriei umanităţii este fixat în prima secundă a ultimului minut. Conform acestei istorii condensate, omul există de 3 minute, practică agricultura de 1 minut şi locuieşte într-o casă aşa cum o ştim azi doar de câteva zecimi de secundă. Prin urmare, în marea majoritate a istoriei sale, omul o locuit fie sub cerul liber, fie în grote, bordeie sau colibe.


Arhitectura din prezent este o bună dovadă a faptului că civilizaţia actuală e foarte bolnavă. Toţi arhitecţii lumii luptă, prin realizările lor, împotriva a patru forţe principale:

1. Pentru ca o clădire să rămână deasupra solului, trebuie ca forţa exercitată de greutatea acesteia, împreună cu tot conţinutul ei, să fie mai mică decât cea pe care i-o opune subsolul, prin intermediul fundaţiei. Dacă acea forţă este egală sau mai mare decât reacţia solului, clădirea devine instabilă şi se scufundă.

2. Cu cât clădirea e mai înaltă, cu atât dimensiunile grinzilor şi ale stâlpilor care transmit forţele greutăţii spre sol e mai mare, presupunând consumuri mai mari.

3. Pentru ca o clădire să poată rămâne în picioare, în condiţiile în care forţa exercitată de vânt asupra ei e direct proporţională cu viteza lui şi cu suprafaţa clădirii, forţa pe care o opune clădirea, prin greutate, mărime şi fundaţie, trebuie să fie net superioară forţei exercitate de vânt. În plus, vântul devine cu atât mai periculos, cu cât clădirea e mai înaltă. Așadar, clădirea respectivă trebuie să îndeplinească două condiţii diametral opuse: să fie foarte bine fixată în sol, adică să aibă o fundaţie şi o bază rigidă, și în acelaşi timp să fie suficient de elastică. Elasticitatea are însă nişte limite. De la o anumită înălțime în sus, survine riscul ruperii clădirii, ca urmare a apariţiei unor forţe de forfecare şi îndoire. Aceasta presupune abordarea unor soluţii constructive care să limiteze amplitudinea oscilaţiilor clădirii la vânturi foarte puternice. De obicei majoritatea clădirilor foarte înalte au rezolvat această condiţie prin plasarea la ultimul etaj a unor contra-greutăţi, reprezentând 1-5% din greutatea clădirii, fixate pe sisteme hidraulice complicate, care dau clădirii o inerţie crescută la vânt puternic.

4. Aceeaşi problemă trebuie rezolvată în cazul forţelor exercitate de mişcările solului, adică de cutremure. Forţele cutremurelor sunt mai periculoase decât cele ale vânturilor, deoarece forfecările la care e supusă clădirea, chiar dacă sunt de amplitudine mai mică, sunt mult mai bruşte şi de frecvenţe crescute, având în plus un caracter aleatoriu, prin faptul că sunt mai multe tipuri de unde seismice, fiecare lucrând diferit. Rezolvarea condiţiilor de rezistenţă impuse în acest caz este aceea a creşterii elasticităţii fundaţiei şi a întregii clădiri, pentru a putea absorbi şocurile respective, fapt ce intră în conflict cu punctele precedente. 

Fiecare dintre aceste patru forţe cresc consumul de materiale şi cheltuielile de construcţie cu fiecare etaj al clădirii. Mai trebuie să adăugăm aici consumul termic al unei clădiri aflate deasupra solului (din zonele subtropicale spre poli). Deoarece sub nivelul solului temperatura nu scade niciodată sub 0°C, în unele locuri de pe glob încă mai există asemenea case (în Islanda, de exemplu). În cazul climei din ţara noastră, o clădire aflată sub nivelul solului are din punct de vedere termic o eficienţă maximă, în sensul că nu are nevoie de încălzire activă, fiind suficientă o suprafaţă vitrată mărită pe peretele sudic, expus exteriorului.


