Rasismul din insulele britanice

-->

RASISMUL DIN INSULELE BRITANICE

Rasismul este o veche năpastă în spațiul britanic, cele două națiuni aflate în conflict (cea britanică şi cea irlandeză) promovându-l intens. Când o comunitate puternică începe să considere că o altă comunitate puternică este formată din maimuţe, porci, bestii, cu alte cuvinte, o rasă umană inferioară, un mare pericol apare pentru cele două comunităţi. Orice studiu decent al stereotipurilor rasismului ajunge la concluzia că, în bună măsură, rasismul se naşte din nevoile economice ale unei comunități.

Masacrele, traficul de sclavi, şi ocuparea unor suprafeţe de pământ străine au fost, în general, justificate prin misiunile religioase (cruciadele, de exemplu). Astfel de justificări ascundeau deseori intenţia comunităţilor cuceritoare de a coloniza teritoriile ocupate, în folos economic.

Dispreţul faţă de poporul irlandez este foarte des întâlnit în cultura britanică. Primele surse scrise care atestă astfel de atitudini sunt legate de personalitatea lui Gerald de Wales, a cărui familie a fost direct implicată în invazia normandă asupra Irlandei (secolul al XII-lea). În lucrarea sa, „Istoria şi topografia Irlandei”, Gerald a descris poporul irlandez ca fiind net inferior celui normand: „Ei trăiau ca bestiile şi se comportau ca bestiile. Nu s-au dezvoltat deloc de la obiceiurile pastorale, prezente şi acum”. Gerald critica tradiţiile şi portul irlandez: „Aveau părul lung şi erau bărboşi” vrând astfel să demonstreze barbarismul irlandezilor. Practicile religioase şi ritualul căsătoriei sunt de asemenea descrise denigrator de către autor: „Acest popor este murdar, căzut în vicii. Dintre toate popoarele, este cel mai puţin instruit în ceremoniile religioase. Ei nu plătesc zeciuială, nu se căsătoresc creştineşte şi nu interzic incestul”.

Aplicarea originală a creştinismului de către irlandezi era un reper pentru critica britanică. În 1574, o expediţie colonială către Ulster condusă de Earl de Essex, a masacrat întreaga populaţie a insulei Rathlin, aproximativ 600 de suflete. Edward Barkley, un membru al expediţie, făcea un grafic al metodelor oamenilor lui Essex de a masacra populaţia şi concluziona: „Cât de evlavios poţi fi după ce răstorni o rasă slabă şi cum te judecă lumea? Eu consider că sacrificarea unei naţiuni este cel mai mare sacrificiu adus Domnului”.

Când irlandezii au rezistat colonizării, englezii au folosit orice mijloc, militar sau civil, pentru a-i constrânge să suporte administraţia britanică. Sir Humphrey Gilbert, guvernatorul militar al Irlandei, considera: „Nu voi aştepta mulţumirile lor ca un cadou primit de la ei, ci le voi obţine eu, oricâte vieţi ar costa, obligând bărbații, femeile şi copii cu sabia”.

Thomas Churchyard, un pamfletar care l-a însoţit pe Gilbert de Munster, justifica asasinarea non-combatanţilor prin faptul că aceştia aprovizionau rebelii cu mâncare. Pamfletarul descria metodele prin care Gilbert de Munster dorea să supună Irlanda: „Capetele celor ucişi într-o zi erau tăiate de corpul defuncţilor, aduse în locul în care era tabăra noaptea şi aşezate pe pământ în faţa fiecărui drum ce ducea la casa mortului [...]. Această metodă înspăimânta rudele celor asasinaţi când vedeau capetele taţilor, soţilor, fraţilor, copiilor, prietenilor”.

Numeroase justificări despre colonizarea Irlandei de către britanici sunt aduse de poetul, Edmund Spenser, în lucrarea sa A View of the State in Ireland, scrisă în 1596: „Probabil că aceia sunt cei mai barbari oameni [...], fură, sunt cruzi şi sângeroşi, plini de ură şi încântaţi de execuţii, imorali şi blasfematori obişnuiţi să violeze femeile şi să omoare copiii”.

În 1610, a fost publicată lucrarea  lui Banarby Rich, A New Description of Ireland, în care autorul scria: „Timpul s-a oprit. Ei trăiesc ca barbarii, în păduri, în mlaştini, în ţinuturi dezolante, fără politică, fără administraţie publică, neîmbrăţişând nicio religie sau iubire. Ei au îmbrăţişat doar plăcerea pentru războaiele civile... Carnivori, devoratori de carne trupească, învăţaţi să fie haini chiar între ei, irlandezii sunt şi mai fioroşi cu vecinii lor”.

La sosire sa în Dublin, în 1649, Cromwell spunea: „Providența divină, Dumnezeu și armata sa vor duce marea lucrare, împotriva barbarilor irlandezi”. După ce armata a reuşit să cucerească oraşul Drogheda şi a ucis întreaga garnizoană, Cromwell a spus: „Mulţumim Domnului că a binecuvântat efortul nostru din Drogheda... Duşmanul avea o garnizoană de 3.000 de soldaţi viguroşi în oraş. Nu cred că 30 din cei 3.000 au scăpat cu viaţă. Aș vrea ca toţi să-i mulţumim onest Domnului”. După acest masacru, Cromwell a mai omorât 2.000 de soldaţi în Wexford.

Dispreţul englezilor pentru irlandezi se încadra în dispreţul general al englezilor faţă de străini. Un călător elveţian, de Saussure, observa în 1727: „Nu cred că există un popor care să aibă atât de multe judecăţi în favoarea sa decât cel englez, iar acest lucru se observă din vorba şi manierele lor. În general, ei îi privesc pe străini cu dispreţ şi consideră că nimic nu e bun dacă nu e făcut în ţara lor”.

Rasismul ştiinţific apărut în secolul al XIX-lea pătrunde şi în Marea Britanie. Gândirea socială a rasismului, a cărei apariţie a fost posibilă prin convergenţa mai multor domenii ale cunoaşterii, cu multe contribuţii ale filozofilor, teologilor, anatomiştilor, fiziologilor, istoricilor, poeţilor, călătorilor, are la bază, principiul clasificării speciilor. Francis Galton, rudă îndepărtată a lui Darwin, foloseşte concluziile acestuia asupra deosebirilor rasiale pentru a promova un eugenism care animă primele dezbateri de la Sociological Society of London. La aceste întâlniri participă, fără să adere neapărat la opiniile respective, personalităţi ca: Max Nordau, Bertrand Russel, Ferdinand Tonnies, George Bernard Shaw, H.G. Wells.

