Se afișează postările cu eticheta România - te iubesc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta România - te iubesc. Afișați toate postările

joi, 15 ianuarie 2015

Mihai Eminescu despre vânzarea pământurilor țării


MIHAI EMINESCU
DESPRE VÂNZAREA PĂMÂNTURILOR ȚĂRII
ȘI ÎNDATORAREA ROMÂNIEI

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice”.

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie rentabilă”.

„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”.

”Ţara este rodul a zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-a avut ce-i trebuia”.


„Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cum că încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e. Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernul”. [1]

„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”. [2]

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizării noastre sociale”. [3]

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”. [4]

„Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”. [5]

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. [6]

„Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care, adesea, neștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în sensul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcțiile vieții publice. Demagogia e, din contră, ideologică și urmărește aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuțărie. Îi vezi creând drumuri noi de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei și prisosului de populație din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc”. [7]

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor au trăit şi lucrat împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii [alcătuite din elemente neromâneşti n.n.] lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizarea s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”. [8]

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este cu putinţă ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea alteia, încât interesul proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”. [9]

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”. [10]

„Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiere neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potrivesc şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. [...] Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc”. [11]

[1] Mihai Eminescu, În numărul său din urmă..., Timpul, 1 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 232
[2] Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele..., Timpul, 3 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 234
[3] Mihai Eminescu, Răul de căpetenie..., Timpul, 22 august 1881, Opere, vol. XII, pag. 303
[4] Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 dec. 1877, Opere, vol. X, pag. 31
[5] Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase..., Timpul, 16 nov. 1879, Opere, vol. X, pag. 354
[6] Mihai Eminescu, E greu a afla..., Timpul, 27 noiembrie 1882, Opere, vol. XIII, pag. 229
[7] Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului..., Timpul, 1 apr. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 87
[8] Mihai Eminescu, Economiştii observă..., Timpul, 10 iul 1881, Opere, vol. XII, pag. 238, 239
[9] Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 dec. 1876, Opere, vol. IX, pag. 286
[10] Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, Opere, vol. IX, pag. 93
[11] Mihai Eminescu, Scrieri politice

Sursa: aici

duminică, 28 decembrie 2014

Vinul la români + eBook + film artistic


VINUL LA ROMÂNI

Cultivarea viței de vie a fost o preocupare străveche a străbunilor noștri. Geto-dacii, locuitorii antici ai pământurilor de la Dunăre, Marea Neagră și Carpați, prețuiau vinul în mod deosebit, iar vița de vie era una dintre cele mai importante bogății ale lor. Ei obișnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou sau de cerb, în ulcică sau chiar în tigve. Se spune că pe vremea marelui rege Burebista, întemeietorul primului stat centralizat dac, dacii făcuseră o așa pasiune pentru vin, încât regele, sfătuit de marele preot Deceneu, a luat măsura dezrădăcinării viței de vie. Se pare însă că decizia lui a fost determinată mai mult de interesul pe care-l arătau popoarele vecine pentru vinul dacilor, și care, din acest motiv, făceau aici dese incursiuni.


Dar, cu toate măsurile pe care le-ar fi luat Burebista, ceea ce se știe cu siguranță este că la venirea romanilor în Dacia, cultivarea viței de vie se practica pe suprafețe întinse de teren. Vinul a fost pentru acest teritoriu o bogăţie de prim rang şi în schimburile comer­ciale: „De acolo – spunea Homer – veneau zilnic corăbii încărcate cu vin pentru trupele greceşti care asediau Troia, de acolo a obţinut Odysseus de la Maran, preotul lui Apollon din Lamaria, băutura mi­nunată cu care l-a îmbătat pe ciclopul Polifem”. Istoricul francez Raymond Billiard consemnează în cartea sa „Vinul în antichitate” că „dintre toate părţile Europei, Tracia a fost cea mai veche şi mai respectată pentru vinurile sale şi cea care şi-a păs­trat cel mai mult timp pres­tigiul”.

După cucerirea Daciei de către romani, cultura viței de vie s-a rafinat și s-a dezvoltat și mai mult, grație tehnologiilor și tehnicilor aduse din Imperiu. Cele mai importante izvoare istorice care confirmă permanența și importanța culturii viței de vie în Dacia Traiană sunt emisia monetară și medalia „Dacia Felix”, bătute în anul 112 de împăratul Traian. Provincia este reprezentată printr-un chip de femeie care poartă în brațe doi copii, unul ținând în mână un strugure, iar celălalt, spice de grâu. După retragerea Aureliană, în anul 271, daco-romanii au continuat să cultive vița de vie pe teritorii extinse, mai ales în zona subcarpatică. La începutul secolului al IV-lea, după ce procesul de creștinare a locuitorilor s-a generalizat, vinul a început să fie folosit și în ritualurile religioase.

De-a lungul secolelor care au urmat, prepararea vinului a continuat să fie una dintre preocupările de bază ale românilor. Viticultorii și proprietarii de podgorii s-au aplecat tot mai mult asupra acestei îndeletniciri, devenind cunoscuți și dincolo de granițele țării, fapt care l-a făcut pe istoricul B.P. Haşdeu să afirme: „Românii au fost pururea şi fără întrerupere o naţiune vitivinicolă”.

Precizări şi mai edifica­toare şi în cunoştinţă de cauză referitoare la viticultură și vin sunt cele ale marelui istoriograf şi cărturar român Dimitrie Cantemir, consemnate în lucrarea sa, Descriptio Moldaviae: „Pe toate cele­lalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o lungă fâşie între Cotnari şi Dunăre; sunt aşa de rodnice, încât un singur pogon dă adesea patru până la cinci sute măsuri de vin” [o măsură = 40 litri] sau: „Vinul cel mai ales este cel de Cotnari. Cutez să susţin că este mai bun decât vinaţurile europe­neşti”, adăugând în conti­nuare: „Aceste vii nu sunt de folos numai localnicilor ţării pentru nevoile lor, ci preţul scăzut atrage aici negustori ruşi, leşi şi chiar unguri, care duc la ei în ţară, an de an, tot mai mult vin”.