Efectul de seră dat de acest perete va încălzi toată casa, pentru că necesarul de încălzire al unei asemenea case este de maximum 5°C. Temperatura interioară a acestei case se menţine constantă în jurul temperaturii de 20°C. Cei care locuiţi la ţară, într-o casă normală, amintiți-vă ce se întâmplă dacă plecaţi de acasă iarna pentru o săptămână, casa rămânând neîncălzită și afară fiind temperaturi medii de –15°C. Când reveniţi, găsiţi conductele instalaţiei sanitare pleznite, vasul de acumulare al WC-ului spart de blocul de gheaţă din interior, găleţile de apă pline cu blocuri de gheaţă şi un strat fin de chiciură pe întreaga mobilă, fiind foarte posibil ca, dacă afară e zi şi e cald, în casă temperatura să fie totuşi sub 0°C. Acest lucru se întâmplă deoarece transferul termic are loc totdeauna dinspre cald înspre rece. O casă neîncălzită pe timp de iarnă pierde căldura în maximum o zi, dar de recuperat nu o mai poate recupera decât după foarte multe zile în care afară temperatura medie este de peste 10°C. În plus, pereţii îşi fac datoria de izolatori în ambele sensuri, deci sunt o piedică importantă în calea căldurii de afară, care ar trebui să înlăture frigul din interior.


Poporul nostru, fiind foarte legat de mediul înconjurător, este unul dintre puţinele popoare de pe glob care mai foloseşte locuinţa sub pământ. Termenul pe care îl avem în limba română pentru acest tip de locuinţă este acela de „bordei”. Deşi, de când cu asaltul tehnologic al „civilizaţiei” şi „modernizării” termenul a căpătat un caracter peiorativ, trebuie să menţionăm că poporul român, în imensa lui majoritate, de când există el, a locuit în bordeie – mai ales în zonele de câmpie, unde materialul de construcţie, reprezentat în special de lemn, nu exista sau era deficitar. Zonele în care s-a locuit dintotdeauna în bordeie au fost Câmpia Dunării şi toate zonele de câmpie întinsă din Moldova şi Oltenia, precum şi Dobrogea şi mai ales Delta Dunării.


Pe același principiu al bordeielor primitive, firma de arhitectură Designer Vetsch Arkitectur a construit în zona înaltă a Elveției un complex rezidențial alcătuit din case în formă de movile, acoperite de o pătură de iarbă. Casele sunt făcute din materiale naturale (lut, piatră, lemn) și poziționate în jurul unui frumos lac de munte. Fiind practic construite în pământ, acestea sunt izolate în mod natural de ploaie, temperaturile scăzute, vânt și eroziune, ceea ce duce la economisirea multor resurse.


Locuințele au fost concepute în așa fel, încât fiecare spațiu vital să primească lumină naturală: camerele de zi sunt situate spre sud, dormitoarele spre nord, iar băile și zona scărilor sunt prevăzute cu luminatoare în tavan. Acoperișul poate fi cultivat cu iarbă, flori sau diferite plante comestibile. Ingenios, nu? Pe când și la noi asemenea dezvoltatori imobiliari?

Și în România există oameni dornici să se întoarcă la natură. Unul dintre aceștia este Dragoș Iliescu, cel care a adus elixirul din minerale monoatomice Ormus în țara noastră. Dar pe lângă curajul de a deveni un misionar al monoatomilor cu efecte terapeutice, domnul Iliescu și-a făcut și o casă în pământ, că doar din pământ sunt extrase mineralele, nu? Și pentru că și-a dorit o casă bordei, unde să și-o facă, în București? N-avea cum. Mult timp s-a gândit și s-a răzgândit. Îi era teamă că dacă pleacă din capitală o să piardă contactul cu civilizația, dar și-a spus că atâta timp cât există Internet, poți să lucrezi de oriunde. Așa a ajuns la Băile Olănești, un loc superb, cu izvoare minerale ale căror ape te vindecă de o mulțime de boli. Acolo a găsit un teren de 1000 m² și și-a pus în aplicare proiectul. Și-a făcut un colț de rai și a constatat că există viață și fără București.


Casa lui Dragoș Iliescu este semi-îngropată. El crede în acest material fabulos pe care călcăm – pământul, element primordial, hrănitor și protector. Dar tot pământul e și cel care se zguduie, numai că, în mod paradoxal, o casă în pământ este cel mai bun buncăr anti-cutremur. Ba te ferește și de radiații. Casa are 200 m² și la suprafață este construită din piatră și bârne groase de stejar, la care se adaugă anexele: o bucătărie de vară, magazia de lemne, cea de scule și garajul. La interior are living cu șemineu centrală (adică se încălzește toată casa de la el), bucătărie, baie, dressing și două dormitoare. Toată tâmplăria casei este din lemn stratificat și geam triplu, care asigură o izolație perfectă. Partea bună este că, fiind o casă semi-îngropată, n-are nevoie de aer condiționat, deoarece vara e răcoroasă în mod natural. La asta contribuie și acoperișul, care are un strat de pământ consistent. Și pentru că are panta lină, poate fi folosit chiar pentru cultivarea legumelor.


