Se afișează postările cu eticheta Longevitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Longevitate. Afișați toate postările

marți, 29 noiembrie 2016

Cum să trăim 150 de ani - eBook




CUM SĂ TRĂIM 150 DE ANI

S-a scris mult în ultima vreme despre căile prin care se poate să trăim o viaţă lungă și lipsită de boli. Ne sunt prezentate diete mira­culoase, ne sunt lăudate diverse formule, ne sunt ridicate în slăvi metode de reducere a greutăţii şi de încetinire a îmbătrânirii. Ni se induce ideea că sănătatea noastră depinde de nişte pilule miraculoase. În realitate, revenirea la starea de sănătate necesită ani de efort, după cum bolile de care suferim în prezent au fost provocate de ani de neglijenţă. Iar sănătatea deplină nu ne este dată de medicamentele chimice şi de formulele minune, ci de un stil de viaţă în armonie cu natura. Aceasta este filozofia cărţii „Cum să trăim 150 de ani”. Autorul, dr. Mikhail Tombak, este absolvent al Universității din Moscova, Facultatea de chimie și biologie. A fost mulți ani directorul Institutului de Științe ale Sănătății și a scris mai multe cărți de succes pe tema vindecării și a menținerii sănătății. Suferind de câteva boli și fiind aproape infirm în copilărie, dr. Tombak s-a decis să studieze medicina chineză, tibetană și alte metode alternative de vindecare din Orient, experimentând uneori pe el însuși. Creându-și astfel propriul sistem holistic de menţinere a unei sănătăţi optime, a devenit o autoritate în materie de longevitate.

joi, 21 aprilie 2016

Omul - manual de utilizare + eBook


OMUL - MANUAL DE UTILIZARE

SCURT ÎNDRUMAR PENTRU ECHILIBRUL FIZIC, MENTAL ȘI EMOŢIONAL

Francisc Manolescu

Acest material este, cititorule, special pregătit pentru ca tu să beneficiezi de informaţii valoroase, care să te ajute pe calea plină de surprize a vieţii. Viaţa e frumoasă, dacă ştim s-o apreciem cu adevărat, și această conştientizare vine doar dintr-o stare de bucurie şi echilibru interior. Iar principala sursă de bucurie şi echilibru este sănătatea. Sănătatea corpului şi a minţii, alături de echilibrul emoţional, te vor ajuta să te bucuri de fiecare moment la potenţialul maxim. Când te simţi bine, apreciezi fiecare clipă, eşti creativ, vesel, plin de pasiune și poftă de viaţă. Bătrâneţea poate fi înfricoşătoare pentru unii, însă ea poate fi o perioadă extrem de plăcută dacă omul, pe toate planurile existenţei sale, se află în echilibru. Poţi, cititorule, avea o bătrâneţe minunată, fără probleme de sănătate, înconjurat de cei iubiţi, bucurându-te de realizările şi experienţele tale. În acest material vei găsi toate secretele de care ai nevoie pentru a-ţi întocmi un nou plan al vieţii, plan ce va cuprinde cel puţin câţiva ani, dacă nu zeci de ani în plus. Un nou plan, în care poţi adăuga multe alte experienţe de viaţă, amintiri minunate, clipe preţioase alături de cei dragi. Ani frumoşi, în care poţi călători, poţi experimenta, te poţi relaxa, poţi învăţa lucruri noi, ani trăiţi cu eleganță şi frumuseţe.


Am decis să public acest material în urma unui moment extrem de traumatizant al vieţii mele, moartea propriei bunici, o persoană extraordinar de inteligentă și iubitoare, un om pasionat de natură și frumos, care ar mai fi putut trăi ani buni, dacă un banal accident, datorat pierderii echilibrului unui corp supraponderal, nu i-ar fi pus capăt zilelor. Ea n-a cunoscut multe dintre cele ce vor fi expuse în această lucrare, de aceea îmi doresc din tot sufletul ca aceste informaţii să salveze vieţile altor bunici, părinţi sau copii, ce s-ar putea încheia prematur. Cu toţii merităm să trăim frumos. Studiile realizate pe cele mai longevive persoane din lume arată că organismul nostru poate atinge cu uşurinţă vârste de până la 120-140 de ani, fără eforturi prea mari. Cele mai multe dintre informaţii au fost extrase pe baza acestor tipuri de studii, cu scopul de a oferi cititorului un îndrumar complet, care, urmat cu atenţie şi perseverenţă, va confirma rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă. Tot ce veţi găsi aici, va putea fi adaptat fără mare dificultate de către oricine, rezultatele fiind vizibile în doar câteva luni.

Trăim într-o paradigmă socială în care la vârsta de 50-60 de ani deja eşti considerat bătrân, şi asta numai din cauza mentalităţii colective care a perpetuat această idee eronată. Conştientizează oare cineva ce ar însemna să trăim un secol? Câte experienţe de viaţă am putea aduna, câte lucruri am putea învăţa, câtă înţelepciune am putea căpăta, câtă iubire am putea oferi sau cât de mult am putea contribui la schimbarea în bine a acestei lumi? Acest lucru este posibil doar dacă ne permitem să credem că e posibil şi reuşim să păşim în afara minţii de turmă. Aceste informaţii nu sunt la îndemâna oricui, nu sunt uşor accesibile. Nu le veţi auzi la radio sau la televizor. Nu vă va spune nimeni aceste secrete, pentru că sistemele de conducere îşi doresc o societate obedientă şi ignorantă, o gloată care să muncească mult, și care să aibă o durată scurtă de viaţă, pentru a se face rapid schimbul cu următoarea generaţie de maşini umane. Închipuiţi-vă cum ar fi ca guvernele lumii să trebuiască să plătească pensii pentru bătrâni de 120 de ani!


Ignoranţa este o piedică în calea înţelegerii subtilităţilor vieţii. Te uiţi în jur şi vezi că oamenii pur şi simplu n-au idee cum să-şi trăiască vieţile. Când sunt tineri, aleargă după bani şi faimă, ignorându-şi total corpul şi sănătatea, iar după ce reuşesc să adune avere (dacă reuşesc) îşi cheltuiesc banii pe tratamente costisitoare şi medici „pricepuţi”, care nu fac altceva decât să le aline puţin suferinţa, tratând efectele, fără să elimine cauzele, pentru că, motivul bolii s-a instalat cu mulţi ani în urmă, iar după atâta timp e greu să-ţi schimbi obiceiurile și modul de gândire. Aşa că îţi sugerez, cititorule, să iei în seamă materialul acesta şi, cu puţină voinţă şi hotărâre, să-ţi pregăteşti, pas cu pas, o viaţă de poveste...


vineri, 16 octombrie 2015

Johanna Quaas - campioana nonagenară la gimnastică + VIDEO



JOHANNA QUAAS
– CAMPIOANA NONAGENARĂ LA GIMNASTICĂ –


Johanna Quaas, acum în vârstă de 90 de ani, deține titlul de cea mai în vârstă gimnastă din lume încă activă, recordul ei fiind consemnat în Guiness Book cu trei ani în urmă. În prezent, deține 11 medalii, obținute la campionatele de gimnastică pentru seniori.


Johanna s-a născut pe 20 noiembrie 1925 și s-a apucat de gimnastică abia la 57 de ani, deoarece, a explicat ea, până atunci a avut responsabilități ca mamă (are trei fete), bunică (are doi nepoți) și soție, și nu a putut să se dedice acestui sport. „Este o senzație minunată să te simți inclusă și apreciată la această vârstă și sper ca recordul meu să-i inspire și pe alții să înțeleagă că niciodată nu e prea târziu”, a declarat ea cu ocazia primirii titlului.
 