Chiar dacă au existat ani cu producție viticolă slabă și chiar dacă viile au căzut victime filoxerei, renumele unor soiuri de vin și al unor podgorii românești s-a impus și dincolo de hotarele țării. Amintim aici podgorii ca: Drăgășani, Dealu-Mare, Odobești, Cotești, Cotnari, Târnave, precum și sortimentele Grasă, Tămâioasă, Băbească, Busuioacă, Fetească, Braghină, Crâmpoșie, Frâncușă și altele. Această zestre de soiuri românești este completată cu cele mai reputate soiuri străine, cunoscute după locul de origine: Sauvignon, Chardonnay, Traminer, Muscat, Riesling, Pinot Gris, care deseori, în unele podgorii din România, le-au depăşit prin generozitate şi fineţe pe cele din ţările de origine.

La români, ca și la alte popoare, de altfel, vinul a fost alături de oameni, atât la necaz, cât și la bucurie, simbol al prieteniei, al înțelegerii și voioșiei, precum și sursă de inspirație sau de meditație pentru poeți, scriitori și compozitori.

CUM ASOCIEM VINUL CU MÂNCAREA

- la peşte, stridii, melci, crustacee – vinuri albe seci, spumoase ușoare, şampanie brută;
- la antreuri şi aperitive – vinuri albe, seci sau demiseci, vinuri rosé;
- la carne albă (viţel, miel, porc) şi la carne de pasăre – vinuri roşii buchetoase, uşoare, vinuri albe seci aurii;
- la carne roşie (ovină, bovină) – vinuri de marcă roşii, pline, generoase şi puternice;
- la vânat, aceleaşi recomandări ca mai sus, rezervându-se însă vinurile delicate şi elegante pentru vânatul cu pene şi vinurile pline pentru vânatul cu păr;
- la sfârșitul mesei – vin roşu sau vin alb licoros;
- la brânzeturi, după cum urmează:
-  la cele fermentate, de consistenţă moale – vinuri roşii puternice, de mare sevă;
-  la cele de consistenţă semi-dură, cu pete verzi în interior – vinuri roşii uşoare;
-  la brânză de oi – vinuri rosé, albe seci, roşii nesăţioase şi fructuoase;
-  la brânză proaspătă, ca o pastă topită – vinuri albe şi rosé dulci;
- la desertul zaharat – vinuri spumante, demidulci, vinuri dulci naturale;
- la fructe – vinuri albe dulci, spumante, demidulci;
- la cafea – vinars (distilate învechite, de tip coniac), rachiu de fructe, lichioruri de marcă.

Conform gastronomilor și somelierilor, ordinea de servire a vinului este următoarea:
Vinurile ușoare înaintea celor cu tărie alcoolică mai ridicată;
Vinurile seci înaintea celor dulci;
Vinurile albe mai întâi și apoi cele roșii;
Vinurile tinere mai întâi și apoi vinurile vechi;
Antreurile trebuie însoțite de vinuri albe, seci, ușoare, tinere sau spumante brute;
La supe și ciorbe nu se servesc vinuri;
La pește, vin alb sec; cu cât peștele este mai gras, cu atât vinul trebuie să fie mai acidulat;
La carnea de pasare se servesc vinuri albe, seci, de calitate;
La carnea de porc și vită se servesc vinuri roșii, vechi;
La vânat se servesc vinuri roșii, vechi, de mare calitate;
Brânzeturile se servesc cu vinuri roșii vechi, seci și tari;
Desertul este însoțit de vinuri dulci și aromate.

Fiecare categorie de vinuri se servește la o anumită temperatură:
- Vinurile roșii și cele fine se servesc la temperatura camerei.
- Vinurile albe seci, demiseci, dulci, precum și cele spumante se servesc răcite, dar nu refrigerate.

Pe aceeași temă citiți și postarea noastră: Vinul - cea mai apreciată băutură din lume

Istoria vinului și cele mai prestigioase soiuri de vin


Secretul din Santa Vittoria
(The Secret of Santa Vittoria) (RO)

„Secretul din Santa Vittoria” este un film din 1969, produs de Metro Goldwyn Mayer și regizat de celebrul Stanley Kramer. Povestea este bazată pe best-seller-ul romancierului Robert Crichton și beneficiază de interpretările de excepție ale actorilor Anthony Quinn, Anna Magnani, Virna Lisi, Hardy Krüger și Sergio Franchi. Filmările au fost făcute în localitatea Anticoli Cortese, nu departe de Roma. Acțiunea se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în vara anului 1943, imediat după căderea guvernului fascist al lui Benito Mussolini. În acel timp, armata germană a speculat vidul de putere pentru a ocupa cea mai mare parte a peninsulei italice.
Italo Bombolini (interpretat de Antony Quinn) este primar în Santa Vittoria, un orășel care-și câștigă traiul din cultivarea viței de vie și vânzarea vinului produs de localnici. Când aceștia află că forțele de ocupație germane vor să le rechiziționeze stocul de vin, ascund cea mai mare parte (cca 1 milion de sticle) într-o peșteră, înainte ca detașamentul condus de comandantul Sepp von Prum (interpretat de Hardy Krüger) să ajungă în sat. Nemților li se oferă vreo 1000 de sticle, dar von Prum știe că trebuie să existe mult mai multe. Urmează o bătălie între două tipuri de inteligență, cea cultivată și cea nativă. Cine va ieși biruitor veți afla urmărind acest film excepțional.


luni, 22 decembrie 2014

Lovitura de stat din 1989 + documentar


LOVITURA DE STAT DIN 1989

Gen. Nicolae Militaru, Victor Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu - Revoluţia, în direct

Mircea Dinescu, în direct: „Dictatorul a fugit”. Pe 22 decembrie, ora 12:47, actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, împreună cu un grup de protestatari, intră în direct, în prima transmisiune TV liberă. „Sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către Români”, spune Dinescu, anunţând totodată şi fuga cuplului Ceauşescu.

Mircea Dinescu anunţă într-o intervenţie televizată că în curând va fi citită o proclamaţie. Le cere românilor să fie calmi şi face un apel de fraternizare către Armată şi Securitate.

„Daţi dovadă încă o dată de calm şi înţelepciune (...) Nu răspundeţi la provocări”, a spus Dinescu. 

Pe parcursul desfăşurării Revoluţiei, s-au remarcat trei piloni în jurul cărora s-au luat decizii; unul a fost televiziunea, de unde românii aflau evoluția evenimentelor, iar protagoniștii dădeau ordine în direct; al doilea punct fierbinte a fost sediul Comitetului Central, unde s-au creionat primii pași pe care urma să-i ia viitoarea putere; sediul Ministerului Apărării Naționale, de unde s-au coordonat acțiunile militare din acele zile.

Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Din studiourile TVR, au avut intervenţii disidenţi, cadre militare, foşti comunişti, actori sau politicieni din filonul al doilea al partidului, care voiau să-şi arate devotamentul faţă de noua mişcare din ţară. Unii dintre ei au văzut în apariţiile la televizor o cale prin care, fie să se spele de păcate, fie să profite de vidul de putere creat odată cu răsturnarea regimului. De multe ori, intervenţiile lor, combinate cu mesajele de ultimă oră citite de crainicii Televiziunii, n-au făcut decât să crească sentimentul de nesiguranţă şi panică în rândul oamenilor.

Începând cu 22 decembrie, pe micul ecran, românii au putut vedea cadre militare care voiau să transmită mesaje și ordine structurilor Armatei sau să asigure populaţia de sprijinul lor. Avem cazul generalului Nicolae Militaru, care, deși era trecut în rezervă, a venit în Dorobanți îmbrăcat în uniforma militară, fapt interzis prin lege, și a dat ordine în direct celorlalți generali din structurile militare. Căpitanul Mihai Lupoi s-a remarcat prin mesajele cu puternică încărcătură populistă și informațiile de ultimă oră, prin care anunța atacurile forțelor teroriste.
 
Din Studioul 5, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, citeşte un comunicat oficial către unităţile militare din ţară: „Toate unităţile şi subunităţile intră în cazărmi. Nu se deschide foc în niciun fel de situaţie împotriva oamenilor. Este nevoie de linişte în toată ţara”, spune el.

În faţa camerei apare şi generalul Mihai Chiţac, comandantul Garnizoanei Bucureşti, care le cerea unităţilor militare să fie atente la posibilele atacuri teroriste: „Adresez un apel tuturor comandanţilor de garnizoane militare, unde mai sunt încă focare, în mod deosebit Garnizoana Sibiu, să ia legătura cu forţele populare şi să ia măsuri urgente de terminare în cel mai scurt timp a tuturor operaţiunilor militare sau de altă natură, cu caracter de violenţă, ținând seama că în realitate ele sunt zadarnice”. „E mai uşor să-l omorâm pe Ceauşescu, decât să schimbăm sistemul” (Dan Petrescu, 26/27 ianuarie, 1988, cotidianul Liberation)

Prima intervenţie la televizor a lui Ion Iliescu are loc la 14:45. În discursul său, el prezintă faptele de care se face vinovat cuplul Ceauşescu şi-i asigură pe oameni de sprijinul Armatei: „În momentul de faţă, situaţia este oarecum stăpânită. Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la ministerul Apărării Naţionale, a dat ordin, s-au retras trupele care erau dispuse în oraş cu dispoziţie de a trage, a tras înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti spre Bucureşti”, spune Iliescu.

El mai precizează faptul că în timpul aceleiaşi seri (22 decembrie) o autoritate provizorie, numită Frontul Salvării Naţionale, va fi prezentată oamenilor. De asemenea, el face un apel la calm şi ordine: „Trebuie să dăm dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice”, continuă Iliescu. În a doua lui intervenţie, Iliescu atrage atenţia asupra posibilelor atacuri sau acte de vandalism din partea unor grupuri de oameni.

„În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale”, spune Ion Iliescu. La 23:30, el revine în faţa camerelor şi citeşte primul comunicat oficial emis de CFSN, noul organism care va fi responsabil cu trecerea de la regimul comunist la cel democratic: „Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului. Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu”.

Printre măsurile pe care le va lua noul organism înfiinţat, se numără:
- Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernare;
- Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie;
- Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate. Nimeni nu poate pretinde putere pe viaţă. Consiliului Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România. (n.r.: în timpul regimului comunist, avea numele oficial Republica Socialistă a României). La baza acestui document a stat Proclamaţia Forumului Civic, pe care a citit-o Dumitru Mazilu de la balconul CC, în jurul orei 17:00. Ulterior, textul a fost modificat de Silviu Brucan, după care a fost dat pe post.

Într-o primă fază, CFSN a avut 40 de membri; printre aceştia se găseau membri ai disidenţei româneşti, cadre militare sau personalităţi din zona literaturii, cinematografiei etc. Mai târziu, o parte dintre aceştia vor părăsi Consiliul, anume după ce se creionează planul transformării CFSN în formaţiune politică. Lista membrilor va fi completată cu numele revoluţionarilor care au fost prezenţi în CC şi care făceau parte din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională (organism înfiinţat în după amiaza zilei de 22 decembrie). 

Mircea Kivu: „Emisiunea a amplificat teroarea. Teroriștii care au existat au fost multiplicați de televiziune. Din știrile care apăreau la TV părea că sunt de ordinul miilor, armate întregi de teroriști ce se îndreptau spre București, și asta a împiedicat lumea să rămână în stradă și să participe efectiv la tranziția de putere. Aceste apeluri adresate oamenilor nepregătiți pentru un conflict armat mi s-au părut o mare greșeală și cei care le-au făcut îi au pe conștiință pe cei care au murit aici, în fața gardului televiziunii. Erau apeluri patetice, fără nicio consistență. Nu puteau să rezolve nimic, ca dovadă că acei oameni, mai ales tineri, au murit fără să știe de ce. Într-un conflict cu armament este implicat cel care știe să mânuiască arma. Să chemi oameni de pe stradă să vină să facă ce? Să fie un zid viu, să devină carne de tun? Și după aceea?”

Stenogramă

Ceaușescu le-a ordonat să tragă. Generalul Vlad: „Voi face în așa fel să merit încrederea dv”. În cartea procurorului militar Romeo Bălan există și o stenogramă cu Ceaușescu și miniștrii săi:
Tov. Nicolae Ceaușescu: N-aţi executat ordinul, am dat un ordin obligatoriu pentru voi și pentru toate unitățile, atât ale Ministerului Apărării, cât și ale Ministerului de Interne. Cum e posibilă o asemenea situație? Niște derbedei să intre în sediul Comitetului Județean de Partid, să bată soldați, ofițeri, şi ei să nu intervină? Ce-au făcut ofițerii tăi, Milea, de ce n-au tras, de ce n-au intervenit imediat? Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze și pe urmă să tragă la picioare.
Tov. Tudor Postelnicu: Vă asigur, tovarășe secretar general, că nu se va mai repeta o asemenea situație. Vă rog să-mi acordați această încredere și să lăsăm să vorbească faptele până când dumneavoastră, conducerea supremă de partid, Comitetul Politic Executiv vor aprecia.
Tov. Vasile Milea: N-am înțeles primejdia de la început, acum mi-e clar că e stare excepțională.
Tov. Vlad Iulian: Vă asigur, tovarășe secretar general, că ascultând sarcinile pe care mi le-ați dat, voi face în așa fel, încât să merit încrederea dumneavoastră.