Ceea ce nu se vede este buncărul casei, un adăpost antiatomic construit după un proiect elaborat de specialiști pentru a rezista la un cutremur de 10 grade pe scara Richter. Dacă-l vezi, zici că ești la emisiunea Discovery despre sfârșitul lumii. Dar cât timp nu e sfârșitul lumii, buncărul e perfect ca beci sau ca încăpere tehnică, pentru că poți avea acces la el direct din casă.
Și curtea e frumos aranjată. Gardul este din piatră cu împletitură de nuiele, iar aleile sunt pavate cu dulapi din lemn de stejar, care te îmbie să mergi către fântâna zidită cu piatră sau către masa cu băncuțe de sub boltă de viță de vie.
Interesant de știut este că domnul Dragoș Iliescu ține și prelegeri despre cum se face o astfel de casă, așa că, dacă vă pasionează subiectul, puteți intra în legătură cu el pe adresele de contact de la Ormus sau pe pagina de Facebook.

Un alt mod prin care te poți apropia de natură, trăind în armonie cu ea, este tradiționala casă românească din chirpici. La acest tip de construcție au apelat cuplul Doru și Elena, fericiții proprietari ai unei case de acest fel în comuna Ciolpani. Cu doi ani în urmă, ei au decis să-și vândă vila spațioasă, cu etaj, în care stăteau, și și-au cumpărat un teren în apropiere de București. După cum mărturisesc, construirea casei a fost ca o aventură. Au ales materialele și au descoperit tehnicile tradiționale de înălțare a unei locuințe simple și funcționale, pentru ei și cei trei copii ai lor. Având studii de peisagistică, Elena a contribuit activ la designul casei, curții și dependințelor. Finalizarea proiectului le-a a adus celor doi soți sentimentul de așezare și împlinire.


Casa, căreia i-au dat și un nume, Brândușa, e o mică bijuterie. La interior n-are mai mult de 60 m², suprafața construită fiind de 81 m². Amprenta la sol este de formă pătrată, fiecare latură având 9 metri. În spatele casei există o terasă generoasă de 34 mp, orientată spre grădina de legume și anexele casei, între care chioșcul de grădină acoperit cu stuf.

Cei trei copii, cu vârste de 9, 7 și 5 ani, au unul din cele două dormitoare. În centrul casei este holul, de jur împrejurul căruia se deschid toate încăperile, adică sufrageria, dormitoarele, baia, bucătăria și cămara. Casa are și un pod, locul preferat de lectură și joacă al celor mici.

Casa a fost ridicată pe o fundație de piatră și are structura din lemn de rășinoase. Zidăria este din cărămizi de chirpici, peste care a fost aplicată tencuială de pământ, și a fost zugrăvită cu var. Are toate instalațiile necesare, de la cele electrice la cele termice, plus o sobă în bucătărie, care direcționează căldura și spre celelalte încăperi. Izolația podului este din pământ și vată bazaltică (așa cum prevede legea pentru construcții pe structură din lemn).

Dar finisajele sunt cu adevărat originale: muchiile pereților și ale tâmplăriei sunt rotunjite, geamurile sunt pictate de mână, iar mozaicurile făcute din bucăți de ceramică și pietricele decorative sunt creația Elenei și a copiilor ei.

Când familia e acasă, nimeni nu stă degeaba. Televizorul din sufragerie e doar o amintire din cealaltă casă, căci, când ai așa o curte, nu te mai interesează programele TV. Copiii stau mai mult pe afară, pe lângă părinți sau cu prietenii care vin în vizită. Pisicile sunt niște răsfățate, la fel și cei doi câini care apără proprietatea. Și ce poate fi mai sănătos decât să te duci în curte și să-ți rupi singur roșia sau leușteanul pentru ciorbă?