Eugenismul nu este monopolul gândirii conservatoare sau al extremei drepte de mai târziu. El reprezintă în secolul al XIX-lea un suport sau o expresie a curentelor de reformă socială, interpretate de multe ori contradictoriu, unii dorind să purifice rasa, iar alţii să determine progresul întregii omeniri. Întregul Imperiul Britanic din secolul al XIX-lea a fost construit prin intervenţie militară, iar mai apoi, printr-o administraţie eficientă. Britanicii atribuiau această superioritate tactico-militară moştenirii anglo-saxone. Această veche idee a superiorităţii anglo-saxone a fost adaptată gândirii secolului al XIX-lea și teoriilor ştiinţifice ale rasei.

Teoriile secolului al XIX-lea împărţeau lumea în rase, criteriul principal de separare fiind aspectul exterior. Se spunea că aceste rase transmiteau din generaţie în generaţie nu doar aspectul fizic, ci şi caracteristicile psihice. Aceste „diferenţe” au permis teoreticienilor o clasificare a raselor. Teutonii, care îi includeau și pe anglo-saxoni, erau consideraţia rasa cea mai evoluată. Negrii erau consideraţi rasa cea mai neevoluată, iar pe undeva, pe la mijloc, erau evreii şi urmaşii celţilor, adică irlandezii. Ca exemplu, antropologii acelor vremuri afirmau că craniile irlandezilor sunt inferioare celor anglo-saxone.

În 1850, anatomistul Robert Knox descria caracterul celţilor. În opinia lui, aceștia erau de un fanatism extrem, iubitori de război şi de dezordine socială, urând ordinea şi binefacerile industrializării, lipsiţi de educaţie și de maniere. În 1862, istoricul britanic Lord Acton scria: „Celţii nu sunt progresişti, nu sunt o rasă cu iniţiativă; ei mai degrabă completează materialul istoriei, fără să o impulsioneze. Persanii, grecii, romanii şi teutonii sunt făuritori de istorie”.

Un alt exponent al teoriei supremaţiei culturii anglo-saxone a fost James Anthony Froude, profesor de istorie la Oxford. El considera tradiţiile irlandeze ca fiind mai apropiate de ce ale maimuţelor, decât de ale oamenilor. El îi descria pe irlandezi ca instabili precum apa, în timp ce pe englezi îi zugrăvea ca stăpâni pe sine și adepţi ai ordinii. Froude mai afirma că Irlanda poate fi administrată doar prin despotism militar, deoarece irlandezii respectă autoritatea numai forţați. El găsea similitudini rasiale între negri şi irlandezi, considerând că rasele sunt predestinate inechității naturale: „Natura ne-a lăsat inegali, iar legile Parlamentului nu ne pot face egali. Unii sunt meniţi să conducă, alţii să-i urmeze”.

Sursa: http://www.athenian-legacy.com/2010/07/rasism-in-insulele-britanice/   

ANIMALELE NU CUNOSC NOȚIUNEA DE „RASISM”

Această fotografie a fost făcută în timpul tsunami-ului din Thailanda.

O maimuță salvează un cățel de la înec.

-->

Zece cazuri de genocid lingvistic + VIDEO (RO)

-->

ZECE CAZURI DE GENOCID LINGVISTIC

De-a lungul istoriei umanității, genocidul lingvistic a fost folosit frecvent pentru a eradica sistematic anumite limbi, dintr-un motiv sau altul. Uneori, a fost impus pentru a întări autoritatea celor aflați la putere, alteori, din încercarea de a asimila o minoritate etnică, iar alteori pentru a realiza o unitate lingvistică. În perioada modernă (ultimii 200 de ani) genocidul lingvistic a fost cauza principală a declinului sau chiar a dispariției unui număr destul de mare de limbi vorbite pe glob. Lista de mai jos nu se referă la genocidul efectiv al populației vorbitoare, ci la un anumit cadru istoric în care unele grupuri etnice au avut de suferit de pe urma încercărilor de eradicare și înlocuire a limbilor lor natale.

10. Campania „Vorbiți mandarina!”

Guvernul statului Singapore a lansat această campanie în anul 1979, pentru a promova folosirea limbii mandarine de către chinezii etnici singaporezi. Această inițiativă a întâmpinat critici puternice, mai ales din cauza faptului că majoritatea chinezilor singaporezi provin din sudul Chinei, unde se vorbesc alte limbi decât mandarina. Ca parte a campaniei sale, guvernul a interzis utilizarea oricărei alte limbi în afară de cea mandarină în mass media locală scrisă sau televizată. Campania a avut un oarecare succes, rezultând în prevalența limbii mandarine, în detrimentul celorlalte limbi chineze, dar acest fapt creează acum mari probleme de comunicare între generația tânără și cea vârstnică.

9. Limba hawaiiană

Declinul limbii hawaiiene a început în jurul anului 1820, odată cu venirea misionarilor în aceste insule. Prezența prelungită a misionarilor europeni a avut ca rezultat creșterea semnificativă a numărului de hawaiieni vorbitori de engleză, în detrimentul limbii lor materne. Dar atacurile deliberate la adresa limbii băștinașilor n-au venit decât în 1893, când guvernul provizoriu, ajuns la putere după răsturnarea monarhiei, a emis ideea superiorității limbii engleze față de cea locală. Demersurile întreprinse de oficialități au inclus interzicerea, în 1896, a limbii hawaiiene în școlile publice (în alte contexte fiind, totuși, permisă) iar această politică a continuat mult timp, chiar pe parcursul secolului XX. Statutul de limbă secundară al hawaiienei poate fi simțit și astăzi, când mai există doar 2.000 de vorbitori nativi între cei 1.200.000 de locuitori. Acum, guvernul din Hawaii face eforturi pentru a promova reînvățarea limbii hawaiiene, cu oarece rezultate.