Ceauşescu a recitat din „Deşteaptă-te, române”: Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ” – 21 decembrie 1989, la miting, dar și la procesul de la Târgoviște 

Fostul şef al contraspionajului de dinainte de ’89, Filip Teodorescu (foto): „Americanii au vrut să-l salveze pe Ceauşescu”. În ziua de 22 decembrie 1989, un avion militar american venise să recupereze familia Ceauşescu, pe fosta soţie a lui Valentin şi pe fata lui Pacepa, Daniela. Pe soţii Ceauşescu n-au putut să-i recupereze. Când Ceauşescu a plecat cu elicopterul (n.r.: de pe sediul CC), primul zbor a fost spre Otopeni. Generalul Rus, şeful artileriei antiaeriene, care era şi el în conspiraţie, i-a zis pilotului: „Nu ateriza, că trag!”. Apoi, după ani, Maluţan (pilotul personal al lui Ceauşescu) a căzut „întâmplător” cu un zbor utilitar. Ruşii au vrut să-l termine pe Ceauşescu. Exponentul lor era Silviu Brucan. Americanii s-au gândit că-l mai pot folosi la ceva şi să arate că nu sunt barbari. Acesta a fost mobilul lor. Uşa de la Comitetul Central nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.


Important: Marea Britanie a dat un semnal direct Securității în data de 19 decembrie 1989: „E momentul ca Securitatea să treacă la acțiune pentru a îndepărta regimul lui Nicolae Ceaușescu”.

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1:00 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștiului a fost degajată de manifestanți.

Dumitru Burlan (foto) se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale. El confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta. Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului: „La 3 decembrie 1989 m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare, fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon. Ascultaţi-le şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi și a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să raportezi. Asta până la 1 ianuarie, că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu, când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov, a condus manifestaţia organizată de Jivkov împotriva lui Jivkov, şi a anunţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile ei indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale au aparţinut Armatei.

Să facem pe scurt bilanţul „acţiunii militare”

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de către conducerea Securităţii; 
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului prezidențial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;
3. Generalii Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, și apoi asupra doborârii elicopterului prezidențial; 
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora 1:00 ţara era sub control”; 
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor clădiri strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN-urile din teritoriu, iar în unele locuri ( de pildă gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc; 
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16:00); 
7. Şeful statului e reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista „La datorie”, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din „Proclamaţia către ţară”, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe Armata Română şi grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat, pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc.
Domnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar asta nu înseamnă că ea corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. Este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu cu un lider de tranziţie din interiorul CPEx şi supravieţuirea partidului comunist, pentru a se permite dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărei lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider în RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România, Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi aducând Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă, care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparul schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garanția pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de d-l Iliescu drept programul politic al revoluţiei: Punctul 9 - „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi în primul rând pe cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”. Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei – cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce Ion Iliescu şi-a asumat răspunderea, au murit 942 de oameni.


Revoluţia română nu există în dicţionare

Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei, p.1112: 1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale”.

O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face la pag. 736 afirmaţia că „Schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări, vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor şi a înscenat alegeri în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere”.

Tratatul de politologie al Universităţii din Paris, 2002, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse. Ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu lasă loc de comentarii: „...regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu”.

Dicţionarul Oxford de istorie universală contemporană, 2005, vol. 2, p. 328: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze ca securitate a statului. În 1990, preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti, pentru a pune capăt demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei”.

Cu astfel de definiţii, e greu ca vreun englez, bolivian sau din alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.


Adevărul despre revoluţia română din decembrie 1989

„Adevărul despre revoluţie ascunde de fapt o crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul documentarului. Când Revoluţia română din decembrie 1989 a fost transmisă în direct în întreaga lume, nimeni nu s-a gândit, în îmbulzeala evenimentelor proiectate minut cu minut pe ecranele televizoarelor, că s-ar afla prins în plasa unei extraordinare manipulări. „Cum să-ţi închipui aşa ceva, când ceea ce vezi e adevărat, cu scene filmate pe viu?”, se întreba istoricul Lucian Boia. Documentarul lui Cornel Mihalache este rezultatul unor cercetări de 23 de ani, fiind unul dintre cele mai apreciate produse de televiziune despre decembrie 1989. Vă invităm să-l urmăriți.


sâmbătă, 23 august 2014

23 August 1944 - Un eveniment controversat

-->

23 AUGUST 1944
– UN EVENIMENT CONTROVERSAT –

General maior (r) dr. Mihail E. Ionescu
în „Revista de istorie militară” nr. 113-114/2009

Unul dintre punctele culminante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin în ceea ce priveşte istoria poporului nostru, o reprezintă actul de la 23 august 1944, când România s-a desprins de Germania Nazistă, s-a alăturat Naţiunilor Unite şi a luptat împotriva vechiului aliat. Evenimentul în sine este reprezentat de arestarea mareşalului Ion Antonescu din dispoziţia regelui Mihai, formarea unui guvern de coaliţie din membrii partidelor PNŢ, PNL, PCR şi PSD şi lupta trupelor române împotriva forțelor armate ale Germaniei naziste, îndeosebi pe Valea Prahovei şi Bucureşti. Noul guvern, constituit sub conducerea generalului Constantin Sănătescu, avea misiunea de a încheia armistiţiul.

Urmările deciziei luate de România în data 23 august au fost privite diferit de către cele două blocuri militare. Astfel, nemţii au considerat-o ca o trădare sau opera unei clici de trădători – fapt pe care germanii ni-l reproșează până în zilele noastre, sub o formă sau alta. Naţiunile Unite au privit această decizie ca un gest de bravură, subliniind faptul că actul în sine a dus la scurtarea războiului, unul dintre argumentele acestui fapt fiind decorarea ulterioară a regelui Mihai de către Stalin cu ordinul Victoria cu diamante (foto jos) şi de către preşedintele SUA, Harry Truman, cu Legiunea de merit în grad de comandor.