Stimulați de admirația și laudele prietenilor și ale localnicilor, Elena și Doru și-au propus să întemeieze la Ciolpani o adevărată comunitate de oameni ce vor să trăiască în armonie cu natura, un fel de cartier, pentru care s-au gândit și la un nume – PoianaFlorilor. Au cumpărat suficient teren pentru asta și împreună cu arhitecta Raluca Suru au conceput mai multe modele de case. O casă similară, cu tot cu terenul adiacent, ar costa în jur de 40.430 euro, din care doar casa se ridică la 27.930 euro. Cei interesați îl pot suna pe Doru la nr. de telefon 0745.085.653. Dar mai întâi să vizităm casa „eco” de la Ciolpani:

Casa de chirpici din Ciolpani 




duminică, 22 martie 2015

Bambusul - această plantă miraculoasă + documentar


BAMBUSUL - ACEASTĂ PLANTĂ MIRACULOASĂ

Plantăm o sămânță de bambus chinezesc în pământ fertil și o udăm regulat. În primul an nu se întâmplă nimic. Nici un indiciu că ar crește ceva. Același lucru se întâmplă, sau mai bine zis nu se întâmplă în anul următor. Nimic nu răsare. Dar să nu ne pierdem speranța. În al treilea an continuăm să udăm locul și aplicăm și ceva îngrășământ. Mai trece un an. Tot nimic... Asta e, nu i-a sosit timpul. Nu disperăm. Mergem regulat la locul însămânțării și mai turnăm câte o găleată de apă. Au trecut cinci ani... Orice om normal la cap s-ar resemna și ar abandona ideea de a obține un bambus. Nu însă și noi, care cunoaștem secretul acestei plante. După 6 ani, uneori chiar mai mult, miracolul se întâmplă. Într-o zi, din senin, apare o mlădiță. Fericirea care ne cuprinde nu poate fi descrisă în cuvinte. Bambusul chinezesc ne răsplătește, cu o neașteptată generozitate, efortul și determinarea: în doar trei luni, el va depăși 10 metri înălțime!


Bambusul este o plantă exotică, cunoscută și sub numele de „arborele de fier”, datorită durității lemnului ajuns la maturitate. În lume există în jur de 1000 de specii de bambus. Dintre toate plantele cunoscute pe pământ, bambușii sunt plantele arborescente care cresc cel mai repede. Au o mare importanță economică și culturală în Asia de est și sud-est, însă pot fi întâlniți și în Africa subecuatorială și în cele două Americi – Statele Unite, Argentina și Chile. Există și bambuși care înfloresc anual, dar majoritatea speciilor înfloresc foarte rar, unele chiar la intervale de 60-100 de ani. Însă odată ce un bambus a înflorit, planta va intra în declin și va muri.

Între speciile de bambus, cel chinezesc are o particularitate interesantă: După ce se plantează sămânța, timp de 5 până la 10 ani, la suprafață nu se întâmplă nimic. Toată creșterea are loc în subteran – un rizom cu o structură complexă, care se întinde vertical și orizontal în pământ, prinde formă. Abia la capătul celui de-al cincilea an, uneori și mai târziu, bambusul chinezesc străpunge solul în sus, crescând chiar și cu un metru pe zi, până ce atinge înălțimea de 25 de metri, ceea ce îl face planta cu cea mai rapidă creștere din lume. În anii următori, tulpina nu se mai îngroașă, ci doar se întărește. Iar o altă caracteristică uimitoare a acestei plante este longevitatea ei. Specia asiatică Madake, de pildă, cultivată cu precădere în Japonia, poate trăi până la 120 de ani!

Lujerii de bambus sunt comestibili și sunt folosiți cu precădere în bucătăria chineză și cea japoneză. Singura specie care nu poate fi consumată este așa-numitul bambus gigantic, care conține cianură. Frunzele și mlădițele de bambus sunt sursa principală de hrană a urșilor panda din China și a lemurienilor din Madagascar, iar gorilele africane le consumă cu plăcere.