8. Limbile vorbite în Insulele Ryukyu

Declinul limbilor proprii, vorbite în arhipelagul Ryukyu (situat între Taiwan și Japonia) a început în momentul în care regatul Ryukyu și-a pierdut independența prin cucerirea japoneză, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci, limbile nativilor au fost drastic suprimate de către guvernul japonez. În insula Okinawa, ca și în alte regiuni ale Japoniei, elevii erau pedepsiți dacă vorbeau orice altă limbă decât japoneza standard, fiind obligați să poarte la gât o plăcuță de vorbitor de dialect. De la Al Doilea Război Mondial și până în prezent, Japonia a acordat limbilor ryukyu statutul degradant de dialecte ale limbii japoneze, deși acestea sunt limbi separate. Astăzi se fac eforturi de conservare a acestor limbi, dar perspectivele sunt descurajatoare, căci marea majoritate a copiilor din Okinawa vorbesc exclusiv japoneza.

7. Limba coreeană

Coreea a fost ocupată de Japonia din 1910 și până în 1945. În acest timp, țara a suferit un adevărat genocid cultural, care a inclus și reprimarea limbii coreene. În primii ani după cucerire, în școli era folosită cu precădere limba japoneză, în timp ce limba coreeană era studiată opțional. Mai târziu însă, situația s-a schimbat, coreeana fiind interzisă cu desăvârșire în sistemul educațional, și chiar și la locul de muncă. De asemenea, tot ca parte a politicii de asimilare culturală, Japonia a introdus un sistem prin care coreenii puteau renunța „din proprie inițiativă” la numele lor coreene, luându-și în loc un nume japonez. În realitate, nativii au fost frecvent hărțuiți și obligați să adopte un nume japonez împotriva voinței lor. Colonizarea teritoriului coreean a luat sfârșit odată cu capitularea Japoniei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă relațiile dintre cele două țări au rămas în continuare umbrite de amintirea acelei perioade de coșmar.

6. Rusificarea

Termenul „rusificare” se referă atât la politicile Imperiului Țarist, cât și la cele ale Uniunii Sovietice, de adoptare forțată a limbii ruse în teritoriile cucerite. Rusificarea a fost o măsură oficială frecvent utilizată de conducătorii ruși pentru a-și impune autoritatea asupra minorităților pe care le guvernau, cel mai adesea în ideea de a înăbuși tendințele separatiste și revoltele. Cu deosebire în Ucraina și Finlanda, rusificarea a fost folosită ca un instrument de afirmare a politicii de dominare a acestor țări. Una dintre cele mai agresive perioade de rusificare a fost în secolul al XIX-lea, când limbile ucraineană, poloneză, lituaniană și belarusă au fost suprimate. În acel timp, folosirea limbilor locale în școli sau în locuri publice era interzisă prin lege, iar aceste politici s-au intensificat în urma protestelor apărute. Sub stăpânirea Uniunii Sovietice, alfabetul arab a fost eliminat și multe limbi arabe au fost forțate să adopte în ultimă instanță alfabetul chirilic. În primii ani de existență ai URSS, limbile minorităților erau chiar promovate, dar această politică s-a schimbat repede într-una de dominație în raport cu limbile locale. Rezultatul a fost că foarte mulți oameni au ajuns să prefere rusa în detrimentul limbii lor natale, iar astăzi limba rusă este în continuare preponderent utilizată în fostele state ale Uniunii Sovietice. [n.tr.: România este singura țară din blocul sovietic care a făcut notă aparte: deși în primii ani de comunism limba rusă a fost introdusă ca disciplină obligatorie în școli, măsura n-a avut succesul scontat, iar politica ulterioară, de derusificare a țării, a marginalizat rusa definitiv].

5. Insulele britanice

Dominația Angliei asupra Țării Galilor, Scoției și Irlandei s-a manifestat și prin introducerea limbii engleze în aceste regiuni, cu consecințe devastatoare pentru limbile locale. Limbile galeză (velșă), scoțiană și irlandeză, printre altele, au fost excluse din școli, ceea ce a contribuit la diminuarea rapidă a numărului de vorbitori ai acestor limbi. În Țara Galilor, de exemplu, în secolul al XIX-lea, la gâtul copiilor se atârna o plăcuță de lemn, pe care era gravate literele WN - Welsh Not, ca pedeapsă pentru că au fost prinși vorbind galeza, iar pedepsele corporale aplicate copiilor care nu vorbeau engleza erau o practică obișnuită în aceste teritorii. Galeza și irlandeza aveau un statut inferior limbii engleze, în timp ce scoțiana nu era nici măcar recunoscută ca limbă aparte. Abia în secolul XX parlamentul britanic a început să ia măsuri pentru protejarea acestor limbi, fără însă prea mare succes. În prezent, în toate țările Marii Britanii limbile locale mai sunt vorbite de o minoritate, engleza fiind limba principală pentru toți locuitorii.

4. La vergonha

În limba occitană, vergonha înseamnă „rușine” și se referă la politica guvernului francez privind tratamentul limbilor minoritare în Franța. Vorbitorii de alte limbi erau tratați de așa manieră, încât se simțeau umiliți în școli și excluși din societate, doar pentru faptul că vorbeau în limba lor. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, toate celelalte limbi ale locuitorilor Franței au fost interzise în administrație și în sistemul educațional, cu scopul declarat de „unitate lingvistică” a Franței. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a fost instituită pedeapsa generalizată în școli pentru folosirea limbilor regionale. Elevii prinși că vorbeau într-un grai sau dialect, considerat de guvernul francez ca fiind un semn de înapoiere, erau obligați să poarte în jurul gâtului o plăcuță ca semn distinctiv. Discriminarea limbilor ne-franceze continuă și astăzi, fiind un subiect tabu. Președintele Nicolas Sarkozy a refuzat chiar să ratifice „Carta europeană pentru limbile minoritare”, tratat ce are în vedere protejarea și promovarea limbilor regionale.

3. Limba chineză în Indonezia

Etnicii chinezi din Indonezia s-au confruntat cu o inimaginabilă discriminare în timpul președintelui Suharto, care a condus țara din 1967 și până la demisia sa, în 1998. Printre măsurile represive luate de acesta, s-a numărat și suprimarea dură a limbilor chineze, care au fost interzise în aproape toate aspectele vieții. Toate ziarele în limba chineză au fost obligate să-și înceteze activitatea cu excepția unuia singur și toate școlile chinezești au fost închise. Limba chineză scrisă a fost interzisă în public, iar poliția avea mână liberă să pedepsească fizic pe oricine era prins că-și folosea limba proprie. Nici măcar numele oamenilor n-au scăpat de acest genocid cultural, aceștia fiind obligați să și le schimbe în nume cu rezonanță indoneziană. După demisia lui Suharto, toate aceste interdicții au fost anulate de către noul președinte, Abdurrahman Wahid. Din nefericire, duritatea politicilor lui Suharto, combinată cu stigmatul social asociat apartenenței la etnia chineză, a fost foarte eficientă: tânăra generație și-a pierdut definitiv limba maternă.