Când a fost întrebată care este secretul vitalității ei, Johanna a răspuns: „N-am niciun secret, trăiesc normal și mănânc normal, nici prea mult, nici prea puțin. Nu pot să spun că sunt vegetariană, dar consum multe verdețuri și fructe”. Adevărul e că Johanna este o femeie foarte activă: miercurea antrenează un grup de octogenari, sâmbăta face cu ei drumeții, iar duminica îi duce la înot.
 

În anul 2012, Johanna Quaas a fost invitată la emisiunea lui Cătălin Măruță de la ProTV, unde a făcut o demonstrație de gimnastică în direct, dovedind că-și merită pe deplin medaliile și titlul. Octavian Belu, antrenorul lotului olimpic feminin de gimnastică, a admirat prestația gimnastei octogenare, iar la finalul emisiunii i-a înmânat o medalie de aur.



marți, 13 octombrie 2015

În căutarea secretului longevității + documentar (RO)


ÎN CĂUTAREA SECRETULUI LONGEVITĂȚII

Oamenii au fost întotdeauna fascinați de ideea tinereții fără bătrânețe. Miturile și legendele popoarelor sunt pline de istorisiri despre apa vie, fântâni ale tinereții, poțiuni magice sau locuri secrete în care oamenii trăiesc veșnic. Oamenii de știință cercetează în continuare gena responsabilă cu îmbătrânirea, pentru a crea o substanță care să prelungească viața, un fel de tinerețe fără bătrânețe la flacon. Din păcate, secretul vieții eterne n-a fost descoperit încă, dar un pas spre împlinirea acestui deziderat se poate face: să ne mutăm cât mai repede într-unul dintre locurile listate mai jos. Statisticile arată că în aceste zone trăiesc oamenii cei mai longevivi de pe planetă. Cercetătorii n-au aflat încă rețeta completă a acestor locuitori, dar toți s-au pus de acord că aceasta trebuie să conțină neapărat o hrană cât mai naturală și o atitudine pozitivă asupra vieții.

Insula Okinawa. Japonia este deja cunoscută ca o țară în care locuitorii ei trăiesc mai mult decât cei din alte țări, dar Okinawa este un loc în care oamenii nu numai că bat suta de ani frecvent, dar sunt și foarte sănătoși până la vârste înaintate. Bolile de inimă, cancerul sau Alzheimer-ul sunt practic necunoscute aici. De obezitate... ce să mai vorbim! Dieta lor constă în orez integral, soia, pește, multe legume și fructe. Carne foarte puțină și deloc lapte, brânză, ouă... De asemenea, de reținut este că japonezii din Okinawa merg mult pe jos, mănâncă foarte puțin, comparativ cu occidentalii și nu se scoală niciodată de la masă complet sătui.

Andorra sau Principatul Văilor Andorrei este a șasea cea mai mică țară din Europa, situată în sud-vestul Europei, la frontiera dintre Spania și Franța. Se numără printre țările cu cea mai lungă speranță de viață din lume (84 de ani). Specialiștii explică fenomenul prin faptul că locuitorii ei beau numai apă pură de izvor și au un nivel de stres foarte redus, datorită stabilității sociale de care se bucură toți, în mod egal. Dacă-i așa, felicitări Guvernului!

Peninsula Nicoya, Costa Rica. Situată pe coasta Pacificului de Nord, este renumită pentru peisajul minunat și pentru cele mai izolate și mai frumoase plaje din lume. În prezent, este una dintre cele mai căutate destinații turistice, dar pentru cei 75.000 de locuitori care trăiesc aici, viața nu este cu nimic diferită față de cum era acum 100 de ani. Oamenii locului continuă să muncească din greu și să mănânce sănătos, din ceea ce le oferă natura. Acest mod de viață, plus lipsa totală a poluării atmosferice îi fac să se bucure de o viață lungă și lipsită de boli.

Insula Ikaria din Grecia este supranumită, pe drept cuvânt, „tărâmul longevităţii”. Aici oamenii sunt în general sănătoși și trăiesc peste 100 de ani. Specialiştii de la National Geographic au descoperit câteva dintre secretele acestor locuitori. În Ikaria, primul secret al vieții lungi constă în păstrarea unor obiceiuri culinare sănătoase. Locuitorii mănâncă multe fructe, legume şi brânzeturi din lapte de capră. Nelipsite de la orice masă sunt uleiul de măsline extravirgin şi ceaiurile din plante. Un alt secret este siesta de la miezul zilei: la ora 13.00, magazinele îşi închid obloanele, iar străzile sunt pustii. Dar locuitorii Ikariei mai au un secret: ei nu poartă ceasuri, nu se grăbesc și nu-și fac griji din nimic.

Valea Hunza din Pakistan este unul dintre cele mai miraculoase locuri de pe pământ, afirmă unii cercetători. Aici, oamenii trăiesc până la adânci bătrânețe, bolile îi ocolesc, sunt foarte activi și fericiți, iar legăturile lor de familie sunt foarte puternice. Cei care le-au studiat stilul de viață spun că sănătatea și optimismul lor sunt rezultatul dietei tradiționale, care constă în principal din cereale precum grâu și orz, fructe precum cireșe, prune și caise și apă curată de izvor.

Sardinia, Italia. Nu este ceva neobișnuit ca locuitorii insulei Sardinia, acești oameni minunați, să atingă vârsta de 100 de ani și chiar s-o depășească. Unii cercetători afirmă că longevitatea sardinienilor s-ar datora fondului genetic, dar cei mai mulți cred că stilul de viață sănătos și faimoasa dietă mediteraneană sunt motivul principal. Cu o populație de 1,6 milioane de locuitori, Sardinia a fost înregistrată oficial ca având cel mai mare procent de centenari din lume, conform ziarului britanic The Guardian. Ca un amănunt, familia Melis a intrat în 2012 în Guiness Book, cu numărul cel mai mare de ani însumați într-o familie. Astfel, cei 9 frați Melis au împreună 818 ani, între care Consolata a depășit 105 ani, în timp ce Mafalda, frățiorul cel mai mic, are doar 78.

Vilcabamba, Ecuador, ultimul refugiu al incașilor înainte de cucerirea spaniolă, în 1572, este astăzi o localitate cunoscută și sub numele de „Valea longevității”. Este situată departe de lumea civilizată și renumită pentru „rezistența la moarte” a locuitorilor săi. În general, bărbații vârstnici confecționează manual diverse obiecte de uz casnic sau cresc cai. Localnicii mănâncă foarte rar carne, meniul lor fiind alcătuit preponderent din alimente de origine vegetală. Multe celebrități vin să petreacă un timp în această zonă nepoluată. Printre acestea, Bill Ryan de la „Proiectul Avalon” și Mike Adams, cunoscutul nutriționist american, fondatorul website-ului Natural News dedicat medicinii alternative. Clima în regiune este perfectă – nici prea cald, nici prea frig, casele neavând vreun sistem de încălzire – iar costul vieții este de 100 de ori mai mic decât în lumea civilizată, spune Mike, care și-a cumpărat o proprietate în zonă și petrece câteva luni pe an aici.

