Se afișează postările cu eticheta Viitorul planetei. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Viitorul planetei. Afișați toate postările

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Un alt fel de a locui planeta + documentar (RO)


UN ALT FEL DE A LOCUI PLANETA

Motto: Creativitatea înseamnă a lua elemente cunoscute şi a le asambla în moduri unice.
Jacque Fresco - designer, creatorul Proiectului Venus

În Nigeria – Africa, un grup de activiști inimoși a venit cu inițiativa de a construi case din sticle de plastic. Ei spun că această idee simplă și eficientă ar putea rezolva în scurt timp problema locuințelor în această țară. S-a estimat că numai în Statele Unite se aruncă cca 1.500 de sticle de plastic pe secundă. Reciclarea lor ar însemna cam 3 milioane de case pe an.


Metoda de construcție: sticlele sunt umplute cu nisip și se lipesc cu noroi, pereții fiind astfel mai puternici decât cei construiți din bolțari. La umplerea sticlelor sunt folosiți mai ales copiii, care în felul acesta câștigă un ban, fără a depune un efort deosebit. Casele sunt rezistente la foc și cutremure și mențin o temperatură de minimum 18°C tot timpul anului.

Pensionara Olga Kostina, din satul Kamarchaga – Siberia, s-a gândit să folosească capacele colorate ale sticlelor de plastic pentru a-și decora pereții exteriori ai casei cu un mozaic vesel: modele populare tradiționale, flori, figuri de animale etc. Astfel, casa ei a devenit o curiozitate locală, iar vecinii o roagă acum să le transforme și lor casele în creații artistice.

Ambalajele de plastic pot fi refolosite în nenumărate feluri, în loc să le aruncăm prin oceane sau păduri. Iată o amenajare surprinzătoare dintr-un parc din Rusia, creație a unor peisagiști cu simțul umorului și imaginație.

Artistul Valery Kratsov ne dovedește încă o dată că rușii au dezvoltat simț artistic. El creează mozaicuri superbe din capace de sticle de plastic.

Dar sticlele de plastic sunt folosite de oameni inventivi pretutindeni pe glob. Unii le-au transformat în căsuțe pentru păsărele, alții au construit cuști pentru câini, sere, solarii sau case de joacă pentru copiii lor, ca cea de mai sus, realizată de o familie din Argentina.

La școala din localitatea Mill Lane, Oxfordshire – Marea Britanie, copiii au fost încurajați să adune sticle de plastic pentru construirea unei sere. Colectarea sticlelor a durat 18 luni, după care elevii au participat efectiv la construirea serei. Acum, ei cultivă aici atât legume, cât și plante ornamentale, printre care și câteva specii de orhidee. Această inițiativă a fost preluată și de alte școli din Anglia, care vor să-i educe pe elevi în spiritul economisirii, reciclării și grădinăritului. Pe când această inițiativă și în România? Un mic schimb de experiență ar fi de-ajuns, și imaginația copiilor noștri ar face minuni, iar școala ar deveni brusc un loc unde ei s-ar duce cu plăcere.

Cu ocazia Conferinței ONU pentru dezvoltare sustenabilă, care în 2012 s-a desfășurat în Brazilia, pe plaja Botafogo din Rio de Janeiro au fost amplasați doi pești enormi, construiți din sticle de plastic reciclate. Noaptea, peștii sunt luminați din interior, creând o imagine fantastică.

Posibilităţile sunt infinite când vine vorba de a face ceva frumos și util cu materiale refolosibile. Tot ce ne trebuie este puţină imaginaţie.

Vreți să treceți pe malul celălalt și taxa e prea mare pentru bugetul dumneavoastră? Nicio problemă! Construiți-vă singuri o ambarcațiune ușoară și sigură, fără să vă coste vreun ban!

Iată cât timp îi trebuie naturii să descompună unele materiale sau alimente pe care noi, oamenii secolului XXI, le aruncăm cu inconștiență pe unde se nimerește:

Șervețele de hârtie: 2-4 săptămâni
Coji de banană: 3-4 săptămâni
Pungă de hârtie: 1 lună
Ziar: 1 lună și jumătate
Cotor de măr: 2 luni
Carton: 2 luni
Mănușă de bumbac: 3 luni
Coajă de portocală: 6 luni
Placaj: 1-3 ani
Șosetă de lână: 3-5 ani
Cutie de lapte: 5 ani
Muc de țigară: 10-12 ani
Pantof de piele: 25-40 ani
Cutie de conservă de inox: 50 ani
Recipient de aluminiu: 200-500 ani
Sticlă de plastic: 450 ani
Scutece de unică folosință: 550 ani
Pungă de plastic: 200-1.000 ani
Sticlă: 1-2 milioane ani

Așadar, de-acum înainte gândiți-vă de două ori înainte de a arunca ceva pe pământ sau în apă.  