2. Spania franchistă

Între anii 1939 și 1975, sub conducerea dictatorului Francisco Franco, limbile regionale și minoritare ale Spaniei au fost discriminate, pentru a se asigura dominația limbii spaniole. Politica lingvistă a lui Franco a fost una dintre formele sale de promovare a naționalismului, așa încât spaniola a fost decretată singura limbă oficială a țării. Utilizarea publică a oricărei alte limbi era fie interzisă, fie dezaprobată, în funcție de regiune și de perioadă, și orice nume în afară de cele spaniole erau interzise. Franco și-a implementat cele mai dure politici la începutul guvernării sale, (anii 1940-1950), devenind mai tolerant în ultimii ani. Totuși, pentru stabili statutul de limbi secundare al principalelor limbi regionale (basca, galițiana și catalana), acestea au fost numite dialecte ale limbii spaniole, ceea ce însemna că nu erau limbi adevărate. Singura limbă căreia nu i s-a putut aplica această definiție a fost limba bască, care este mult prea diferită de limba spaniolă. Catalana este cel mai bun exemplu al politicii discreționare a lui Franco. A fost interzisă în instituțiile guvernamentale, la evenimentele publice, în mass media și în reclame, fiind tolerată doar în câteva contexte: vorbirea curentă, comerț, spectacole de teatru, anumite ceremonii.

1. Limba kurdă

Kurzii, neaparținând unui stat oficial recunoscut, au fost frecvent discriminați în mai multe țări și chiar dacă, fizic, poporul kurd nu a fost ținta unui genocid, limba lor a fost și încă mai este. Irakul este poate cel mai tolerant stat în ceea ce privește populația kurdă. În această țară, kurda este declarată limbă oficială și admisă în școli, administrație și mass media. Din păcate, kurzii nu se bucură de același tratament și în celelalte țări în care trăiesc. În 1930, Turcia a încercat să-i asimileze, interzicându-le limba și cultura. Turcii îi considerau pe kurzi ca fiind un popor necivilizat și ignorant și orice încercare de a le oferi o identitate proprie era văzută ca o crimă. Această stare de lucruri s-a schimbat, în sfârșit, în 1991, când Turcia a decis să legalizeze folosirea privată a limbii kurde. De atunci încoace, politicile restrictive au continuat să se relaxeze. Limba kurdă nu mai este ilegală în învățământ și există mai puține restricții în transmisiile televizate. Totuși, discriminarea lingvistică este încă prezentă în Turcia, în ciuda recentelor măsuri oficiale. Ceva similar li s-a întâmplat și kurzilor din Iran, unde guvernul a adoptat o politică de „persanizare” în prima jumătate a secolului XX, când utilizarea limbii kurde a fost interzisă în școli și în instituțiile de stat. Mai târziu, a fost impusă interzicerea totală a acestei limbi. În alte țări, ca de exemplu Siria, comunitățile kurde sunt supuse la același tip de presiuni, limba lor fiind interzisă cu desăvârșire, indiferent de context.

Sursa: http://listverse.com/2010/02/26/10-modern-cases-of-linguistic-genocide/

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

În școlile din judeţele Bor şi Zajecear din Serbia de răsărit se practică un tertip cinic: Părinții elevilor de etnie română au fost puși să semneze în luna martie 2013 un formular, în cazul în care optează pentru învățarea limbii române în școală de către copiii lor. În urma anchetei respective, 1617 părinți și-au exprimat această dorință. Acum, la început de an școlar, acelorași părinți li se comunică faptul că copiii lor au de ales între studierea limbii materne și informatică și sunt puși din nou să-și exprime opțiunea, nemaivorbind de faptul că orele de limba română sunt programate, evident în mod răuvoitor, la ora 20:00, și nu după ultima oră de curs, la ora 12:00 sau 13:00:

http://www.timocpress.org/index.php/ro/agentia-de-presa/info/1208-vrei-sa-studiezi-limba-materna.

Prin urmare, chiar dacă la ora actuală omenirea pretinde că s-a civilizat, iar genocidul lingvistic ar trebui să fie de domeniul trecutului, lucrurile nu stau deloc așa. Acesta este încă prezent, doar metodele s-au rafinat: Vrei să studiezi limba maternă? Nicio problemă! Doar că va trebui să vii noaptea la școală și n-o să ai habar să folosești calculatorul.

Insula Mauritius - un model de conviețuire interetnică (RO)


Insula Mauritius - un model de conviețuire... de frumoasaverde

Inuiții - victime ale rasismului științific + VIDEO (RO)

-->

INUIŢII - VICTIME ALE RASISMULUI ŞTIINŢIFIC

ÎN EUROPA SECOLULUI AL XIX-LEA

Profesor la Universitatea Greifswald, Germania, Hartmut Lutz este cunoscut în Canada pentru antologiile sale de literatură a primelor naţiuni. Lutz a petrecut un an în Canada, pentru a continua cercetarea în acest domeniu. Invitat să țină o conferinţă la Institutul de studii canadiene al Universităţii din Ottawa, el a vorbit despre un proiect realizat cu studenţii germani, pe care reuşeşte acum să-l publice și în limba engleză. Este vorba de jurnalul unui inuit care a fost luat, împreună cu două familii, din Labrador, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a fi purtat prin expoziţii și grădini zoologice în Europa. Jurnalul lui Abraham Ulrikab (în dreapta, în fotografie) ţinut între anii 1880 și 1881, scris în limba inuktitut, a fost tradus în germană de călugării moravieni din Labrador. Conferinţa lui Lutz, intitulată „Tragedia lui Abraham Ulrikab, 1880-1881: din Labrador, în expoziţiile grădinilor zoologice europene”, a intenţionat să redea publicului canadian, în engleză, un text al istoriei sale ce merită cunoscut. Opt inuiţi au fost duşi în Germania şi în alte ţări europene pentru a fi expuşi în târguri şi grădini zoologice. Jurnalul lui Abraham Ulrikab a fost tradus în germană de misionari moravieni din Labrador, care au primit după moartea inuiţilor obiectele lor personale, printre care şi acest jurnal.