Bambusul este folosit și în medicina tradițională. Este antimicrobian și tratează cu succes infecțiile. Dar cele mai răspândite utilizări sunt în construcții, pentru schele, garduri, podețe, mobilier de grădină și de interior, lambriuri, parchet, canoe... și lista poate continua. Tot din lemnul de bambus se fac jucării, pălării, împletituri, instrumente muzicale etc. În metoda tradițională chineză, fibrele de bambus sunt folosite la fabricarea unei hârtii de înaltă calitate și a unor materiale textile, iar în Vietnam, China și Japonia, din lemnul de bambus se fac pipele atât de apreciate de cunoscători.   


Multe temple japoneze (șintoiste sau budiste) au plantat în jurul lor crânguri de bambus, ca apărare împotriva duhurilor rele, iar în India, bambusul este nelipsit din viața oamenilor: ombilicul nou-născuților se taie cu o unealtă din bambus, bebelușii sunt puși în leagăne de bambus, adulții lucrează cu unelte de bambus, pe schele de bambus, la bătrânețe au toiege de bambus, iar când mor sunt puși în sicrie de bambus. În sfârșit, bambusul este unul dintre cele mai populare remedii feng shui. Influențează pozitiv casa și locul de muncă.


PĂDUREA DE BAMBUS DIN DUMBRĂVIȚA - MARAMUREȘ

În curând ciobanii din Maramureş nu vor mai folosi toiagul, ci se vor sprijini în bote de bambus, pentru că acestea sunt mai estetice, mai uşoare şi mai rezistente. Cum e posibil așa ceva? Foarte bine! Am găsit dovada că bambusul creşte în Maramureş ca la el acasă. În comuna Dumbrăviţa există două locuri unde bambuşii s-au înmulţit în aşa fel, încât au format o pădure.

Deşi mulţi ar spune că e imposibil, pentru că se ştie că bambusul este o plantă exotică, doctorul Andrei Prie a demonstrat că orice om bine informat poate obţine rezultatele pe care şi le doreşte, dacă-şi face temele dinainte. Domnul Prie a reuşit performanţa ca în 5 ani să formeze două mici păduri de bambus, una în satul Rus şi alta în satul Dumbrăviţa.


„Am dus bambuşi şi în Rus, dar prima dată am pus la Dumbrăviţa, că ştiam sigur că la tata sunt îngrijiţi, pentru că el locuiește acolo. Cum mi-a venit ideea? M-am întrebat ce plantă s-ar preta pentru gard viu, care să rămână verde și iarna şi să crească şi să se întindă repede, să nu aştept 20 de ani. Am tot căutat pe Internet şi am găsit bambuşii. Şi m-am interesat de speciile de bambuşi care rezistă la temperaturi scăzute, că sunt specii de bambus care trăiesc pe munte. Am identificat speciile şi am mers la sigur să le achiziționez. N-a fost pe încercări. De obicei, când vreau ceva, îmi fac lecţiile dinainte. Aşa a fost şi cu bambuşii. Am adus din Ungaria patru firicele din patru specii diferite şi toate patru s-au prins”.

L-am întrebat dacă bambuşii au nevoie de îngrijiri speciale. „Absolut niciuna. Nici măcar umezeală multă nu le trebuie. Primăvara, da, dar vara nu trebuie nici măcar udaţi. La noi, este mai secetos și le place zona. Primăvara le trebuie umezeală, dar nu să stea în apă. Sunt şi specii din acelea, dar nu și acestora. Pur şi simplu le plac solurile argiloase, cum sunt la noi, la deal”.

L-am mai întrebat pe tatăl bambuşilor din Dumbrăviţa cum se înmulţesc, pentru că în mod sigur multe doamne se gândesc în acest moment că-şi vor lua un fir de bambus, din acela cu vârf răsucit, cum există în florării, îl vor pune în apă, va face rădăcină şi îl vor planta în curte să se poată lăuda prietenelor cu recolta exotică. Dar am primit un răspuns surpriză: „Ăla de la florării, pe care-l ştim cu toţii că are formă răsucită în partea de sus, nu-i bambusul adevărat. Nu are nicio treabă cu bambusul. Chinezii îi spun „bambusul norocos”, dar de fapt nu e bambus. Bambusul se poate înmulţi prin rădăcină (rizomi). Se ia unul din puii de pe margine. Sau se poate înmulţi la fel ca viţa de vie, adică una dintre tulpini se îngroapă în pământ, păstrând legătura cu rădăcina. Au o creştere foarte interesantă. Primăvara, mugurii din rădăcină cresc foarte repede. Uneori, chiar 20-30 cm pe zi, deci văzând cu ochii. Prin China şi alte părţi cresc 60-70 cm pe zi”.