Future by Design
(Proiectarea viitorului - Jacque Fresco și Proiectul Venus) (RO)

Jacque Fresco este o legendă vie – poate cel mai remarcabil gânditor al zilelor noastre – iar prin acest film documentar, William Gazecki îi aduce un omagiu, evidenţiindu-i viaţa, filozofia şi uimitoarele realizări tehnice. În acest sens, Jacque a creat o moştenire istorică nepreţuită pentru oamenii de pretutindeni şi pentru generaţiile care vor veni. Elliott Maynard, Ph.D.

Doar atunci când ştiinţa şi tehnologia vor fi utilizate în beneficiul uman, într-o lume în care toate resursele planetei să fie considerate ca moştenire comună a tuturor oamenilor Pământului, putem spune cu adevărat că există viaţa inteligentă pe Pământ. Jacque Fresco

Jacque Fresco este un autodidact: designer, filozof al științei, artist conceptual, educator și futurist. Este considerat de mulți a fi un Leonardo da Vinci al zilelor noastre. Pe 13 martie anul acesta, Jacque Fresco a împlinit 99 de ani. Îl iubim și-i dorim să trăiască încă mulți ani de-acum înainte, în deplină sănătate și putere creatoare.


duminică, 4 octombrie 2015

Discurile zburătoare ale lui John Searl + documentar (RO)


DISCURILE ZBURĂTOARE ALE LUI JOHN SEARL

Pe parcursul secolului trecut au existat mulţi inventatori care au brevetat discuri zburătoare, fie ele gravitaţionale sau nu. Acum, graţie internetului, începem să aflăm de ei şi de invenţiile lor. Iată un capitol dintr-o carte interesantă, „Experimentul Pământ” de Hartwig Hausdorf, apărută în 1998 la Editura Domino: „Discurile zburătoare ale lui John Searl”. Este una dintre poveştile cele mai fascinante, incredibile şi nu mai puţin adevărate dintre toate nebuniile pe care le-am trăit şi le mai trăim în secolul nostru. Ea ne arată cum superficialitatea şi ignoranţa pot fi transformate în maşinaţiuni criminale, cu scopul de a minimaliza realităţi incomode. Şi asta pentru simplul motiv că „nu poate să fie ceea ce nu are voie să fie”. Este istoria inventatorului englez John Roy Robert Searl, care a pornit pe urmele misterului modului de propulsie al obiectelor zburătoare în formă de disc, pe care le-am putut vedea pe cer cu mult timp înaintea anului 1947. Iată un om care a fost mai aproape de misterele obiectelor zburătoare necunoscute decât vor acum mulți oameni să creadă.

«John R.R. Searl s-a născut pe 2 mai 1932 în localitatea Wantage, Anglia, tatăl său fiind în acea perioadă cantonat într-una dintre unităţile armatei britanice cu baza în India, cu gradul de subofiţer. În mod dramatic – lucru care i-a însoţit în mod constant existenţa – John s-a născut prematur, iar din cauza slăbiciunii lui din primele săptămâni de viaţă, doctorii nu i-au dat prea multe şanse de supravieţuire. Contrar părerii medicilor, el s-a întremat în următoarele luni, nu fără a fi scutit de alte neplăceri: copil fiind, a căzut din acel cearşaf indian, folosit în mod tradiţional pentru odihna şi transportul sugarilor, iar la vârsta de 6 ani a făcut o dublă pneumonie, care a fost cât pe ce să-l coste viaţa.

Băiatul s-a întremat şi de această dată şi imediat după convalescenţă a fost trimis la un cămin pentru copii. Când a crescut a fost încredinţat unor părinţi adoptivi, în familia cărora şi-a petrecut 12 ani de viaţă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial locuia cu părinţii lui adoptivi în apropierea unui aerodrom al Royal Air Force, care era adesea ţinta bombardamentelor avioanelor inamice. În timp ce John se afla acolo, un avion de bombardament care nu a putut decola a ajuns pe terenul lor de joacă! Din fericire, bombele din avion nu au explodat. Din nou tânărul Searl a fost foarte aproape de moarte.