Misiunea moraviană în Labrador a fost stabilită între anii 1752 și 1771. Moravienii erau misionari germani, venind dintr-o tradiţie romano-catolică disidentă, care urma reformele propuse de Hus. Persecutaţi de Vatican, mulţi moravieni s-au instalat în America de Nord. Misiunea moraviană din Hebron, de unde era originar Ulrikab, a fost înfiinţată în jurul anului 1771.

În 1880, un german a venit în Labrador în căutare de obiecte etnografice şi, mai mult, de persoane exotice, pentru a le expune în grădina zoologică Hagenbeck, înfiinţată în secolul al XIX-lea. Germanii intenţionau să ia şi locuitori din Groenlanda pentru spectacolele lor, dar autorităţile daneze le-au interzis. Aşa s-a întâmplat şi în Labrador în câteva cazuri, când moravienii au refuzat să trimită inuiţii creștinați de ei dar nu s-au împotrivit prea mult când unul dintre aceştia, Abraham, s-a lăsat convins să meargă în Germania în speranţa de a câştiga bani şi a se întoarce acasă cu o situaţie financiară care să-i permită să-şi plătească datoriile. El i-a îndrumat pe germanii care au mers să recruteze familii de inuiţi necreştinaţi, dintre care două au acceptat să pornească în această periculoasă călătorie. Din jurnalul lui Abraham aflăm că, deşi vaccinarea împotriva pojarului era procedura curentă cu ocazia călătoriilor transatlantice, din neglijenţă, familiile de inuiţi transportate în Europa n-au fost vaccinate nici la plecarea din Labrador, nici la sosirea în Hamburg, după o lună.

În jurnalul său, Ulrikab notează că inuiţilor le era rău de mare şi săptămânile petrecute la bordul vasului păreau un infern. Unul dintre ei, Terrianiak, fiind şaman, se străduia să alunge vremea ostilă prin magie. Ajunşi în grădinile zoologice din Hamburg până în Praga, apoi iar în Germania şi la Paris, inuiţii au fost expuşi, pentru satisfacerea curiozităţii vizitatorilor, ca „eschimoşi sălbatici”. Inuiţii necreştinaţi erau ţinuţi în cuşti diferite. Acestor familii li se cerea să producă „spectacole” despre modul lor de viaţă în Labrador: ei se înfățișau într-un un caiac, se făceau că prind o focă, expuneau hainele pe care le foloseau şi creau obiecte artizanale pentru publicul european.

Cât despre contextul istoric la sfârşitul secolului al XIX-lea, Prusia de-abia fusese fondată ca naţiune în 1871 şi se străduia să devină o putere imperială, ca Franţa şi Anglia. Prusia simţea nevoia să-și impună voinţa colonială educând populaţia, de unde și interesul pentru popoarele Americii şi pentru orice cultură îndepărtată pe care germanii puteau s-o observe cu condescendenţă. Contactele exotice deveneau necesare dorinţei de expansiune politică. În general, etnologia merge mână în mână cu imperialismul şi cu dorinţa expansiunii coloniale. Chiar şi în ziua de azi vedem urmele acestei atitudini pe care cercetătorii o numesc post-colonială. Post-colonialismul ideologic înlocuieşte azi colonialismul geografic. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cei mai mulţi dintre cărturarii iluminismului, ai raţiunii şi ai umanismului nu erau deloc stânjeniţi de rasismul atitudinii lor. Jean-Jacques Rousseau descoperea cu naivitate „nobilul sălbatic”, fără să realizeze că, deşi îl propunea ca exemplu şi îl glorifica, îl diminua şi-i confisca demnitatea umană, prin faptul că-i considera cultura ca o non-cultură, diferenţiind între civilizaţie şi sălbăticie. Acest discurs maniheist, deosebit de periculos, ne urmăreşte până în ziua de azi în multe discursuri politice despre cultura vestului şi „barbaria” estului care, în opinia unora, ar folosi terorismul ca armă politică.

Cum nu fuseseră vaccinaţi înainte de plecare sau la sosirea în Europa, toţi inuiţii aduşi pe vas în Germania (Prusia, la vremea respectivă) au murit de pojar în mai puţin de 4 luni. Tragedia lor este mărturisită de Ulrikab, care menţionează în jurnal moartea fiecăruia dintre ei. Moartea fetiţelor din grup e evocată cu durere de Abraham, înainte de a se stinge el însuşi de aceeaşi boală. Medicii diagnosticaseră greşit simptomele inuiţilor.

Jurnalul lui Abraham, foarte scurt, este păstrat în câteva biblioteci, în Germania, în Statele Unite şi în Canada. Abraham evocă şocul pe care i l-au produs marile oraşe europene, mai ales zgomotul constant al tramvaielor şi al clopotelor, ca şi al mulţimii care se înghesuia la cuşca unde erau expuşi inuiţii. Autorul însemnărilor spune, la un moment dat: „Luând biciul în mână, m-am făcut îngrozitor”. Îşi aminteşte cum a mers cu trenul care alerga mai iute decât păsările în zbor şi că el însuşi a văzut „spectacole” unde erau expuşi chinezi şi africani. Dorul de casă şi izolarea răzbat din textul jurnalului, care este deprimant, cu excepţia puţinelor pasaje în care povesteşte cum a întâlnit alte persoane din misiunile moraviene sau când inuiţii primeau mâncare proaspătă de la vizitatorii grădinii zoologice, căci dieta lor era monotonă. Inuiţilor le era teamă de întoarcerea acasă pe vapor, din cauza răului de mare şi a ştirilor care menţionau vapoare care se scufundau.

Inuiţii necreştinaţi o duceau şi mai greu, căci nu aveau contact cu moravienii, care nu-i considerau umani pentru că nu erau botezaţi. Erau obosiţi din cauza mulţimii care-i privea în permanenţă. Unul dintre ei, bolnav, refuza medicamentele germanilor şi spera ca magia şamanului să reuşească să-l vindece. Cum li s-a propus să se convertească, au început să se roage împreună cu cei care erau creştinaţi. Inuiţii care se îmbolnăviseră de pojar erau scrutaţi de medicii germani care nu se pricepeau să le pună un diagnostic corect, dar erau curioşi să-i analizele pentru exotismul lor. În Germania epocii era la modă interesul ştiinţific pentru noua antropologie, diferenţiind între popoare cultivate şi primitive sau între civilizaţie şi natură. Această diferenţiere nu era rasistă în sensul biologic; conţinutul cel mai rasist al ei s-a făcut simţit odată cu apariţia teoriei evoluţiei a lui Darwin, din care a decurs discriminarea bazată pe diferenţele fizice. Determinismul biologic şi rasismul științific erau la modă în Europa Secolului Luminilor şi se dezvoltau concomitent cu dorinţa de expansiune teritorială şi colonială a marilor puteri europene.