Se ştie că mugurii de bambus sunt comestibili, aşa că l-am întrebat pe doctorul Prie dacă a mâncat din producţia proprie: „De la noi nu am mâncat, pentru că i-am lăsat să se întindă mai întâi. Dar i-am gustat. Sunt nişte rădăcini dulci, pe care le-au identificat însă şi câinii ca fiind bune, aşa că trebuie să fim atenţi atunci când cresc”.


Ce spun oamenii din Dumbrăviţa când văd ciudăţenia? Cu atât mai mult, cu cât frunzele de bambus nu se scutură iarna, deci este ciudat să vezi o tufă verde înconjurată de omăt: „Nu ştiu dacă oamenii din Rus şi din Dumbrăviţa ştiu ce tufă verde am eu acolo iarna. Cei din jurul casei mele ştiu despre ce este vorba, dar cei care au văzut iarna tufa verde precis s-au mirat. În comună n-am dat rădăcini de bambus, nu mi-au cerut, probabil n-au îndrăznit. Dar am dat la mai mulţi cunoscuţi. Bambuşi de Dumbrăviţa au ajuns să crească și în Bucureşti. Bambusul înfloreşte o dată la 100 de ani, după care planta moare. Chinezii fac pâine din seminţe, dar eu sper ca în cursul vieţii mele să nu înflorească. Dar chiar dacă planta moare, din seminţe ies alte plante”.

Bineînţeles că am vorbit şi cu tatăl doctorului Andrei Prie, cu Constantin Prie, fostul doctor binecunoscut de maramureşeni, care după pensionare s-a stabilit în Dumbrăviţa, pentru că pe terenul acestuia au crescut primii bambuşi din Maramureş: „Bambusul creşte în ţări tropicale, dar s-a adaptat foarte bine şi la Dumbrăviţa. Tot ce vedeţi aici a crescut în 5 ani. Care-i utilitatea? Pentru mine sunt numai cu rol decorativ, dar au multe întrebuințări. Ultima dată i-am folosit când a trebuit să pun nişte araci la roşii şi la fasole, pentru că lemnul de bambus nu putrezeşte. Oamenii din sat nu ştiu că noi avem bambus şi că el creşte în Dumbrăviţa şi în Rus. Cei care văd cred, probabil, că este răchită. Interesant este că bambusul rămâne verde şi peste iarnă. S-a aclimatizat, pentru că Europa nu e zona lor. Într-un an, bambusul creşte 4 metri. Sunt comestibili doar mugurii, atunci când ies din pământ. După aceea, lemnul devine foarte tare”. 

Vom urmări subiectul şi, dacă pe viitor apare în Dumbrăviţa şi un urs panda, vă anunţăm!


Multiplele întrebuințări ale bambusului
The Many Uses of Bamboo

De-a lungul vremii, pentru japonezi, bambusul a fost și a rămas o plantă extrem de importantă. În cultura japoneză, bambusul este asociat cu bunăstarea, fericirea, armonia, prietenia, dar și longevitatea și permanența. În același timp, această plantă deține mistere încă nedezlegate de către cei care o studiază. Cum se face că crește atât de repede? De ce înflorește după atât de mulți ani? De ce moare după ce a înflorit? O mulțime de caracteristici ale acestei plante uimitoare nu sunt încă pe deplin înțelese. Documentarul difuzat de Japanology Plus explorează misteriosul ciclu de viață al bambusului, evidențiind în același timp cât de important este el în cultura și economia japonezilor. Pentru explicații competente, realizatorii filmului au apelat la dr. Shozo Shibata, profesor de ecologia bambusului la Universitatea Kyoto. Urmăriți acest documentar interesant!






joi, 19 februarie 2015

Cele mai umane închisori din lume + VIDEO + documentar (RO)



CELE MAI UMANE ÎNCHISORI DIN LUME

Gradul de civilizație al unei societăți poate fi măsurat vizitându-i închisorile. F. Dostoievski