Războiul a luat sfârşit şi în 1946, la vârsta de 14 ani, a fost trimis de părinţii lui adoptivi într-o şcoală a marinei militare, unde urma să se pregătească pentru a deveni ofiţer de transmisiuni al Royal Navy. O boală misterioasă, pe care niciunul dintre doctori nu şi-a putut-o explica, i-a încheiat cariera militară tot aşa de repede cum a început. Încă o dată John nu avea, după verdictul medicilor, nicio şansă de supravieţuire. Dar după întoarcerea acasă s-a însănătoşit.

În același an, John Searl și-a început ucenicia ca electrician de montaj la Midland Electricity Board (MEB), o întreprindere din Birmingham. Aici se produceau, pentru trebuinţele interne, magneţi permanenţi pentru contoare electrice. El a reuşit să-şi însuşească materia în scurt timp. Deja din anii tinereţii deţinea informaţii temeinice despre modul de fabricaţie, procesele electrice care au loc şi aparatele necesare pentru producerea lor. A obţinut de la conducere permisiunea să intre în laboratorul de încercări, iar după program să-l folosească pentru experienţele proprii. Încercările lui Searl au început cu cercetări asupra magneţilor permanenţi, care l-au dus în final la descoperirea unor proprietăţi magnetice deosebite, necunoscute până atunci. După experienţele la care a utilizat generatoare electrice, a observat că la părţile metalice care se rotesc, apar regulat nişte câmpuri electromagnetice slabe. Aşa a ajuns la convingerea că, la un număr corespunzător de rotaţii, electronii sunt înghesuiţi de forţa centrifugă spre exterior. Din această cauză, marginea obiectului ce se roteşte are, în comparaţie cu partea centrală, o încărcătură ionică negativă. Ca să cerceteze mai exact acest efect, el a construit în anul 1950 diferite inele de ghidaj, rotative.

Doi ani mai târziu, Searl a conceput un rotor în formă de disc, care avea un diametru de cca un metru. Acesta era împărţit în segmente distincte şi avea la partea exterioară un număr de electromagneţi ordonaţi radial, alimentaţi cu acel curent care se genera prin rotaţia discului. Searl a făcut primul test al unui asemenea obiect în formă de disc împreună cu prietenul său, pe un câmp liber. Ei au folosit la startul rotorului experimental un mic electromotor. Această încercare a produs puterea aşteptată, dar la un potenţial electronic foarte înalt. Deja, de la viteze de rotaţie relativ mici s-au produs tensiuni de ordinul a 100 kV, care s-au exteriorizat prin efecte tipic electrostatice. În jurul obiectului se putea auzi un sunet distinct, neobişnuit, iar pe deasupra se simţea un miros specific de ozon.

Deodată s-a întâmplat ceva neobişnuit. În timp ce începea să se rotească tot mai repede, generatorul în formă de disc s-a ridicat de la sine. A rupt cablul de legătură care îl lega de motorul electric şi s-a ridicat cca 15 m de la sol. A rămas acolo plutind un timp scurt, rotaţia devenind tot mai mare. În timpul acesta, obiectul s-a înconjurat de o lumină stranie, cuprinzând toată paleta de nuanţe de roşu. Locuitorii din vecinătate s-au plâns ulterior că aparatele lor de radio au început să zbârnâie înnebunite, fără să fie conectate la reţea. Mărindu-şi în mod inexplicabil viteza de rotaţie, discoidul, după scurta perioadă în care a rămas suspendat în aer, s-a ridicat cu o acceleraţie fantastică şi a dispărut brusc din raza vizuală a lui Searl şi a prietenului său.

Acesta a fost un incident incredibil, dar în acelaşi timp şi o pierdere dureroasă pentru tânărul inventator. El îşi investise toate economiile în procurarea de materiale - nu tocmai ieftine - de care avea nevoie la construirea discului zburător. Despre experienţele sale a auzit în anul 1952 un anume George Haynes, care în timpul care a urmat l-a sponsorizat generos. Acest om era bolnav incurabil (avea cancer) dar pentru Searl el a devenit un adevărat părinte, care l-a ajutat într-un mod deosebit. Reverendul George Haynes era aşa de interesat de acest fenomen, că a finanţat amenajarea unui laborator în şopronul din grădină, ca și procurarea de materiale, care să-i asigure tânărului inventator continuarea cercetărilor.