În decursul anilor care au urmat, paternitatea acestui eveniment a devenit un subiect controversat, deoarece oamenii politici şi istoricii i-au dat diferite interpretări, în funcţie de anumite contexte istorice şi interese. La început, evenimentul a fost numit „lovitură de palat”, accentuând rolul decisiv al Regelui Mihai în arestarea Mareşalului Antonescu, pentru ca mai apoi să fie numit „lovitură de stat”, organizată de rege cu sprijinul unor generali şi al partidelor politice. După numai un an şi două luni, odată cu începerea comunizării ţării, comuniştii îşi atribuie în întregime meritele acţiunii din 23 august. Ulterior, la 22 august 1949, „lovitura de stat” devine „actul de la 23 August 1944, pregătit şi înfăptuit de către Partidul Comunist Român”, iar mai târziu, evenimentul devine „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare naţională a poporului nostru”. Începând cu anul 1955, Partidul Comunist atribuie evenimentului calificativul de „insurecţie armată” organizată bineînţeles de Partidul Comunist alături de forţele populare şi de armată. La scurt timp după venirea lui Nicolae Ceauşescu, se definitivează titulatura de „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.

După anul 1989 părerile încep să fi împărţite din nou după cum urmează: Monarhiştii îi atribuie regelui rolul decisiv în scoaterea României din război, în timp ce adepţii lui Antonescu consideră evenimentul act de trădare, iar susţinătorii partidelor politice istorice susţin meritele înaintaşilor lor. În enciclopedia online Wikipedia, evenimentului îi este dată următoarea explicație: „Al Doilea Război Mondial: România a ieşit din alianţa cu puterile Axei, trecând de partea aliaţilor. Mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizată de regele Mihai I al României, formându-se un guvern condus de Constantin Sănătescu”.

Preliminariile evenimentului

Despre lucrurile petrecute înaintea „puciului” de la 23 august există o diferenţă în ceea ce priveşte cât erau de informate terţele părţi care ar fi avut de suferit în urma unui asemenea eveniment, şi mă refer aici atât la Antonescu, cât şi la Hitler (Germania nazistă). Mareşalul Antonescu cunoștea tot ce făceau oponenţii lui, fapt incontestabil datorită documentelor din perioada 1943-1944 pe care le deţinem. Ne referim cu precădere la rapoartele Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale Inspectoratului Judeţean al Jandarmeriei. Mareşalul era informat la zi şi corect de tot ce i se pregătea de către opoziţie şi Casa Regală, anume înlocuirea guvernului condus de el cu Guvernul Sănătescu şi ieşirea României din Axă, precum şi faptul că liderii principalelor partide politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, voiau totuşi să păstreze guvernarea Antonescu ca alternativă după ieşirea din Axă.

Motivele pentru care Mareşalul Antonescu nu a reacţionat în niciun fel sunt numeroase. Primează totuşi judecata greșită că problemele vitale ale ţării se puteau rezolva numai „cu el şi prin el”. Această motivaţie intimă a fost, după cum se va dovedi, o eroare uriaşă pentru un şef de stat. O altă eroare a fost şi ideea că adversarul politic intern nu va avea curajul de a reacţiona, dată fiind grava situaţie generală a ţării şi necunoaşterea problemelor. Din cauza acestei greșeli de viziune, Mareşalul nu a pus mare preţ pe valoarea membrilor opoziţiei şi pe șansa lor. Ca argument în acest sens există notele lăsate de Antonescu asupra unui raport al SSI din 23 iunie 1944, intitulat Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României. Era exact cu două luni înaintea puciului, iar Mareşalul, luând act de manevrele persoanelor implicate, le rezerva un „rol de ciocli care așteaptă să moară omul, ca să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”. Cât priveşte moralitatea complotiştilor, ei reprezentau „toate zdrenţele adunate de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”.

Referindu-ne la viziunea pe care o avea Hitler despre ce i se pregătea aliatului său, putem spune că acesta nu a fost la curent cu pregătirile complotiştilor de la 23 august 1944. Führerul a avut informaţii, dar acestea au venit pe foarte multe căi (militari, diplomaţi, spioni, consilieri economici) acest fapt creând un puzzle greu de descifrat. În plus, multe erau contradictorii. Hitler nu a acordat destulă atenţie informaţiilor primite şi pentru că era foarte ocupat, fiind prins în vâltoarea înfrângerilor suferite.

Relativ la soarta lui Antonescu, Hitler era îngrijorat de ceva timp, dat fiind faptul că în ianuarie-februarie 1944, temându-se că România va ieşi din coaliţia cu Axa, a ordonat începerea pregătirilor tehnice ale planului „Margaretha II”, ce viza invadarea României. Salvarea a venit în urma vizitei pe care Antonescu i-a făcut-o Führerului în 26-27 martie 1944. La 24 de ore după întrevedere, Hitler ordona încetarea demersurilor de invadare a României. Acest rezultat al întrevederii celor doi lideri a fost favorabil celor care pregăteau complotul, deoarece în situaţia în care România ar fi fost invadată şi Antonescu înlăturat, acesta ar fi fost înlocuit cu un conducător ales de nazişti şi cel mai probabil guvernul ar fi fost înlocuit cu un guvern marionetă, în care mai mult ca sigur niciunul dintre complotişti nu şi-ar fi găsit locul.

Dacă la întâlnirea din februarie Hitler a fost liniştit de asigurările pe care i le-a dat Antonescu, nu același lucru putem spune şi despre ultima lor întâlnire, din data de 5 august 1944, care a avut loc la Rastemburg. Discuţiile au fost frontale, Hitler cerându-i direct şi răspicat lui Antonescu să spună dacă va merge cu el în război până la capăt sau nu. Informaţiile ne arată că cei doi n-au ajuns la o soluţie comună. Hitler, conform unei stenograme germane, apare că ar fi lămurit lucrurile, pe când Antonescu, după propriile note pe care le-a scris la întoarcerea la Bucureşti, spune că ar fi avut o poziţie fermă asupra durităţilor lui Hitler. Iată exact cuvintele mareşalului: Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli. Din stenograma germană rezultă că Antonescu şi-a dat totuşi acordul: De altfel, niciun aliat al Germaniei nu este atât de loial ca România. Ea va rămâne de partea Germaniei şi va fi ultima ţară care va părăsi Reichul, pentru că ştie că sfârşitul Germaniei înseamnă sfârşitul României. În concluzie, la momentul respectiv nu era în avantajul României să se opună Germaniei sau să lupte contra ei.