Când ne raportăm la „țările civilizate”, vorbim despre acele țări în care societatea se autocorectează în permanență, pentru a-și crea o viață mai bună și mai sigură decât înainte. Acest concept include prosperitatea economică, sănătatea populației, creșterea speranței de viață, educația, reabilitarea infractorilor, valorile culturale și, în general, o bună guvernare. Având toate aceste criterii în minte, gândul ne duce imediat la țările nordice – Norvegia, Danemarca, Suedia – dar nici Canada sau Japonia nu sunt cu mult mai prejos. Asta nu înseamnă că aceste țări au zero probleme cu cetățenii lor, dar ele au creat un sistem care le permite oamenilor să se bucure de o înaltă calitate a vieții. Guvernanții lor pun pe primul plan grija pentru om, conștientizând în același timp că acesta poate greși. Prin urmare, construiesc închisori având în minte în primul rând reeducarea, reabilitarea și reintegrarea în societate a infractorilor: condiții decente de viață, sporturi, lectură, grădinărit, completarea studiilor, cursuri de limbi străine, învățarea unei meserii etc. Nivelul de dezvoltare al acestor societăţi poate fi judecat și după modul în care își tratează criminalii. Urmând această logică, constatăm că România se situează în rândul celor mai primitive țări din lume. La noi, vinovatul nu este numai încarcerat în condiții inumane, dar și înjurat, bătut și umilit. Nu-i de mirare că, după ce-și ispășesc pedeapsa, 60% dintre deținuți se întorc de unde au plecat. Mai avem multe de învățat de la țările civilizate, unde se consideră că privarea de libertate este suficientă în sine. Iată, prin comparație cu condițiile de detenție din țara noastră, câteva dintre cele mai umane închisori din lume:

luni, 4 august 2014

Cei mai bogați oameni din lume + cele mai scumpe mașini din lume + VIDEO

-->

CEI MAI BOGAȚI OAMENI DIN LUME

Oxfam este o confederație de 17 organizații active în 94 de țări, care încearcă să găsească soluții la sărăcia și nedreptatea prezente în toată lumea. Conform unui studiu realizat de acest organism în 2013, averea primilor 85 cei mai bogaţi din lume este egală cu cea deținută de jumătate din populaţia globului – 3,5 miliarde de oameni. Aceştia deţin în jur de 1 trilion de lire sterline, adică 1,21 trilioane de euro (1 trilion = 1.000 de miliarde).

Anul trecut, încă 210 oameni au devenit miliardari în dolari, numărul total al acestora ajungând la 1.426. Miliardarii au o avere combinată de 5,4 trilioane de dolari (3,98 trilioane de euro), iar 1% populaţia globului controlează 110 trilioane de dolari (81,24 trilioane de euro), ceea ce reprezintă 46% din averea mondială.E uimitor cum în secolul XXI, jumătate din populaţia globului poate să deţină la fel de mult ca o mică elită, care ar încăpea într-un autobuz supraetajat”, spune Winnie Byanyima, din partea Oxfam.

Conform topului Forbes, întocmit tot în 2013, 9 dintre primii 10 cei mai bogați oameni din lume sunt bărbaţi, iar în afară de Bill Gates (58 de ani) toţi miliardarii din top 10 au peste 60 de ani. Iată-i pe cei care ocupă primele 5 poziții:

Carlos Slim Helu are o avere de 53,9 miliarde de euro. Mexicanul deţine Telmex, cea mai mare reţea de telefonie fixă din Mexic, care oferă servicii de telecomunicaţii şi în Argentina, Columbia, Brazilia, Ecuador şi alte ţări din America Latină, dar şi compania America Movil, al cincilea operator de telefonie mobilă din lume, cu 246 de milioane de abonaţi în 18 ţări.

Bill Gates ocupă a doua poziţie în topul Forbes, cu o avere de 49,4 miliarde euro. Bloomberg (agenție de știri americană) anunţă însă că averea lui Gates a crescut cu aproape 12 miliarde de euro până la sfârşitul lui 2013, ajungând la 57,7 miliarde de euro şi îi oferă americanului prima poziţie în clasament. Bill Gates este fondatorul companiei Microsoft, care dezvoltă, produce şi comercializează softuri pentru calculator, electronice şi calculatoare personale.