Macau (pronunțat și Macao) este un mic teritoriu pe coasta de est a Chinei, la 70 km sud-vest de Hong Kong și la 145 km de Guangzhou. A fost una dintre cele mai vechi colonii europene din China, datând încă din secolul al XVI-lea, și abia în 1999 guvernul portughez a transferat Republicii Populare Chineze suveranitatea asupra acestei regiuni. Alături de relicvele istorice coloniale, cele mai mari atracții în Macau sunt cazinourile, care au adus prosperitate localnicilor. Administrația locală actuală acordă o mare importanță sănătății populației, statisticile indicând o densitate de 1,5 medici la mia de locuitori. Potrivit publicației The World Factbook, Macau ocupă locul doi în lume în ceea ce privește speranța de viață a locuitorilor săi: 84,38 ani. Dieta localnicilor se compune în principal din vegetale, pește și fructe de mare. 

Abhazia este o republică autonomă în nord-vestul Georgiei, care și-a proclamat independența la 4 martie 1921, situată între țărmul Mării Negre și vestul Munților Caucaz. Comerțul este bazat pe pește, citrice, tutun, ceai și mătase. Se spune că în regiunea muntoasă, locuită de cca 100.000 de oameni, unii localnici trăiesc până la vârsta de 150 de ani, însă cea mai înaintată vârstă înregistrată oficial a fost cea a unui bărbat care a trăit până la 122 de ani. În cadrul aceste comunități, statutul social nu este conferit de faimă sau avere, ci de vârstă, așa încât, bătrânii sunt respectați și îngrijiți cum nu se poate mai bine. Conform studiilor, această populație nu numai că tră­ieş­te foarte mult, dar nici nu su­feră de boli cronice, iar auzul și vederea le sunt foarte bune și la vârste înaintate. Cercetătorul Al­e­xan­der Leaf povesteşte că, în­trebând un grup de centenari care este secretul longevităţii lor, unul dintre ei, în vârstă de 117 ani, i-a răspuns: „Nu am duşmani, nu citesc cărţi şi nu-mi fac griji”, iar o bătrânică de 109 ani l-a com­pletat: „Voi nu trăiţi mult pentru că nu faceţi ce vă place”. Unul mai tinerel, în vârstă de doar 104 ani, i-a povestit lui Leaf că în fiecare di­mi­neaţă coboară dealul și se duce să facă o baie rece în râu. Dr. Sara Benetowa, celebra antropoloagă, povestește în cartea sa, Ab­kh­a­zians: The Long-living People of the Caucasus, despre întâlnirea pe care a avut-o cu un grup de abhazi în satul Ta­nush, unde a ridicat paharul, rostind următorul toast în cinstea gazdei: „Să trăiţi cât Moise!”, la care abhazul ortodox s-a simţit profund jignit, deoarece, conform Bibliei, Moise a trăit 120 de ani, iar el avea deja 119! Majoritatea cer­cetătorilor au concluzionat că secretul longevității abhazilor constă în alimentație. Meniul lor este sărac în calorii, preponderent vegetarian, iar cea mai im­portantă masă dintre cele trei este prânzul.

San Marino este al treilea cel mai mic stat independent din lume, după Vatican și Monaco. În această enclavă situată în centrul Italiei, banii joacă un rol major în starea de sănătate a populației. Aici, oamenii n-au grija zilei de mâine: rata șomajului este extrem de mică, iar veniturile angajaților extrem de mari. Dar San Marino nu-și datorează bogăția muncii fizice a locuitorilor săi. Industriile de bază ale statului sunt cea a turismului și cea financiar-bancară. Majoritatea sanmarinezilor fac o muncă de birou, ceea ce reduce riscul accidentelor de muncă sau al epuizării fizice. De asemenea, statul are grijă să asigure populația cu alimente de cea mai bună calitate. Aici, o persoană trăiește în medie 83 ani și există obiceiul ca bătrânii să locuiască împreună cu membrii familiei, nu singuri sau în aziluri, ceea ce, evident, îi face mult mai relaxați și mai fericiți.

Secretul longevității (RO)

În Ecuador există o vale izolată, în care sunt împrăștiate câteva sătucuri. Acolo, locuitorii par imuni la temutele boli care decimează lumea civilizată – diabet, cancer, Alzheimer etc. Dar acești oameni, aparent favorizați, au o particularitate: sunt foarte scunzi, depășind cu puțin un metru înălțime. Și asta-i face să considere că, de fapt, soarta le-a fost potrivnică, deoarece cu greu își pot găsi de lucru. Dar ei nu știu că în corpul lor există un secret de care ar putea beneficia întreaga umanitate. Prin ce miracol sunt ei protejați de boli? Cercetătorii veniți la fața locului au încercat să dezlege enigma și... în cele din urmă au reușit! Longevitatea lor într-o stare de perfectă sănătate este legată tocmai de talia lor mică. Cum e posibil așa ceva? Aflați vizionând acest documentar. Deocamdată vă spunem doar că ceea ce au „descoperit” ei fusese deja descoperit cu 34 de ani în urmă de către medicul și cercetătorul francez André Gernez, pe care comunitatea științifică, aservită intereselor financiare ale medicinii oficiale, a decis să-l ignore. Și ne îndoim că această redescoperire va fi folosită în interesul bolnavilor din întreaga lume.


miercuri, 22 iulie 2015

Comunități umane care demonstrează rolul alimentației naturale




COMUNITĂȚI UMANE
CARE DEMONSTREAZĂ ROLUL ALIMENTAȚIEI NATURALE

Mulți oameni și-ar schimba mai degrabă religia decât stilul alimentar...

Deși aspectele practice ale alimentației naturale par absolut noi pentru cunoașterea științifică, se pare că existența unor comunități, mai mult sau mai puțin numeroase, care să practice un cu totul alt stil de viață decât cel clasic, occidental, este cunoscută dintotdeauna. Iar aici nu mă refer la populațiile total integrate în Natură, cu organizare specific tribală (insulele polineziene, aborigenii australieni, africanii etc.), ci la populațiile care au cunoscut trecerea „civilizației” moderne, cu toate efectele acesteia, la toate nivelurile. De aceea, această prezentare are o importanță deosebită. Ea oferă o imagine comparativă a ceea ce reprezenta modul de viață al acestor comunități înaintea contactului cu tehnologia modernă și efectele acestui contact. Și pentru că populația Hunza din zona Himalayei reprezintă cazul special – atât prin puterea exemplului, cât și prin numeroasele studii științifice medicale întreprinse în decursul timpului – o vom aborda separat, în al doilea subiect.


Începem scurta noastră prezentare cu o populație din zona Mexicului, cunoscută sub numele de indieni otomini. În lucrarea „Un nou stil de viață. Poftă bună!” a dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, autorul ne oferă următoarele detalii, referitoare la această populație: Indienii otomini trăiesc pe podișul din centrul Mexicului și se hrănesc cu cereale, turte de porumb, fasole și diferite zarzavaturi. Studiile efectuate în mijlocul acestui popor, care au fost publicate în 1948 în revista American Journal of Public Health (R.K. Anderson, J. Calvo, W. Robinson, pag.1126), arată că acești indigeni se bucură de o sănătate rar întâlnită. Cazurile de obezitate, hipertensiune arterială sau cancer sunt aproape inexistente. Aceeași lucrare oferă și alte informații, de data aceasta referitoare la șerpașii nepalezi: Acești locuitori ai înălțimilor abrupte din masivul Himalaya sunt renumiți pentru extraordinara lor rezistență fizică. Toate expedițiile pe Everest, ca și pe alți munți din regiune, au ținut să aibă un grup de hamali șerpași.