Discuţia dintre Antonescu şi Hitler este cel mai bine sintetizată de generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare române pe lângă OKW. Din rezumatul făcut de Titus Gârbea redăm cel mai elocvent fragment. Antonescu a creat un moment tensionat, la care Hitler, încruntat şi nervos, sare din domeniul militar al discuţiei în domeniul politic, fără legătură. El îi cere lui Antonescu să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reichului, în fruntea armatei române, până la limita extremă. Mareşalul a fost surprins şi indignat de această întrebare fără ocol, care îndepărta perspectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, a răspuns prin nişte întrebări. Iată-le: «Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit odată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?». Reacţia neaşteptată a lui Antonescu l-a descumpănit pe Hitler; acesta nu se aştepta la atâta vehemenţă şi din această cauză răspunde cu lucruri care nu pot să stea în picioare. Titus Gârbea, referindu-se la rezultatul discuţiilor, afirmă că acesta a fost unul nul.

La ieşirea din sala unde a avut loc întrunirea, Antonescu le-a spus lui Titus Gârbea şi Ion Gheorghe, ministrul nostru în funcţie la Berlin: Auzi, domnule... Ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român! În urma acestei ultime discuţii, putem explica cele două opinii puse în antiteză, şi anume opinia susţinătorilor lui Antonescu şi opinia adversarilor săi. Cei care îl susţineau au văzut un lucru demn de admirație şi încredere. Printre aceştia se număra şi Titus Gârbea, care afirma: Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania. În partea opozanţilor, acest lucru nu făcea decât să întărească idea că Antonescu trebuia demis cât mai repede, deoarece atitudinea lui faţă de Hitler la ultima întâlnire făcea să crească încrederea în el a aliaţilor, cu precădere a ruşilor. În argumentarea acestui lucru putem vedea atitudinea lui V.M. Molotov la adresa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducătorul delegaţiei României la Moscova, acesta afirmând într-un schimb de replici: Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură! Un alt argument îl reprezintă spusele lui Iuliu Maniu în momentul întruniri de la Palat din data de 22 august: Preferatul aliaţilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu, domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, este şeful armatei şi îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.

Pregătirea complotului

Ca urmare a politicii lui Antonescu, şi anume aceea de prelungire a războiului alături de Axă, în anul 1944 s-au creat alianţe între opozanţii Mareşalului. Cea mai importantă este Blocul Naţional Democrat (iulie 1944) din care făceau parte liderii principalelor partide politice: Iuliu Maniu - P.N.Ţ, Constantin I.C. Brătianu - P.N.L, Titel Petrescu - P.S.D şi Lucreţiu Pătrăşcanu - P.C.R. De menţionat că la complot au participat atât membrii BND, cât şi ofițeri superiori ai armatei. Prima etapă în pregătirea complotului o constituie acţiunea unei formaţiuni militare formată din C. Sănătescu, D. Dămăceanu şi E. Bodnăraş, care sub raport tehnic au definitivat preparativele concrete ale arestării lui Antonescu, stabilindu-se ca dată 26 august – ultima sâmbătă din lună. Au ales această zi pentru că, fiind sfârşit de săptămână, mareşalul se afla în Bucureşti şi, în momentul convocării n-ar fi bănuit ce i se pregătea. Ceea ce a devansat loviturii de stat pe data de 23 august este o sumă de elemente care au intervenit în zilele acelea: situaţia şi apelul disperat de pe front care ar fi făcut ca mareşalul să se deplaseze din capitală fără posibilitatea de a se mai întoarce pe 26 august, decizia lui Antonescu de a informa pe Hitler prin Clodius că se va retrage din Axă, intenţia lui Antonescu de a continua lupta până va obţine o singură victorie pe linia Focşani - Nămoloasa, victorie care să-i asigure condiţii mai bune pentru armistiţiu.

Desfăşurarea evenimentelor

Am să încep relevarea evenimentelor petrecute prin enumerarea câtorva actorilor principali din cele 30 de personalităţi marcante care se aflau la Palatul Victoria în ziua de 23 august: Ioan de Mocsonyi-Styrcea (apropiat şi sfetnic al regelui Mihai), D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. Sănătescu (militari), Lucreţiu Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu şi Eugen Cristescu. Toţi cei enumerați au lăsat mărturii mai mult sau mai puţin însemnate, cărora istoria le-a atribuit un rol în nararea corectă a acestui eveniment. Voi prezenta evenimentele petrecute în 23 august 1944 în ordinea desfăşurării lor, după cum urmează:

În data de 22-23 august Mareşalul Antonescu luase decizia fermă de a încheia armistiţiu cu Naţiunile Unite - lucru pe care complotiștii îl ştiau foarte bine. Mareşalul fusese rugat de către membrii conducători ai B.N.D să conducă operaţiunea de semnare a armistiţiului. Mareşalul era convins că semnarea tratatului trebuia făcut numai după înştiinţarea lui Hitler, lucru pe care l-a şi făcut, prin intermediul lui Clodius, dându-i acestuia un răgaz de 24 de ore până în data de 24 august orele 1800. Lucrurile nu au mai stat însă aşa, deoarece Antonescu s-a răzgândit şi a căzut la un consens cu Gh. Brătianu, acesta din urmă promiţându-i că-i va aduce o „scrisoare de garanţie” semnată de liderii istorici, care atestă faptul că aceştia erau de acord cu condiţiile puse de Antonescu pentru încheierea armistiţiului. Până la urmă, Gh. Brătianu nu i-a mai prezentat scrisoarea lui Antonescu, motivul cel mai plauzibil fiind acela că Iuliu Maniu n-a vrut s-o semneze. La orele 1500 Mihai Antonescu a fost convocat la palat, urmat de Mareşal la orele 1615.