Amancio Ortega Gaona, un spaniol cu o avere estimată de Forbes la 42,09 miliarde de euro, ocupă poziția a treia în topul Forbes. Ortega este fondatorul Inditex, o companie producătoare de haine, care comercializează mărcile Zara, Bershka, Pull and Bear, Stradivarius sau Massimo Dutti şi este cel mai bogat european.

Warren Buffett ocupă locul al patrulea, cu o avere estimată de Forbes la 39,4 miliarde de euro, şi de Bloomberg la 43,45 miliarde de euro. Buffett este unul dintre cei mai importanţi investitori ai secolului trecut. Americanul este preşedintele Berkshire Hathaway, o companie care deţine numeroase subsidiare în domenii precum asigurări, transporturi, construcţii sau mobilă şi care are acţiuni la American Express, The Coca-Cola Company sau IBM.

Larry Ellison se află pe poziţia a cincea în topul Forbes. Este fondatorul companiei Oracle, care dezvoltă componente de calculator şi softuri, în special destinate firmelor şi nu utilizatorilor individuali. Oracle este a doua companie de software din lume, iar averea lui Ellison este estimată de Forbes la 31,7 miliarde de euro.

Dar oricare ar fi la ora actuală cea mai bogată persoană în viaţă, aceasta nici nu se apropie de primele poziţii ale topului celor mai bogaţi oameni din istorie. Averea familiei Rothschild, de exemplu, ajustată la inflaţie, este estimată a valora în prezent undeva între 350 de miliarde şi 1 trilion de dolari americani, iar John D. Rockefeller, prima persoană care a depăşit suma de un miliard de dolari, a avut o avere estimată între 392 şi 663 de miliarde de dolari, dacă se ţine cont de rata inflaţiei între anul 1937, la moartea sa, şi anul 2013. Andrew Carnegie deţinea la un moment dat o avere estimată la 0,6% din PIB-ul Statelor Unite, adică 297,8 miliarde de dolari la valoarea de astăzi, iar Cornelius Vanderbilt, Henry Ford sau ţarul Nicolae al II-lea ar fi depăşit uşor 150 de miliarde de dolari în prezent.

CELE MAI SCUMPE MAȘINI DIN LUME

Probabil că numai unul dintre miliardarii listați mai sus îşi poate permite să-şi achiziţioneze unul dintre automobilele de mai jos:

Lamborghini Veneno Roadster
Ţara de origine: Italia 
Motor: 750 CP, 6,5 litri, 12 cilindri 
0-100 km/h: 2,9 secunde
Preţ de pornire: 4,5 milioane dolari
Lamborghini intenţionează să construiască doar 9 exemplare Lamborghini Veneno Roadster. Viteza maximă atinsă de acest bolid este 355 km/h.

Bugatti Veyron 16.4 Grand Sport Vitesse
Ţara de origine: Franţa 
Motor: 1.200 CP, 8 litri, 16 cilindri 
0-100 km/h: 2,6 secunde
Preţ de pornire: 2,5 milioane dolari
Cei de la Bugatti spun că acesta este cel mai scump automobil de stradă din lume, după ce a fost înregistrat cu viteza de 411 km/h în aprilie 2013. Compania a vândut 400 de modele Veyron de la începerea producţiei, în 2005.

Koenigsegg Agera S
Ţara de origine: Suedia 
Motor: 1.030 CP, twin-turbo, 5,0 litri,  V8 0-100 km/h: 2,9 secunde
Preţ de pornire: 1.520.000 dolari
Koenigsegg a livrat primul model Agera S în SUA în luna decembrie a anului 2013.

Hennessey Venom GT
Ţara de origine: Marea Britanie 
Motor: 1.244 CP, 7,0 litri, twin-turbo V8 
0-100 km/h: 2,7 secunde
Preț de pornire: 1,2 milioane dolari
Hennessey Venom GT a intrat în Cartea Recordurilor după ce a atins 300 km/h în doar 13,63 secunde. Compania a vândut 11 exemplare din 29, câte vor fi produse.

Porsche 918 Spyder
Ţara de origine: Germania 
Motor: 887 CP, 4,6 litri V8 
0-100 km/h: 2,5 secunde
Preţ de pornire: 845.000 dolari

Surse: aici și aici

Cea mai tare reclamă BMW



Cum se fabrică un BMW


Cum se fabrică un BMW de frumoasaverde

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.