Tensing Norgay, șerpașul care l-a însoțit pe alpinistul australian Edmund Hilary în prima lui ascensiune a vârfului Everest, spune în cartea sa autobiografică Tigers of the Snows (Tigrii zăpezilor): „Cartofii sunt principala noastră cultură și baza alimentației șerpașilor, la fel cum este orezul pentru hinduși și chinezi. Varietățile de cartof care cresc în Himalaya se cultivă la altitudini foarte mari (4-5.000 de metri), și cu ei se asigură provizia de alimente în locuri îndepărtate... Alte alimente de bază în dieta noastră sunt orzul (crește până la înălțimi de 4.000 de metri) și grâul (până la 3.000 de metri). De la turmele de oi și capre și de la cirezile de yaci, șerpașii obțin lapte și brânză, cu care își completează dieta bazată pe cartofi și cereale. Carnea abia dacă se consumă și șerpașii care urmează budismul în forma lui strictă sunt vegetarieni totali”.

În cotidianul „Național” din 22 aprilie 2002, în articolul „Longevitatea oamenilor crește o dată cu altitudinea”, apar detalii privitoare la modul de hrănire al unei populații, de asemenea deosebit de longevivă, trăitoare pe platoul Anzilor – indienii americani din Villacamba: În Anzi, unde la 4.000 de metri temperatura este de 23° tot timpul anului, iar umiditatea este de 60%, se află Villacamba, un mic ținut care a devenit un fel de model pentru persoanele aflate la vârsta a treia. Aici trăiesc șapte „ultracentenari” dintr-o populație de 1.800 de locuitori. Pe lângă cei care au depășit deja suta de ani, există în Villacamba mulți oameni care, deși au multe primăveri în spate, au inima și vasele sanguine demne de un occidental de 40 de ani care ține regim și duce o viață liniștită. În acest ținut andin, lumea se trezește la șapte dimineața, se culcă la 8 seara, nu se agită pentru a-și atinge obiectivele într-un timp cât mai scurt și își rezervă câteva momente din zi pentru meditație și pentru lectură. Dar, mai mult decât atât, își organizează ziua în patru perioade temporale foarte clare: există un moment pentru oboseală, un moment pentru odihnă, un moment pentru relaxare și un moment destinat raporturilor cu ceilalți.
 
Bărbat centenar din Villacamba

În afară de altitudine, care este în mod clar un factor binefăcător, s-a mai observat că dieta indienilor americani din Anzi, foarte diferită de a noastră, ar trebui să ne servească drept model. Locuitorii din Villacamba consumă în mod normal cu 60% mai puține calorii decât un european și au drept componente fundamentale ale dietei cerealele și legumele crescute în mod natural. Aici nu se poate vorbi de obezitate, consumul de alcool este ocazional și nu se fumează. Nu există medicamente, ci numai remedii naturale pe bază de plante...

Cea mai amplă prezentare, în afară de cea a populației Hunza, apare în informațiile referitoare la populația din Okinawa – o comunitate inițial închisă, bazată pe alte reguli decât cele cunoscute de societatea modernă. Lucrarea dr. Pamplona-Rogers, citată la începutul subiectului, oferă scurte detalii și în privința acestei comunități: Locuitorii insulei Okinawa au o dietă pe bază de vegetale (cereale, fructe și zarzavaturi). Longevitatea și fertilitatea lor, ca și lipsa bolilor degenerative, în special cancerul, au atras atenția cercetătorilor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un grup de medici militari a realizat o serie de autopsii a indigenilor din această insulă, morți în bătălie, și s-au putut convinge că indivizii cu o vârstă înaintată nu aveau tumori, nici semne de ateroscleroză, artroză sau alte boli degenerative (P.E. Steiner, „Necropsii la oamenii din Okinawa. Observații anatomice și patologice”, Archives of Pathology, nr. 42, pag. 359, 1946).

Însă, o prezentare mult mai detaliată a acestei comunități insulare, ne este oferită în revista Formula AS, nr. 539, din octombrie 2002. Astfel, în acest număr apare un articol cu titlul „Insula nemuritorilor fericiți”, având următoarele subtitluri: Locuitorii de pe insula Okinawa sunt cei mai longevivi pământeni. O moarte petrecută la 80 de ani este considerată un accident, având în vedere că majoritatea localnicilor trăiesc peste 100 de ani. O echipă de reporteri francezi a investigat recent fenomenul. Dar iată conținutul interesantului articol:

«Ce vă spunem nu este o simplă poveste, ci istorie adevărată. În secolul III, împăratul chinez Qin Shi Huangdi a trimis o misiune în Marea Estului pentru a descoperi secretul imortalității de la locuitorii insulelor numite pe-atunci „de aur” și „de argint”. Din păcate, cronicile imperiale nu relatează urmarea acelei expediții maritime, localizarea insulelor rămânând mai bine de două milenii obiectul speculațiilor geografice. Cu toate acestea, în căsuța lui din Naha, capitala insulei Okinawa, scufundată într-o grădină de bonsai, bătrânul Shosei Moriyama-san știe cu siguranță că el aparține acelui popor al „nemuritorilor fericiți” pe care-l căutaseră navigatorii chinezi. A doua zi după moartea „prematură” a fratelui său, în vârstă de 78 de ani, Shosei Moriyama-san, cu 20 de ani mai mare decât defunctul, i-a reunit pe toți membrii familiei, până la strănepoți, spunându-le cu severitate: „Iată ce se va alege de voi dacă veți continua să mâncați conserve și hamburgeri. Alimentele (vii) hrănesc viața, ele sunt leacul cel mai puternic de pe pământ, cultivați-vă fizicul, intrați în armonie cu voi. Mișcați-vă, iubiți munca și duceți la bun sfârșit ce faceți. În joc se află reputația noastră și cea a urmașilor noștri din regatul Ryukyu”.
Ryukyu este vechiul nume al insulelor tropicale Okinawa, devenite posesiune japoneză în 1879. O inscripție cu caractere vechi, chinezești, gravată pe un clopot din castelul regal și datând din 1458, atestă bunăstarea legendară a acestor insule. În ea se spune: „Ryukyu beneficiază de o bogăție aparte în mările sudului. Această națiune a preluat înțelepciunea strămoșilor, al căror cult l-a păstrat. Acesta este locul unde pe vremuri au trăit fericiții nemuritori. Grație corăbiilor sale, Ryukyu este un pod între națiuni, abundând astfel în produse exotice și comori.»

Femeie centenară din Okinawa

În ciuda tuturor încercărilor cumplite prin care au trecut, „fericiții nemuritori” au rămas în continuare pe aceste locuri. Și în clipa de față, Okinawa deține recordul mondial al speranței de viață: 86 de ani pentru femei, 78 de ani pentru bărbați, arhipelagul având 660 de centenari (mulți trecuți demult peste 100 de ani), la o populație de 1,3 milioane. Oare care este secretul lor? Cardiologul și gerontologul Makoto Suzuki studiază de 27 de ani această enigmă. El conduce Centrul de studiu al longevității, instalat într-un mic birou al Universității din Okinawa, unde se adună zeci de centenari. Între ei, foarte puțini sunt bolnavi: câteva maladii cardiace, cancere la sân sau la prostată. La Okinawa mamografiile nu sunt necesare.

Contrar sfaturilor date de medicii specialiști în diabet de pretutindeni, centenarii de pe insulă consumă o mare cantitate de carbohidrați și foarte puține proteine. Ei se îmbolnăvesc extrem de rar de Alzheimer sau de demență senilă. Când se apropie de 90 de ani, 80% dintre bărbați și 60% dintre femei au creierul perfect intact în comparație cu doar 40% în Europa sau America. În plus, toți bătrânii conservă un nivel foarte ridicat al hormonilor sexuali.