Mihai Antonescu, care sosise înaintea mareşalului, a avut o scurtă întrevedere cu Regele Mihai şi cu generalul Sănătescu, propunând, din proprie iniţiativă să plece la Ankara cu un avion gata pregătit, pentru negocierea armistițiului. Regele l-a refuzat şi i-a spus să aştepte venirea mareşalului pentru discuţii. În pauza de 30 de minute, Regele s-a întâlnit cu complotiștii în Casa nouă de lângă Salonul galben, unde urmau să fie arestaţi Antoneştii, aici făcându-se şi planul prin care regele trebuia să-l forţeze pe Mareşal să semneze armistiţiul. În caz contrar, ei ar fi intervenit alături de soldaţi şi l-ar fi arestat pe Mareşal. După sosire, regele i-a ordonat Mareșalului să încheie neapărat armistiţiul. Suveranul român a fost contrat de Antonescu, care i-a spus că nu primeşte ordine de la un copil, replicându-i că ştie el cel mai bine ce are de făcut şi nu vrea să dea ţara pe mâna ruşilor. Nevrând să cedeze presiunilor Regelui Mihai, conform consemnului avut cu complotiştii, Ion Antonescu este arestat la ordinele lui Constantin Sănătescu de către garda regelui, condusă de Emilian Ionescu. De reţinut că regele n-a schiţat niciun gest, ci pur şi simplu a părăsit încăperea pe uşa din spate. Cei doi Antoneşti au fost arestaţi şi închişi în camera seif a palatului.

Regele Mihai îl numeşte în funcţia de prim-ministru pe Constantin Sănătescu iar ca ministru de externe pe N. Buzeşti. La orele 2200, regele dă un comunicat la radio către ţară prin care anunţă ieşirea din Axă şi destituirea lui Antonescu. În dimineaţa zilei de 24 august, un reprezentant al guvernului român pleacă la Ankara pentru a informa reprezentanţii guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii asupra noii situaţii politice și militare din România. În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru al afacerilor externe, transmite emisarilor români la Cairo - Barbu Știrbey și Constantin Vişoianu – hotărârea guvernului de a li se acorda depline puteri pentru a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA. Guvernul URSS s-a pronunţat, la 25 august 1944, pentru încheierea armistiţiului pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 şi ale unor modificări aduse acestora în cadrul negocierilor secrete de la Stockholm. Guvernele de la Moscova, Londra şi Washington au convenit ca negocierea armistiţiului să se desfăşoare la Moscova.

După arestare, Mareşalului Antonescu a fost ţinut în camera seif alături de Mihai Antonescu, după care au fost predați unui grup de comunişti condus de inginerul Ceauşu, zis şi Bodnăraș şi ţinuţi într-o casă conspirativă din Bucureşti până la trimiterea lor la Moscova, pentru a fi judecaţi. Un lucru foarte important ce trebuie menţionat este însemnarea dată pe 20 aprilie 1946 în urma interogatoriului lui Avram Bunaciu, din care ne putem da seama că Ion Antonescu a apreciat corect evenimentele. Ex-mareșalul spune următorul lucru:
...Mergând la Palat [în după-amiaza de 23.8.1944], l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta, m-a luat de coate un maior [Anton Dumitrescu] pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta, Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată [din „Salonul Galben”]. Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l Ceauşu, care ne-a dus într-o casă de la periferie [în Bucureşti] unde am stat 8 zile [până pe 30 august 1944], când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova.  

Puncte de vedere ale istoricilor asupra evenimentelor din 23 august 1944

Pentru o viziune clară asupra evenimentelor, este important de aflat punctul de vedere al oamenilor avizați, care făcut studii aprofundate asupra acestui eveniment istoric unic. Am făcut o sinteză a părerilor următorilor istorici: prof.univ.dr. Alesandru Duțu, Neagu Djuvara, prof.univ.dr. Ioan Scurtu, acad. Dinu C. Giurescu, dr. Ottmar Traşcă și prof.univ.dr. Cristian Troncotă:

Prof.univ.dr. Alesandru Duţu: „România nu avea la 23 august 1944 altă soluţie decât trecerea de partea Naţiunilor Unite”. Profesorul Duţu susţine că, indiferent de poziţiile divergente ale specialiştilor şi memorialiştilor, actul de la 23 august reprezintă trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Acest lucru s-a făcut şi pentru că situaţia Armatei Române pe front era foarte grea, deoarece nemții retrăseseră cu puţin timp înainte 12 divizii blindate și motorizate, ducându-le pe frontul din Polonia, precum şi din cauza unor greşeli de comandament şi execuţie a misiunilor de către români. De asemenea, armata rusă, formată din 1.000.000 de militari, reuşise să rupă frontul româno-german şi să producă pierderi mari trupelor noastre. Prin urmare, victoria sovieticilor era doar o chestiune de timp. Evenimentul de la 23 august, de trecere a românilor de partea Naţiunilor Unite, le-a adus sovieticilor avantaje strategice, concretizate prin prăbuşirea frontului german pe flancul său sudic, dând posibilitatea unei translaţii într-un timp scurt spre frontul de vest, aceasta însemnând pentru ei o avansare bruscă cu circa 900 km. Nu în ultimul, rând, prof. Duță subliniază faptul că acest eveniment a deschis drumul spre împlinirea idealului românesc, şi anume eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei, ocupată de unguri în 1940, fapt care s-a şi petrecut, datorită eroismului armatei române.

Neagu Djuvara: „Un act dureros, dar, din păcate, indispensabil şi chiar intervenit prea târziu”. D-l Juvara consideră că şeful statului – Regele Mihai – şi-a făcut datoria cu determinare şi curaj, iar un rol cheie l-a avut armata, care a ascultat ordinele suveranului. Soluţia aceasta a fost una corectă, dar intervenită destul de târziu - un factor în întârzierea trecerii de partea aliaţilor constituind-o Ion Antonescu. Domnul Djuvara mai susţine că părăsirea alianţei cu Germania a accelerat ocuparea ţării de către Armata Roşie, dar nu a determinat-o.

Prof.univ.dr. Ioan Scurtu: „...un act necesar, dar insuficient pregătit, ţara fiind lăsată la discreţia Armatei Roşii”. Profesorul Scurtu subliniază faptul că actul de la 23 august 1944 a fost unul dintre cele mai importante evenimente petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial. Prin ieşirea României din Axă, Germania a pierdut un important şi puternic aliat, important mai ales în privința resurselor de petrol. Acest act coincide şi cu înlăturarea unui regim autoritar şi revenirea, cel puţin teoretic, la un regim democratic, întemeiat pe Constituţia din anul 1923.