În puţinele luni pe care George Haynes le-a mai avut de trăit, a asistat la încă şase experimente cu discurile zburătoare ale lui Searl. La o decolare neprogramată, acoperişul şopronului a fost găurit ca lovit de un proiectil de artilerie. În timpul fiecărui experiment, obiectul era înconjurat de un inel de lumină care căpăta toate culorile din spectrul vizibil. În urma cercetărilor, Searl a ajuns la concluzia că paleta de culori care învăluia discul era dependentă de puterea energiei emise, posibil prin încărcarea electrostatică a mediului înconjurător. Aceste lumini stranii ne duc cu gândul la fenomenele OZN din zilele noastre.

Pe data de 13 septembrie 1965, către ora unu noaptea, sergentul Gene Bertrand patrula pe o stradă de centură, în apropiere de orăşelul Exeter din New Hampshire, SUA. Acolo el a văzut oprită pe stradă o maşină cu motorul pornit. Căzută peste volan, tremurând de frică şi de enervare, o doamnă total răvăşită se opunea cu isterie să plece mai departe. Un uriaş corp roşu zburător o urmărise mai multe mile, după care dispăruse peste pădure. Sergentul Bertrand tocmai încerca s-o liniştească pe doamnă, când un apel telefonic urgent i-a venit prin radio de la centrala poliţiei: La secţia sa se prezentase un tânăr care, foarte înfricoşat, i-a spus funcţionarului aceeaşi poveste. Şi el fusese urmărit de un obiect zburător roşu, care plutea pe deasupra lui, şi de frică s-a ascuns în şanţul drumului.

După ce a patrulat cel puţin două ore zadarnic prin împrejurimi, sergentul Bertrand şi cei câţiva colegi de-ai săi au ajuns la concluzia că trebuie să existe o explicaţie naturală a faptelor petrecute. Tocmai când se întorceau nervoşi spre secţie, trecând pe lângă un ţarc în care se aflau cai, animalele au intrat brusc în panică. În acelaşi moment, toată zona a fost inundată de o lumină roşie, stridentă. Peste pomi plutea un obiect roşu, uriaş, în formă de disc, care părea să se îndrepte lent spre poliţişti. Abia după ce o a doua maşină de patrulare a oprit cu cauciucurile scârţâind, obiectul neidentificat a zburat mai departe. Martori oculari au relatat despre aceste lumini stranii, care s-au raportat în lumea întreagă. Aceste lucruri ne duc exact înapoi la inventatorul nostru englez. De ce mister s-a lovit John Searl în timpul cercetărilor sale?

Dar să urmărim derularea faptelor într-o ordine cronologică. S-a întâmplat exact în acele zile când murea preotul George Haynes – cel care finanţase laboratorul şi materialele pentru experimentele lui Searl – când un membru al Royal Air Force, enervat de experienţele lui Searl, a tras cu puşca asupra lui. Era deranjat de aceste experimente neobişnuite. Din fericire, Searl nu a fost rănit, deoarece soldatul a folosit pentru atac o armă cu aer comprimat.

Searl nu s-a simţit intimidat. În anii următori, el a adunat o echipă mică de colaboratori pasionaţi, cu ajutorul cărora a construit discuri de zbor mai mari şi mai bune. A observat că la potenţiale negative foarte înalte, de până la 1014 volţi, pe lângă mirosul caracteristic de ozon, la marginea exterioară a discului se forma un vacuum şi apărea mereu tipica lumină sclipitoare.

Un accident tragic a avut loc în anul 1963. Searl, căruia între timp i-a devenit clar că ajunsese pe urmele unei descoperiri epocale, a trimis invitaţii la Casa Regală Britanică şi la alte instituţii. „Supusul Maiestăţii Sale” a planificat o prezentare a calităţilor de zbor ale discului conceput de el în faţa reprezentanţilor din politică, administraţie, ştiinţă, industrie şi armată. Ignoranţa lor a fost nemărginită. Şi, deoarece Searl a cheltuit mult cu pregătirile, acest fiasco l-a dus într-o situaţie financiară precară.