Conform observațiilor făcute pe foarte mulți centenari, longevitatea locuitorilor insulei nu este de natură genetică. Ea este rezultatul fericit al unei alimentații sărace în carne și bogate în legume amare, combinată cu exerciții fizice practicate constant, precum mersul pe jos, dansul, grădinăritul, și cu o rețea de întrajutorare foarte puternică între membrii comunității, care practic exclude singurătatea. Majoritatea tradițiilor din Okinawa celebrează înaintarea în vârstă ca pe o sărbătoare a câștigării înțelepciunii, un motiv de bucurie și nu o dramă a apropierii de moarte. Și, nu în ultimul rând, viața spirituală a „nemuritorilor fericiți“ se bazează pe cultul strămoșilor. (În mod bizar, toate popoarele la care „cultul morților” este puternic au o viziune senină și optimistă a lumii de dincolo, fapt valabil și pentru zonele românești care cultivă această tradiție, ca de pildă nordul Ardealului și Maramureșului).

Iată, foarte pe scurt, câteva exemple ale unor comunități ce oferă un alt mod de viață decât cel clasic, de tip occidental. Iar, cel mai important, acesta reprezintă chiar un model viu, real, palpabil și concret – dovedind că toată pledoaria noastră pentru Viață prin Alimentația Naturală nu sunt doar simpliste speculații și teorii ciudate, ci chiar o bucată din Realitate... Însă, cel mai elegant și relevant exemplu de confirmare întocmai a acestor repere ne este oferit de populația Hunza, abordat în subiectul următor:

Populația Hunza și modelul social ideal de sănătate preventivă

Dacă exemplele subiectului anterior nu au fost suficient de grăitoare sau relevante, atunci cu siguranță că prezentarea stilului de viață al populației Hunza din podișul Himalayei va orienta decisiv argumentația noastră către repere clare, fără ambiguități. De aceea, în continuare vom cita studiul realizat de dr. R. McCarrison, șeful cercetării privind nutriția din India de pe vremea ocupației britanice și prezentat în excepționala carte a lui Peter Tompkins și Christopher Bird, Viața secretă a plantelor. Această lucrare oferă și un studiu foarte interesant, efectuat pe două populații de șobolani: una hrănită conform stilului tradițional, tipic occidental, iar cealaltă, exact ca în dieta originară a populației Hunza. Dar să observăm nu numai concluziile experimentului amintit, ci și o mică introducere în stilul de viață al populației Hunza:
 
Bărbați Hunza - tată și fiu

La începutul secolului XX, Dr. Robert McCarrison, șeful departamentului guvernamental de cercetări asupra nutriției din India, a întreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante în privința legăturii dintre starea de sănătate a populației și practicile alimentare ale acesteia. El s-a ocupat în special de zona Gilgit, o regiune muntoasă și izolată din Kașmirul de Nord, unde locuitorii din neamul Hunza vădeau o vitalitate excepțională. Erau în stare să parcurgă fără pauză drumuri lungi de câte 200 de kilometri pe trasee accidentate din cei mai sălbatici munți din lume sau puteau săpa copci în gheață înotând de la una la alta pe distanțe apreciabile, pe sub calota dură de deasupra lor, iar asta fără țeluri practice, ci numai pentru propria lor plăcere. Deși populația Hunza era relativ puțin numeroasă și înconjurată de vecini prădalnici și cruzi, rareori se întâmpla să fie atacată de aceștia, pentru simplul motiv că vecinii îi știau de frică, fiindcă de multe ori în trecut avuseseră ocazia să se convingă de superioritatea acestor oameni. Era însă vizibil un alt fapt, inexplicabil: toate populațiile din acea zonă trăiau în același climat și în aceleași condiții geografice, și cu toate acestea erau decimate de boli, ceea ce-l făcu pe McCarrison să caute motivele diferenței în alte direcții, în primul rând în modul de alimentație.

În paralel, McCarrison începu și experiențe amănunțite pe șobolani, care se știe că sunt atât de lacomi, încât mănâncă tot ce mănâncă și omul, și a alcătuit mai multe loturi pe care le-a supus la diferite regimuri alimentare. N-a fost nevoie de prea mult timp ca să-și dea seama că aceste rozătoare creșteau, se dezvoltau și aveau o stare de sănătate întocmai ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv. Cât despre șobolanii hrăniți asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu cereale, legume și fructe, la care se adăuga lapte de capră crud, brânzeturi și unt numai din lapte de capră, aceștia deveniră specimenele cele mai sănătoase din tot laboratorul lui McCarrison. Creșterea lor era foarte rapidă, nu se îmbolnăveau niciodată, masculii erau de o virilitate net superioară iar femelele mult mai fertile, puii sănătoși și gradul de ,,mortalitate infantilă” aproape de zero. Mai mult decât atât, acești șobolani vădeau un caracter de-a dreptul plăcut, erau blânzi, afectuoși și aveau tot timpul o stare de bună dispoziție, care făcea să nu existe între ei conflicte.

Cu toată părerea de rău, McCarrison a hotărât să-i sacrifice pe rând la atingerea vârstei de 27 de luni, care corespunde vârstei de 55 de ani la om, și să le facă autopsia. La absolut niciun exemplar nu s-au constatat disfuncții ale organelor interne. Spre deosebire de acești ,,șobolani hunza”, celelalte loturi vădeau deficiențe fizice sau de comportament specifice populațiilor ale căror reguli alimentare le urmaseră, îmbolnăvindu-se de aceleași boli și având comportament asemănător, caracterizat în special prin țâfnă și spirit agresiv. Aceștia trebuiau supravegheați în permanență și adesea separați, ca să nu se omoare între ei. La autopsie s-au constatat bolile specifice, care afectau fără greș aceleași organe ca la oameni – ovare, sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos și cardiovascular și aceleași afecțiuni de piele, păr sau sânge. Pe baza acestor observații, McCarrison a ținut o conferință în fața Asociației medicale din Marea Britanie, explicând confraților săi că șobolanii supuși timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor celor mai viguroase și mai puțin civilizate din India nu se îmbolnăviseră niciodată și, la o vârstă apreciabilă, autopsiile relevaseră o stare de sănătate excelentă a organelor interne. Concluziile finale ale experimentului au fost că sănătatea omului privită ca un ansamblu depinde, ca și cea a șobolanilor, de specificul alimentației. Dr. McCarrison mai spune: ,,Fapt e că admirabila stare a aparatului digestiv la acești șobolani e în contrast puternic cu afecțiunile intestinale sau dispepsiile atât de frecvente de care auzim tot timpul în țările cele mai civilizate de pe glob”.