Rasismul ştiinţific susţine că inteligenţa şi abilitatea de a accede la civilizaţie sunt determinate genetic. Deşi ideile superiorităţii rasiale erau prevalente în Europa secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, rasismul ştiinţific apare în secolul al XVIII-lea, al Luminilor, perioadă în care oamenii de ştiinţă au jucat un rol fundamental în propagarea discriminărilor rasiale bazate pe teorii aşa-zise raţionale. De la biologie şi medicină la antropologie şi sociologie, ştiinţa a încercat continuu să demonstreze inferioritatea anumitor rase.

Frenologia, ştiinţă la modă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, fondată de medicul Franz Joseph Gall (1758-1828) din Viena, afirma că, prin examinarea formei craniului unei persoane, se pot enunţa concluzii în legătură cu aptitudinile intelectuale ale persoanei respective şi că anumite rase au o configuraţie a craniului care le împiedică să aspire la inteligenţă. Femeile erau considerate şi ele inferioare, odată confruntate cu modelele craniilor „exemplare”. Frenologii căutau doar să-și confirme ideile rasiste şi se bazau pe puţinele exemple care nu le contraziceau ipotezele, discreditând excepţiile pe care le întâlneau la tot pasul. Naziştii au îmbrăţişat frenologia în secolul XX şi au folosit-o ca argument în politica antisemită şi eugenică şi pentru distrugerea a milioane de vieţi.

În jurnal, Abraham Ulrikab mărturiseşte şi cum începuse să regrete că n-a ascultat de moravieni şi a venit în Europa. Plin de simpatie pentru inuiţii care erau victime ale unor împrejurări create de limitarea intelectuală a europenilor şi de consecinţele nefaste ale unei naivități ştiinţifice, fără preocupări etice, jurnalul lui Ulrikab, mărturie tragică a rasismului unor popoare care se cred avansate din punct de vedere tehnologic şi cultural, reprezintă cea mai veche scriere autobiografică a unui inuit din Canada.

Sursa: http://www.viitor.3x.ro/nr14/frameset.php?target=09-inuitii

INUIȚI = ESCHIMOȘI

Teritoriu locuit de inuiți, astăzi

„Eschimos” înseamnă „mâncător de carne crudă”. Numele n-a fost inventat de ei, ci de populațiile indiene din estul Canadei, care i-au numit pe vecinii lor așa, observând că mâncau carne nepreparată termic. Această poreclă a fost adoptată și de exploratorii americani și europeni, însă numele folosit de eschimoși pentru ei înșiși este acela de „inuiți”, care în limba lor înseamnă „oamenii cei adevărați”. Iar dacă ne gândim la temperaturile cu mult sub zero grade în care trăiesc, la casele lor construite din zăpadă și gheață (iglu-uri), putem spune despre acești băștinași îmbrăcați în blănuri de animale că sunt oameni adevărați.

Cei mai mulți dintre inuiți (36%) trăiesc în Groenlanda (care aparține Regatului Danemarcei), dar ei s-au stabilit și în alte zone ale Arcticii: Alaska, Canada, Peninsula Ciukotka (Federația Rusă).

Groenlanda este una dintre cele mai slab locuite regiuni ale globului, cu o densitate de numai 0,02 locuitori/km2. Populația majoritară este reprezentată de inuiți (80%), danezi (14,5 %) și englezi.

Inuiții de azi

Inuiții au 3 principii care le domină spiritul: nu fură, nu se înfurie și nu omoară. În vocabularul lor nu există cuvântul „război”. Corturile confecționate din piele de ren (vara) și igluurile (iarna), sunt folosite astăzi numai atunci când merg la pescuit și la vânat; în restul timpului, locuiesc în case construite din lemn. Majoritatea inuiților folosesc în prezent îmbrăcămintea modernă, care înlocuiește hainele tradiționale confecționate din pielea diverselor animale pe care le vânează. Totuși, în nordul Groenlandei, inuiții mai păstrează unele dintre obiceiurile tradiționale ale strămoșilor.

Înainte de venirea coloniștilor europeni, inuiții aveau un stil de viață baza pe un set de norme simple și eficiente. Astfel, doar trei lucruri trebuiau avute în vedere: ceea ce trebuie urmat, ceea ce trebuie făcut și ceea ce trebuie evitat. Religia lor era permisivă și neintrusivă în viața individului. Un bărbat putea avea mai multe soții, iar despărțirile sau legăturile libere nu șocau pe nimeni. Numai familiile cu copii trebuiau să întrebe pe înțelepții satului dacă pot sau nu să se separe, existând o grijă deosebită pentru bunăstarea copiilor. Puritanii europeni au fost șocați, impunându-și propriile principii morale. Legislația Canadei, de exemplu, a fost făcută fără să-i consulte nimeni pe eschimoși. Astfel, aceștia se puteau trezi oricând pedepsiți pentru ceva ce în cultura lor era perfect normal. Religia creștină a fost impusă forțat asupra acestei populații, care până la urmă a acceptat-o, pierzându-și astfel o bună parte din cultură. Scrisul și literele specifice, asemănătoare hieroglifelor, s-au pierdut. Lumea s-a schimbat mult pentru inuiți după venirea europenilor, care, pe lângă noile legi morale, le-a adus boli și pedepse.

Avertismentul inuiților (RO)

Vă invităm să urmăriți acest film de 4 minute, în care bătrânii comunității inuiților povestesc cu îngrijorare despre schimbările terestre și cerești la care sunt martori de câțiva ani: au o oră în plus de lumină, pentru a vâna; razele soarelui cad acum vertical pe pământ; soarele nu mai apune în același loc; e mai cald și s-au topit banchizele de pe care obișnuiau să vâneze; poziția stelelor e diferită. Toate aceste fenomene îi duc la o singură concluzie: Pământul și-a modificat înclinația.