Academician Dinu C. Giurescu: 23 august 1944 „a fost o schimbare de 180° dictată de o stringentă necesitate. Armata a fost factorul hotărâtor în efectuarea răsturnării de la 23 august 1944”. Domnul Giurescu susţine că schimbarea din 23 august a fost singura modalitate de a mai salva ce mai era de salvat în împrejurările de atunci. Mareşalul Antonescu, în timpul scurt cât a fost reţinut la palat, a arătat de ce nu a încheiat armistiţiul cu ruşii. El a rămas credincios crezului său militar, deşi considerentele politice de atunci se aflau clar pe primul loc. Deşi Mihai Antonescu, cu aprobarea tacită a Mareşalului, a lansat tatonări la Berna, Madrid, Lisabona, Ankara și Stockholm, acestea nu s-au finalizat. Un alt aspect pe care d-l Giurescu pune accent este că oamenii politici nu şi-au unit eforturile şi au lucrat separat, chiar în opoziţie unii cu alţii: „Dată fiind desfăşurarea evenimentelor, întrebarea rămâne în categoria «ce s-ar fi întâmplat dacă». Prevedea planul de operaţiuni al Stavka ocuparea Moldovei întregi, cu oprirea temporară pe linia Focşani–Nămoloasa–Galaţi? Dacă da, atunci ocuparea României ar fi durat mai mult şi s-ar fi făcut pe etape. Într-o asemenea ipoteză, Moscova ar fi aplicat, probabil, schema din Polonia, cu instalarea unui guvern «popular», pro-moscovit, în teritoriul «eliberat». Dar toate acestea rămân simple ipoteze”. Ca și ceilalţi specialişti, d-l Giurescu subliniază importanţa Armatei Române în canalizarea evenimentelor, care s-a focalizat în jurul palatului.

Cercetător șt. dr. Ottmar Traşcă: „Ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act de salvare naţională”. Domnul Traşcă susţine că ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act care a scutit teritoriul ţării noastre de a fi teatrul unor lupte cu efecte devastatoare. Nu se putea lua în calcul continuarea luptei alături de Axă, deoarece diferenţa între cele două tabere era una foarte mare şi în favoarea Naţiunilor Unite, iar luarea în calcul a unei victorii pentru obţinerea unor condiţii favorabile încheierii armistiţiului era de domeniul irealului.

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă: „23 august 1944 a fost o adaptare a strategiei româneşti la noua configuraţie politico-militară..., singura soluţie posibilă prin care păstram şansa de a redobândi nord-vestul Transilvaniei”. Profesorul Troncotă spune că decizia de la 23 august a demonstrat, ca şi în cazul altor evenimente istorice, că România, fiind un stat mic, nu-şi putea permite decât alianţe de conjunctură cu cel mai puternic. Nu poate fi vorba de trădare, deoarece ne-am conformat deciziilor luate de cei mari. Istoria demonstrează că suntem mai degrabă disciplinaţi în detrimentul oportunismului şi că ne-am urmărit, aşa cum era și normal, interesul naţional.

Implicaţii internaţionale ale evenimentului şi opinia istoricilor străini

Implicaţii internaţionale. Cu siguranţă, putem spune despre acest eveniment că a fost unul dintre cele mai semnificative care s-au petrecut în cel de-Al Doilea Război Mondial. Unul dintre motive este acela că prin întoarcerea armelor de către români contra germanilor războiul a fost scurtat. Chiar dacă victoria aliaţilor era doar o chestiune de timp, intrarea României alături de Naţiunile Unite în război a făcut ca ţara noastră să economisească resurse și a evitat ca teritoriul ţării să devină teatrul unor lupte dezastruoase pentru noi. Un alt lucru important este că SUA şi Marea Britanie au văzut prin acest demers al naţiunii noastre o garanţie de stabilitate în zonă, urmând să lase totul sub influenţa sovieticilor, iar ei să-şi canalizeze forţele asupra planurilor pe care le aveau, în special luptei pe care o duceau contra nemților pe frontul de vest. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă consecință este aceea că trecerea de partea aliaţilor a facilitat, indirect și treptat, „bolşevizarea” ţării.

Opinia istoricilor străini. Legat de evenimentul 23 august 1944, este foarte important să vedem și păreri din cele două tabere implicate: germanii și rușii.
- Locotenent-colonel (r) dr. Klaus Sconerr susţine faptul că retragerea României din Axă nu a fost percepută de germani ca un eveniment la fel de grav precum invazia anglo-americană din Franţa, pierderea Italiei centrale sau înaintarea Armatei Roşii în regiunea baltică. Ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 are un impact diferit în conştiinţa celor două popoare (german şi român). Pentru România, trecerea de partea aliaţilor reprezintă o cenzură din punct de vedere politic, economic şi militar. Urmările politice ale evenimentului se regăsesc în cei peste 40 de ani de regim comunist. În Germania, opinia publică nu a perceput acest eveniment cu aceeaşi intensitate ca în România, din cauza situaţiei militare dezastruoase în care se afla.
- Prof. univ. dr. O.A. Rjevesevsky afirmă că lovitura de stat din 23 august a redus din sacrificiile şi distrugerile ce afectau România, că a apropiat sfârşitul războiului în Europa şi că măsurile luate de rege au fost juste şi necesare.

Concluzii

Indiferent cum a fost numit evenimentul de la 23 august - lovitură de stat, lovitură de palat, insurecţie armată etc., el a avut un efect major în istoria naţiunii noastre şi în istoria mondială. Controversa apare mai ales pentru că ne punem semne de întrebare legate de ce ar fi fost dacă n-ar fi avut loc. Ce s-ar fi întâmplat dacă pacea ar fi fost încheiată de Antonescu? Ce întorsătură ar fi avut istoria? Lucrurile acestea nu le putem şti, dar partea frumoasă este că putem face studii, cercetări şi supoziţii. Cu trecerea timpului, vor apărea cercetători care vor găsi explicaţii mai aproape de adevăr. Acest lucru va fi posibil datorită faptului că va dispărea partea de subiectivism a cercetătorilor de astăzi, care încă sunt tentați să încline în favoarea uneia dintre taberele implicate.
-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.