După această imagine de familiarizare cu stilul și consecințele modului de hrănire și de viață al hunzașilor, vom aprofunda aceste aspecte prin parcurgerea lucrării „O terapie de bază folosită împotriva bolilor civilizației, a cancerului și a bolilor degenerative”, a microbiologului dr. Mariana Ghezzo. În această lucrare, care detaliază modul de viață și alimentație al populației Hunza, autoarea oferă un citat amplu, care aparține chiar lui Sir McCarrison. Trebuie precizat că acesta, datorită marilor sale merite de dietetician, a fost înnobilat de statul englez. De asemenea, ca medic englez, el a avut ocazia, timp de 7 ani, să studieze acest mic popor de 14.000 de locuitori (la acea perioadă). Dar să dăm citire fragmentului propus:

«Hunza este un mic stat din nordul extrem al Indiei. Se deosebește de vecinii săi atât ca aspect, cât și ca limbă. Un singur lucru pare sigur: el trăiește în valea lui din vremuri străvechi. Valea Hunza este o prăpastie adâncă și largă, ce duce la un lanț muntos înalt, Himalaya, pe direcția est-vest. Ca urmare a sistemului de irigații propriu, regiunea este extraordinar de fertilă și are o varietate de fructe și legume cultivate de acest mic și harnic popor. Toți cei care, în călătoriile lor, trec prin această vale, vorbesc despre extraordinara sănătate a poporului hunza, aspectul lor incomparabil, curajul și buna lor dispoziție. Trăiesc mult și sunt viguroși, sunt foarte perseverenți și, în general, se bucură de o sănătate permanentă, ieșită din comun.
În perioada în care am avut de-a face cu acest popor, n-am întâlnit niciodată vreun caz de boală a aparatului digestiv: dispepsie, ulcer gastric sau duodenal, apendicită, enterită sau cancer. Sunt conștienți de această parte a anatomiei lor numai din cauza senzației de foame. Oamenii acestui popor nu sunt nervoși, obosiți sau fricoși. Răceala este necunoscută.
Poporul Hunza este un popor de agricultori demni de admirat, mult mai avansați decât vecinii lor. Marile lor sisteme de irigații sunt renumite în toată Asia Centrală. Ca dulgheri, zidari, armurieri, fierari și chiar aurari, ingineri de poduri, șosele și instalații de canal sunt cu totul unici.
Poporul Hunza este favorizat de valea fertilă în care trăiește, dar cauza deplinei sale sănătăți nu poate fi atribuită numai pământului pe care trăiesc. Cea mai apropiată intrare spre ei este o vale tot atât de fertilă, ce duce tot spre est-vest. În această vale trăiește poporul ishkomani. Deși acest popor trăiește în aceleași condiții ca și vecinii săi hunza, el este sărac, oamenii sunt mici de statură, cu aspect de ființe subnutrite. Au destul pământ și apă, dar ishkomani sunt mult prea indolenți ca să profite de acest avantaj. În țara lor nu există zidari, dulgheri sau altfel de meseriași, iar mulți dintre ei par bolnavi.
În concluzie, putem exclude clima ca secret al bunei sănătăți a poporului Hunza. Să le examinăm atunci hrana și modul de viață. Se poate spune despre ei că 10 luni din an trăiesc în aer liber, căci bărbații, femeile și copiii lucrează cu toții la câmp. Și condițiile lor sanitare sunt mai bune. Au acordat o atenție deosebită apei potabile, pe care o păstrează în cisterne speciale, acoperite.
Alimentația lor este foarte variată. Este formată din grâu, orez, hrișcă și alte cereale, pe care de cele mai multe ori le mănâncă în stare crudă, încolțite, sau proaspăt măcinate; dacă mănâncă pâine, aceasta este completă. Mănâncă multe frunze verzi, cartofi, rădăcinoase, mazăre, fasole păstăi și tot felul de alte crudități, fără să îndepărteze vreodată coaja; când totuși gătesc, folosesc cât mai puțină apă, pe care apoi o beau. Sunt mari amatori de lapte, pe care-l beau proaspăt, nefiert; mănâncă și unt pe care-l preferă uns pe pâine, dar folosesc și zerul rămas de la prepararea untului. Mănâncă o mulțime de fructe crude, nu le fierb niciodată; sparg sâmburii caiselor și le mănâncă miezul. Mănâncă extrem de rar carne, și atunci de obicei în combinație cu semințe de legume și cereale înăbușite, în cât se poate de puțină apă. Și animalele lor mănâncă fructe crude; se poate observa cum măgarii, vacile și caprele mănâncă dudele căzute la pământ. Și câinii sunt mari consumatori de fructe, fiind și buni cunoscători ai acestora.
Femeile Hunza își alăptează copiii pe toată durata primilor trei ani de viață, chiar dacă apare între timp o altă sarcină. Să ne gândim ce importanță uriașă are acest fapt pentru întreaga viață ulterioară. Alimentația poporului Hunza este aproape integral vegetală și în stare naturală: alimentele sunt consumate proaspete și cu coajă.
În sistemul lor de practicare a agriculturii sunt valabili de sute de ani doi factori esențiali. În primul rând, împrospătează în permanență solul, pe care se presară nisip negru de pe iceberguri. În al doilea rând, prepară compost pentru ameliorarea solului, la care folosesc orice rest de produs natural: strâng cu grijă excrementele animale și toate verdețurile refuzate de oameni și animale; presară pe terenurile de legume pământ bazic luat de pe coline, în zilele irigării lor.
Acest popor nu are medici și nici spitale; nu are nici poliție și nici închisori; nu este viciat din punct de vedere moral, așa cum este lumea civilizată. De la acești oameni putem învăța că hrana vie și modul de viață simplu, care decurge în mod firesc din aceasta, este drumul drept și singurul care conduce la o lume a libertății și a păcii pentru noi toți.»

Ultima imagine a acestui subiect, ne este oferită de lucrarea Dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, „Un nou stil de viață. Poftă bună!”. Aceasta atinge, în câteva scurte detalii, aspectele de viață ale hunzașilor, care subliniază tocmai elementul remarcat și de noi – schimbarea modului de viață la contactul cu „civilizația“ occidentală:
Doctorii Toomey și White, cardiologi distinși din SUA, au vizitat această regiune în 1964 și au realizat diverse studii, care au fost publicate în American Heart Journal (E.G. Toomey și P.W. White – „Scurt studiu despre sănătatea bătrânilor Hunza”). Se notează că hunzașii au o dietă foarte sobră, pe bază de fructe proaspete și uscate, nuci, diferite zarzavaturi și cereale (orz, grâu și mei). Ei consumă și puțin lapte de capră, iar carne de miel mănâncă doar o dată sau de două ori pe an, la sărbători. După ce au studiat 25 de oameni care aveau între 90 și 110 ani, medicii amintiți au văzut că toți aceștia aveau o presiune arterială normală, un nivel de colesterol și o electrocardiogramă normală. Între hunzași nu se cunosc cazuri de îmbolnăviri de cancer, boli de inimă, diabet sau îmbătrânirea timpurie.
Regretabil este că sănătatea hunzașilor a suferit schimbări în ultimii ani, căci au sosit și la ei „avantajele” civilizației: conserve, dulciuri și produse rafinate prin procedee industriale. Au început să apară primele cazuri de carii și de boli digestive, care altădată erau necunoscute. Dar, în ciuda acestor lucruri, ei sunt unul dintre popoarele cu cea mai mare longevitate de pe pământ.

Considerăm acum, la finalul acestui subiect, că iată, un mod de viață natural, cu Alimentația Naturală ca element central, nu reprezintă doar o utopie sau un experiment social dinainte ratat. Dimpotrivă, dovezile sociale oferite prin aceste succinte exemple demonstrează o realitate dovedită deocamdată izolat. Dar, cel mai important, este demonstrată! Deci, SE POATE!

Sursa: M. Paraschiv-Claudius – Tratat pentru alimentația naturală a omului, Ed. Christalin, 2003

marți, 17 februarie 2015

A fi sau a nu fi... longeviv + VIDEO


A FI SAU A NU FI… LONGEVIV

În sens larg, longevitate înseamnă lungimea vieții unei ființe. Particularizând, ne putem referi la longevitatea potențială, adică durata maximă de viață pentru care este programată o specie biologică, longevitatea medie, care corespunde speranței de viață și care este variabilă în sânul fiecărei specii, depinzând de numeroși factori – condiții de mediu și socio-culturale, hrană, igienă, factori de stres, și recordul de longevitate, înregistrat la anumiți indivizi din cadrul aceleiași specii. De pildă, longevitatea potențială a unei pisici este de 20 de ani, dar o pisică ce trăiește liber în natură, fiind expusă la factorii de mediu, pericole și privațiuni, are o longevitate medie de 3 ani, în timp ce o pisică de companie poate depăși chiar vârsta de 30 de ani.