ANIMALELE NU CUNOSC NOȚIUNEA DE „RASISM”

-->

Rasismul evoluționist + documentar (RO)

-->

RASISMUL EVOLUȚIONIST

Cei care susţin evoluţionismul refuză, de obicei, orice confruntare deplină cu faptele. Acceptă doar ceea ce le convine şi se feresc de restul. Astfel, faptul că toate bazele teoriei lui Darwin au fost demolate nu-i împiedică pe mulţi să continue să-l adore. Şi asta, chiar dacă se ştie că Darwin a folosit în mod conştient speculaţii şi afirmaţii fără acoperire.

De asemenea, faptul că nu există nicio „lege a evoluţiei” demonstrată ştiinţific şi nicio dovadă ştiinţifică de „speciaţie” (apariţia unei specii noi), nu-i trezeşte pe susţinătorii evoluţionismului. De fapt, evoluţionismul este susţinut în principal de o majoritate de oameni fără cultură ştiinţifică serioasă, îndoctrinaţi în şcoală şi prin mass-media să creadă în evoluţionism. Aceşti credincioşi ai evoluţionismului, care ajung în fanatismul lor la injurii şi chiar la violenţă fizică dacă le combaţi credinţa, sunt cei pe care se bazează mai-marii evoluţionismului. Prin aceşti credincioşi evoluţionişti se justifică realizarea de filme, cărţi, emisiuni şi conferinţe mai degrabă fantastice decât ştiinţifice. Şi astfel, înşelăciunea merge mai departe. Credincioşii evoluţionişti nu-şi dau seama cât se câştigă prin aceste filme, cărţi, emisiuni şi conferinţe, ca şi prin acordarea de premii, pretindere de fonduri „de cercetare”, burse evoluţioniste ş.a.m.d. Bani care sunt luaţi din buzunarele lor, pe diferite căi. Pentru a realiza această înşelare, se foloseşte o propagandă abilă şi complicată, care determină pe un amator ce caută adevărul să renunţe, extenuat. Prin această propagandă sunt acoperite şi falsurile evoluţioniste, se asigură şi fanatismul evoluţioniştilor şi se ascund şi consecinţele, cel puţin criminale, ale doctrinei evoluţioniste.

Un exemplu privind aceste consecinţe criminale îl constituie rasismul ştiinţific. Ideea e simplă şi dacă evoluţionismul e ştiinţă, e extrem de ştiinţifică: dacă există evoluţie prin lupta pentru supravieţuire şi selecţie naturală (ba chiar şi artificială) înseamnă că e firesc să existe şi la oameni acest fenomen; deci există grupuri de oameni care, fiind înzestraţi mai bine genetic, sunt calea spre o rasă umană superioară, ori chiar către o nouă specie. Această ideea a fost formulată şi propagată de mulţi „filozofi”, politicieni, artişti, de la Nietzsche până la cei de azi, sub diferite forme.

În cultura contemporană, această idee se regăseşte în „Mutant X”, în celebrul serial SF „Andromeda”, în „Războiul stelelor”, în scrierile SF ale unor autori ca Arthur Clarke, Gerard Klein, Norman Spinard, Robert Sheckley, Arcadie şi Boris Strugaţki etc. Totuşi, politica actuală interzice şi condamnă rasismul. Ca urmare, evoluţioniştilor „de rând” li se ascunde adevărul despre rasismul ştiinţific evoluţionist prin cele mai diverse metode, de la ignorare la persecutarea celor care încearcă să arate adevărul, sau măcar să-l afle. Multe din teribilele războaie rasiste ale secolelor XIX-XX, ca şi din conflictele secolului XXI au la bază religia evoluţionistă, ideile lui Darwin şi ale urmaşilor lui. Pentru o mărturie occidentală în această privinţă, oferim următorul material, preluat de la Asociaţia PROVITA Bucureşti:

EUGENIA ŞI ALTE RELE

Dale Ahlquist

În al doilea deceniu al secolului XX, a devenit foarte la modă o idee printre cei care considerau că este dreptul lor să creeze tendinţe sociale. Familiile bogate au luat-o ca pe o cauză măreaţă, finanţând cu generozitate cercetările în domeniu. Ziarul The New York Times o lăuda, numind-o „noua ştiinţă” minunată. Oameni de ştiinţă, ca celebrul biolog Luther Burbank, o ridicau în slăvi, fără ruşine. Profesori renumiţi ca Charles Elliot, rectorul Universităţii Harvard, o promovau ca pe o soluţie la bolile sociale. Şcolile publice  din America şi-au jucat şi ele rolul. În 1920, manualele de ştiinţă socială din învăţământul preuniversitar includeau predarea principiilor acestei noi idei. Ca să nu se lase mai prejos, judecătorii şi medicii cereau ca asemenea principii să devină legi. Congresul american a fost de acord, adoptând în 1924 Legea imigrării, pentru a-i îndepărta de America  pe oamenii veniţi din Europa de sud şi de est, pe ideea că sunt „inferiori”. În 1927, Curtea Supremă a SUA s-a alăturat acestui cor de voci, votând cu o majoritate de 8 la 1 ca sterilizarea bărbaţilor şi femeilor „nedoriţi de societate” să devină constituţională. Ideea se numea „eugenie” şi nu şi-a găsit critici în rândul mass-media din ţările anglofone. Când a scris această carte, Chesterton se afla singur în faţa elitei intelectuale din epoca sa. Totuşi, spre eterna sa cinste, nu a lăsat niciun semn c-ar fi fost intimidat de prestigiul potrivnicilor săi.

Eugenia este un cuvânt care sună frumos, deoarece combină cuvintele greceşti „bun” şi „naştere”, adică „naştere bună”. Francis Galton, care a creat şi cuvântul şi ideea, propunea prin eugenie „îmbunătăţirea omenirii”. Dar iată cât de departe poate ajunge acest cuvânt care sună atât de bine. Definiţia actuală a eugeniei este înspăimântătoare: înmulţirea selectivă şi controlată a rasei umane. Galton şi-a fundamentat ideile pe teoriile vărului său, Charles Darwin. Cam la începutul secolului XX, când teoria lui Darwin a fost îmbrăţişată cu toată încrederea de către ştiinţă, eugenia a avut parte de o bună mediatizare. Ziarul The New York Times a publicat constant articole pozitive despre eugenie. Luther Burbank şi alţi oameni de ştiinţă au promovat eugenia. George Bernard Shaw a declarat că nimic altceva n-ar putea salva civilizaţia, decât o religie a eugeniei. Un singur scriitor a scris o carte împotriva eugeniei: G.K. Chesterton. Eugenia şi alte rele este cel mai profetic volum al său.