Cât privește longevitatea potențială umană, aceasta este estimată la 115 ani, longevitatea medie la 100 de ani, iar recordul de longevitate îi aparține, oficial, franțuzoaicei Jeanne Calment, care în 2009, când a decedat, atinsese vârsta de 122 de ani. Există însă numeroase exemple de indivizi care au depășit cu mult această vârstă, singura problemă fiind aceea că aceștia n-au fost înregistrați oficial, sau existența lor a fost ignorată de comunitatea științifică internațională (citiți aici despre ardeleanul Maftei Pop, care a trăit 148 de ani și al cărui act de deces s-a păstrat). În orice caz, numărul centenarilor și al super-centenarilor este mult mai mare decât raportările oficiale.

În sfârșit, atunci când ne referim la oameni, trebuie să recunoaștem că o speranță de viață ridicată n-are prea mare valoare dacă nu este dublată de o bună stare de sănătate. Cu toții cunoaștem cazuri de indivizi care au depășit vârsta de 90 de ani, dar care și-au trăit ultimele decenii din viață în suferință. De fapt, în prezent, societățile umane dezvoltate se confruntă cu un paradox: în timp ce speranța de viață este în creștere, speranța de viață sănătoasă este în scădere accentuată.

Prin urmare, care ar fi factorii asupra cărora am putea interveni, ca să ne creștem speranța de viață și în același timp să ne bucurăm de ea într-o deplină stare de sănătate? Cercetătorii sunt de acord asupra câtorva condiții esențiale: consumul preponderent de fructe și legume nepreparate termic, o activitate fizică regulată și renunțarea la vicii (alcool, tutun etc.). Chiar și numai acești trei factori ne-ar permite să trăim cu 14 ani mai mult, spun ei.

De regulă, longevitățile excepționale se întâlnesc în cadrul populațiilor restrânse, adesea insulare sau depărtate de marile orașe, și în comunitățile religioase. Câteva exemple concrete de populații longevive, studiate de o manieră științifică, sunt: locuitorii insulelor Okinawa (Japonia), Sardinia (Italia) și Ikaria (Grecia), provinciile Guanascate (Costa Rica) și Nova Scotia (Canada) și adventiștii de ziua a șaptea din Statele Unite. Factorii comuni care se regăsesc la toate aceste populații sunt cei alimentari și de mediu. În toate comunitățile care prezintă o longevitate excepțională se consumă foarte puțină carne sau deloc, multe fructe, legume, semințe, cereale, păstăioase, nuci, măsline, foarte rar lapte și nu de vacă, și deloc băuturi îndulcite cu zahăr. Unii beau moderat vin roșu, iar alții mănâncă pește și fructe de mare. În aceste comunități nimeni nu mănâncă mult (japonezii chiar se ridică de la masă înainte de a fi sătui) și nimeni nu ia suplimente nutritive, iar eventualele probleme de sănătate sunt tratate cu leacuri naturale, tradiționale.

O altă observație importantă făcută de cercetători este faptul că în comunitățile care prezintă o longevitate excepțională oamenii exercită, de regulă, o activitate fizică toată viața, merg mult pe jos și-și petrec majoritatea timpului în aer liber. În plus, întrețin relații de prietenie și de bună vecinătate și nu sunt expuși la stresul vieții moderne, cum ar fi orare fixe, zgomot sau lumină artificială. Și, nu în ultimul rând, niciun bătrân nu-și sfârșește viața într-un azil, ci acasă, înconjurat de familie, cu grijă, dragoste și respect.

Cam greu de îndeplinit toate aceste condiții, nu-i așa? Se pare că civilizația vine cu un preț: ani buni din viața noastră. Și nici cei care ne rămân nu sunt prea buni. Și atunci, cum am putea să ne prelungim viața, continuând să trăim în această societate „avansată”, pe care nu prea avem cum s-o părăsim? O idee demnă de luat în seamă ne-o dă Pavel Coruț, autorul atât de îndrăgit de generația tânără. Iată ce ne învață el în cartea lui, „Secretele vârstelor de aur”:

«Cercetările efectuate în ultimele decenii au descoperit că genomul uman este proiectat pentru 150-200 de ani de viață. Dar pământenii nu-și trăiesc întregul program genetic, deoarece se sinucid psihic înainte de vreme. Îmbătrânirea prematură a organismului uman este determinată de activarea unor gene ale bătrâneții, în mod inconștient și involuntar, pe baza obiceiurilor de gândire din societate. Concret, când atingem vârsta la care contemporanii ne consideră bătrâni, începem să gândim că suntem bătrâni. Acest gând trece din conștient în subconștient, dezactivează genele tinereții și activează genele îmbătrânirii.
Cum se poate prelungi tinerețea și viața activă peste suta de ani? În primul rând, ne imprimăm puternic în creier adevărul că omul este creat pentru a trăi peste 150 de ani. În al doilea rând, ne schimbăm concepțiile despre perioadele de vârstă din viața unui om. Dacă vrem să trăim peste suta de ani, ne însușim noile perioade de vârstă: copilăria până la 12 ani, adolescența până la 20 de ani, prima tinerețe până la 40 de ani, a doua tinerețe până la 60 de ani, iar maturitatea creatoare până la 90 sau 100 de ani.
Ce facem în continuare? Ne stabilim vârsta până la care vrem să trăim și o imprimăm în subconștient cu o formulă de autosugestie de tipul: „Eu, nume și prenume, voi trăi sănătos mintal și fizic, creator, moral, prosper și fericit 110 ani, până în anul...”. Subconștientul, convins de formulă, va menține active genele tinereții și va opri activarea genelor bătrâneții. Formula produce efecte sigure numai dacă îndeplinim în fapt cele două condiții: activitate creatoare și comportament moral.
Ce dușmani trebuie să învingem pentru a trăi exact ca în formula enunțată? În primul rând, să ne dispară din creier ideea că suntem bătrâni, pensionari, și nu mai avem nimic altceva de făcut, decât să ne așteptăm decesul. Ca atare, planificați-vă în scris, pe o agendă a programului vital, cât mai multe activități creatoare în viitorul apropiat, mediu și îndepărtat! Renunțați la gânduri de tipul: „La vârsta asta nu mai fac eu cutare lucru; e prea târziu pentru mine; să facă alții mai tineri” etc. Nu vă gândiți niciodată la moarte și nu faceți niciun fel de pregătiri în acest sens! Dezvoltați pasiuni creatoare și spuneți-vă mereu că vă simțiți excelent, ca la 30 de ani!»

Ei, ce ziceți, încercăm? În fond, nu ne costă nimic. Și nici măcar nu-i o idee originală. La urma urmei, toți marii înțelepți ai lumii au afirmat că gândul creează realitatea...