Eugenia a condus direct la mişcarea pentru controlul naşterii. Aici au fost implicaţi actori ca Margaret Sanger, care era membră al Societăţii Americane de Eugenie şi editor al revistei Birth Control Review. Filozofia primordială a grupului era trâmbiţată prin sloganele de pe coperta acestei reviste: „Mai mulţi copii pentru cei potriviţi şi mai puţini pentru cei nepotriviţi”. Sanger nu ascundea pe cine îi considera „nepotriviţi”: „evrei, slavi, catolici şi negri”. Ea îşi înfiinţa clinicile de control al naşterilor chiar în vecinătatea acestora şi promova deschis ideea că asemenea oameni ar trebui să facă o cerere pentru a li se permite în mod oficial să aibă copii, la fel cum „imigranţii fac cerere pentru vize”.

De ce nu auzim acum nimic despre această legătură a lui Margaret Sanger, fondatoarea organizaţiei Planned Parenthood, cu eugenia? [n.tr.: Planned Parenthood este cea mai mare organizaţie de planificare familială din SUA].

Două cuvinte: Adolf Hitler. Acesta a instituit oficial eugenia, făcând ca o ţară întreagă să-i pună în aplicare principiile, care spuneau nu numai să înmulţească numărul celor pe care el îi considera că fac parte dintr-o rasă superioară, ci să-i elimine pe toţi cei pe care-i credea inferiori. Unde a găsit Hitler susţinere pentru ideile sale eugenice? La Margaret Sanger şi la cercul său. Oamenii de ştiinţă din Germania nazistă  scriau articole în revista lui Margaret Sanger, Birth Control Review, iar membrii Ligii pentru Controlul Naşterilor a lui Margaret Sanger au vizitat Germania nazistă, au participat la şedinţele Curţii Supreme de Eugenie şi s-au întors în America cu studii despre modul în care Legea sterilizării din această ţară „stârpea cele mai rele tendinţe moştenite ale rasei germane într-un mod ştiinţific şi uman cu adevărat”.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, când lumea a aflat despre ororile Holocaustului şi lagărele de concentrare, termenul de eugenie a fost discreditat total. Margaret Sanger s-a distanţat rapid de eugenie şi a început să scoată în evidenţă ideea controlului naşterilor ca fiind o chestiune feministă. Nu s-a mai auzit nimic despre eugenie. Din păcate, filozofia din spatele eugeniei există astăzi printre noi. În general vorbind, toate argumentele iniţiale în favoarea eugeniei au devenit aceleaşi argumente în favoarea controlului naşterilor, a avortului, a eutanasiei şi chiar a clonării. Chesterton a înţeles acest lucru. L-a înţeles din 1910, când a început scrierea cărţii sale, publicată abia în 1922. Chesterton vedea în eugenie exact ceea ce vedem noi azi în controlul naşterilor, avort, eutanasie. Doar că el a prevăzut asta cu mult înainte de a se întâmpla.

Eugenia, ca şi avortul, îşi sprijină avantajele pe negarea umanităţii unei clase întregi de oameni. Pentru eugenie, „nepotriviţii” erau de obicei cei săraci, cei slabi sau pur şi simplu etniile cu mulţi copii. În cazul avortului, există avantajul cuiva de a-l elimina pe cel mai slab şi mai lipsit de apărare dintre fiinţele umane: copilul nenăscut. Cum scria Chesterton: „Este căutată viaţa celui mai slab, ca să-i fie luată”.

Eugenia şi avortul sunt două idei ale tiraniei elitei, care decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. Şi dacă e vorba de elită, e vorba de bani. Rockefeller-ii şi Carnegie-ii şi alţi lorzi ai capitalului au finanţat cercetările eugenice din anii ’20. Ei au continuat să fie susţinătorii principali ai organizaţiei Planned Parenthood. Chesterton e de părere că bogăţia şi ştiinţele sociale susţinute de bogaţi încearcă experimente inumane, iar când eşuează, experimentele devin şi mai inumane. Aceşti oameni sunt inumani deoarece n-au nici un dumnezeu. Industriașul bogat a devenit agnostic, a declarat Chesterton „nu atât pentru că nu ştia unde se află, ci pentru că voia să uite unde se află. Mulţi bogaţi au luat calea scepticismului, aşa cum săracii iau calea băuturii, deoarece aceasta era pentru ei o ieşire din impas”.

Eugenia înseamnă tirania ştiinţei. Uitaţi de vechiul argument conform căruia religia persecută ştiinţa. Chesterton arată că în lumea modernă se întâmplă complet invers. Ştiinţa este cea care încearcă o tiranie prin intermediul statului. Cea care foloseşte într-adevăr arma seculară este Ştiinţa. Iar crezul care acaparează şcolile, crezul impus prin amenzi şi închisoare, crezul proclamat nu în predici, ci în statute, şi care este răspândit nu de pelerini, ci de poliţişti – acest crez este un sistem de gândire care a început cu Evoluţia şi a sfârşit cu Eugenia. Materialismul este cu adevărat Biserica noastră oficială, căci guvernul va ajuta realmente la persecutarea ereticilor săi.

Chesterton susţine că problema ştiinţei oficiale este aceea că ea devine treptat tot mai oficială, în timp ce devine tot mai puţin ştiinţifică. „Omul de pe stradă, spune el, trebuie să fie total la mila unei preoţimi academice”. Dacă oamenii cărora le pasă de adevărurile tradiţionale încearcă să obiecteze împotriva eugeniei, a controlului naşterilor sau a clonării, sunt îngrădiţi de ceea ce Chesterton numeşte „aceeaşi ştiinţă rigidă, aceeaşi birocraţie tirană şi acelaşi terorism al profesorilor de mâna a şaptea”.

Sursa: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/134-rasismul-evolutionist.html

Efectul Canar (The Canary Effect) (RO)

„Documentarul ne reaminteşte un subiect extrem de delicat al istoriei mondiale, drama seculară a populaţiei americane indigene, nelăsându-ne să uităm că lagărele de concentrare nu au fost inventate de nazişti sau de Stalin, ci de americani, în încercarea de a îndoctrina şi chiar extermina o populaţie incomodă, care le amintea permanent, prin simpla prezenţă, că-şi întemeiaseră ţara şi averile pe crimă şi jaf...”. Citiți întregul articol aici:

Scientific Racism: The Eugenics of Social Darwinism

-->