Ilie Stamate, olteanul care avea 138 de ani în 1966



Pe aceeași temă citiți și articolele: Cum să trăiești 100 de ani și Secretele longevității 

marți, 6 ianuarie 2015

Cel mai longeviv medic din lume


DR. SHIGEAKI HINOHARA

CEL MAI LONGEVIV MEDIC PRACTICANT DIN LUME

Pe 4 octombrie 2014, medicul japonez Shigeaki Hinohara a împlinit 103 ani. Mănâncă foarte puțin, doarme 5 ore pe noapte, ține un blog și are o agendă foarte încărcată pentru următorii trei ani. Și-a manifestat întotdeauna dorința de a ajuta oamenii aflați în suferință și de-ai învăța și pe alții cum să facă acest lucru. De câte ori i s-a sugerat să iasă la pensie a refuzat, spunând că, atâta timp cât este în putere, va continua să-și aducă contribuția în cadrul societății.
În prezent, dr. Shigeaki Hinohara este cel mai longeviv medic practicant din lume. Din anul 1941 el își tratează pacienții la Spitalul Internațional St. Luke din Tokyo și ține cursuri la Colegiul St. Luke. După cel de-Al Doilea Război Mondial, dr. Hinohara și-a imaginat un spital și o școală medicală de înaltă clasă, răsărind din ruinele Tokyo-ului. Grație priceperii și spiritului său de pionier, el a contribuit substanțial la modernizarea acestor două instituții, aducându-le în topul celor de acest fel din Japonia. Chiar și astăzi el activează ca președinte al Consiliului reprezentanților acționarilor celor două instituții medicale. În anul 2005, împăratul i-a înmânat „Ordinul Cultural al Japoniei”.
De la vârsta de 75 de ani și până în prezent, dr. Hinohara a publicat în jur de 150 de cărți, între care cea intitulată „A trăi mult, a trăi bine” (Living Long, Living Good) s-a vândut în peste 1,2 milioane de exemplare. Ca fondator al mișcării „Noii vârstnici”, medicul îi sfătuiește pe oameni cum să trăiască o viață lungă și fericită, dovada că acest lucru este posibil fiind el însuși. Iată care este rețeta longevității și a sănătății, dezvăluită de acest medic remarcabil într-un interviu acordat acum câțiva ani revistei Japan Times:

«Energia vine din starea de bine, nu din a mânca și a dormi mult. Toți ne amintim cum, când eram copii, ne luam cu joaca, uitând adesea să mâncăm sau să dormim. Sunt convins că și ca adulți putem să păstrăm aceeași atitudine. E mai bine să nu ne stresăm corpul cu prea multe reguli fixe.

Toți oamenii care trăiesc mult, indiferent de rasă, naționalitate sau sex, au un lucru în comun: niciunul nu este supraponderal. Eu, la micul dejun beau o ceașcă de cafea, un pahar cu lapte și un suc de portocale, la care adaug o lingură de ulei de măsline. Uleiul de măsline este foarte bun pentru artere și îmi menține pielea sănătoasă. Masa de prânz constă din lapte și câteva fursecuri sau nimic, dacă sunt prea ocupat cu munca. La cină mănânc vegetale cu puțin pește și orez, iar de două ori pe săptămână mănânc câte 100 de grame de carne slabă.

Întotdeauna îmi planific dinainte ce voi face. În momentul de față, agenda mea e plină până în 2014. E vorba de cursuri, prelegeri, conferințe și munca în spital. Totuși, în 2016 mi-am propus să mă și distrez puțin: o să merg să asist la Jocurile Olimpice de la Tokyo.

După părerea mea, nimeni n-ar trebui să iasă la pensie, dar dacă altfel nu se poate, asta ar trebui să se întâmple cu mult mai târziu de 65 de ani. La noi, vârsta actuală de pensionare, care este de 65 de ani, a fost stabilită cu un secol în urmă, când speranța de viață în Japonia era de 68 de ani și pe atunci numai 125 de japonezi împliniseră vârsta de 100 de ani. Astăzi, femeile japoneze trăiesc în jur de 86 de ani, bărbații în jur de 80, iar în țară există 36.000 de centenari. Se estimează că în 20 de ani vom avea cam 50.000 de persoane cu vârsta peste 100 de ani.

Împărtășiți cu alții ceea ce știți. Eu țin sute de prelegeri pe an, unele pentru școlile elementare, altele pentru oamenii de afaceri. De obicei, vorbesc între 60 și 90 de minute stând în picioare, ca să mă mențin puternic.

Atunci când un medic vă recomandă să faceți un test sau o anumită operație, întrebați-l dacă i-ar recomanda aceeași procedură soției sau copilului său. Contrar credinței populare, doctorii nu pot vindeca pe toată lumea, așa că de ce să supui pacientul unui risc și unei suferințe inutile? Eu cred că muzica și terapia cu animale pot ajuta mai mult decât își imaginează doctorii. Ca să vă mențineți sănătoși, mergeți întotdeauna pe scări și cărați-vă singuri sacoșele. Eu urc câte două trepte o dată, ca să-mi pun mușchii în mișcare.

Durerea este un lucru misterios, iar distracția este cea mai bună cale să uiți de ea. Dacă pe un copil îl doare un dinte și începi să te joci cu el, uită imediat de durere. Spitalele ar trebui să le satisfacă pacienților nevoile de bază. Toți vrem să ne distrăm. La Spitalul St. Luke avem muzică, terapie cu animale și cursuri de artă.

Nu fiți obsedați de acumularea de lucruri materiale. Amintiți-vă că nu știți când veți părăsi această lume și nu puteți lua nimic cu voi acolo unde plecați.

Spitalele ar trebui să fie concepute și pregătite pentru dezastre majore și ar trebui să primească orice pacient care le apare la ușă. Noi am proiectat St. Luke în așa fel, încât să putem opera oriunde în incinta lui: în subsol, pe coridoare, în capelă. La vremea respectivă, multă lume m-a crezut nebun când a văzut că pregătesc spitalul pentru o catastrofă, dar pe 20 martie 1995, din păcate, s-a dovedit că am gândit corect. În ziua aceea, membrii cultului religios Aum Shinrikyu au lansat un atac terorist în metroul din Tokyo. Atunci am primit în spital 740 de victime, iar după numai două ore ne-am dat seama că ceea ce i-a afectat a fost gazul sarin. Din păcate, am pierdut o persoană, dar am salvat 739 de vieți.

Știința singură nu poate vindeca sau ajuta oamenii. Știința medicală ne tratează pe toți la fel, dar boala este individuală. Fiecare om este unic, iar boala lui este în legătură cu inima lui. Pentru a ști ce este boala și a-i ajuta pe oameni, medicii ar trebui să cunoască și alte arte, în afară de cea a vindecării fizice.

Viața e plină de neprevăzut. Pe 31 martie 1970, când aveam 59 de ani, m-am îmbarcat pentru un zbor de la Tokyo la Fukuoka. Mi-aduc aminte că era o dimineață frumoasă și însorită. În timp ce treceam pe lângă muntele Fuji, avionul a fost deturnat de Liga Comunistă Japoneză - Facțiunea Armata Roșie. Am petrecut următoarele patru zile legat de scaun, într-o temperatură de 40°C. Ca doctor, am privit totul ca pe un experiment și am fost uimit să constat cum corpul își încetinește funcțiile pe timp de criză.

Găsiți-vă un model de urmat și țintiți să realizați mai mult decât el. Tatăl meu a plecat în Statele Unite în anul 1900, ca să studieze la Universitatea Duke din Carolina de Nord. A fost pentru mine un pionier și un erou. Mai târziu, am descoperit și alte modele de urmat, iar când mă simt blocat, mă întreb ce-ar face aceștia ca să rezolve problema.

Să trăiești mult e un lucru minunat. Până la 60 de ani e simplu să muncești pentru familie și să-ți atingi niște scopuri. Dar în anii din urmă ar trebui să ne străduim să facem ceva și pentru societate. Eu, de la vârsta de 65 de ani lucrez ca voluntar – 18 ore pe săptămână – și mă bucur de fiecare minut folosit astfel.»

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.