În acelaşi an, prin înlănţuirea unor împrejurări nefericite, s-a produs din păcate şi un accident mortal. Când unul dintre discuri, după un test de lungă durată, a fost adus pe pământ, fostul colaborator John Judge a vrut să demonteze aparatele de măsură şi control. Sprijinindu-se cu mâna de învelişul din fibre de sticlă al discului, şi-a pierdut brusc cunoştinţa, iar medicul chemat în grabă n-a putut decât să constate decesul. Procuratura a intrat în funcţiune. Lui Searl i s-a interzis să mai facă orice fel de cercetări la acest proiect. Această decizie i-a îngreunat mult cercetările. Aşa cum domnul Searl mi-a declarat personal, s-a găsit explicaţia pentru acel accident nefericit: „Prin evoluţia îndelungată pe orbita pământului, învelişul din fibră de sticlă al discului a generat, prin reacţii chimice pe care nu le-a prevăzut nimeni, o substanţă toxică”. Fiind un luptător, cum îi place să fie considerat, nu a cedat. El avea în faţa ochilor o ţintă clară. Era vorba de primul disc telecomandat trimis pe o orbită controlată, care în timpul parcurgerii traiectoriei să nu prezinte nicio lacună de proiectare.

Searl a trebuit să îndure încă vreo câţiva ani de privaţiuni materiale. Oamenii de ştiinţă cu care a vrut să intre în legătură n-au avut pentru el decât cuvinte de batjocură, dispreţ, ignoranţă şi îngâmfare. La un spirit aşa de „ştiinţific”, el s-a dedicat mai bine continuării cercetărilor în echipa sa modestă. A venit şi ziua de 30 iunie 1968. John Searl şi ajutoarele sale erau pregătiți să lanseze discul telecomandat experimental P-II. Voiau să facă această lansare pe un câmp liber la Mortimer, un sat lângă Reading, la vest de Londra, spre Cornwall, o peninsulă în sud-vestul Angliei. Dar să-l lăsăm pe constructor să povestească singur:

„Dacă va fi construit vreodată modelul la scară naturală, P-II ar putea fi prototipul unui vehicul care să prezinte soluţii în transportul de pasageri. Noi ştiam de la încercările anterioare că discul dispune de calităţi de zbor excepţionale. Ele au depăşit toate aşteptările noastre. Discul poate urca şi rămâne la comandă pe loc, fără ca vântul să-l poată mişca măcar cu un centimetru. Nu face niciun zgomot.
Oamenii de aici (e vorba de câteva perechi de ochi care ne spionează de după un gard) se ascund de noi ca şi cum am fi nişte fiinţe venite din altă lume. Ne observă de după pomi, sau din spatele porţilor, dar niciunul dintre ei nu se apropie. Din punctul nostru de vedere e destul de comic să le observăm reacţiile. Cu toate că soarele este pe cer, nu este cald. Vântul suflă rece. Dar noi suntem fericiţi cu P-II. Vom încerca să facem un zbor exact la ora 15:00 GMT; pentru aceasta, am asigurat cu energie toate aparatele de la bord. Cu toate că suntem foarte ocupaţi, pot să-i observ pe curioşi din unghiul în care mă aflu, dar niciunul nu a îndrăznit să se apropie de terenul nostru. Am dus discul P-II, care cântăreşte circa 500 kg, pe un loc destul de departe de liniile de înaltă tensiune.
Acele ceasului se apropie de ora 15:00. Întrebăm la Cornwall dacă totul este pregătit. Inimile noastre bat mai puternic şi cu toţii suntem asudaţi, nu pentru că s-ar fi încălzit afară, ci pentru temerea ca discul nostru să nu asculte de semnalul radio, să decoleze şi să-l pierdem de tot. Încă un minut. Sunt lac de sudoare, genunchii încep să-mi tremure. Ce se întâmplă dacă discul nu urcă pe o traiectorie verticală destul de mult ca să treacă peste liniile de înaltă tensiune? Dacă discul atinge cablurile de înaltă tensiune sau se apropie prea mult de ele, s-ar produce un scurtcircuit afectând o rază de câţiva kilometri.
Momentul lansării generatorului în formă de disc a venit. El este antrenat din afară de un mic motor Diesel. Trece un minut, după care un releu întrerupe automat transmisia de energie. Deja nu mai putem să accelerăm generatorul discului. Acum el acţionează singur. Am luat un aparat de fotografiat să imortalizez clipa, fixez timpul de expunere la 1/5000 sec., diafragma maximă. Când generatorul a pornit, s-a produs un zumzet al cărui ton a devenit tot mai acut, până când nu s-a mai auzit deloc. Pot să simt cum îmi bate inima prin cămaşa udă de sudoare. Venele de la picioare s-au umflat, arterele de la mâini au ieşit parcă afară din piele. Părul ud îmi atârnă peste nas în jos. Va urca oare? Brusc, discul ţâşneşte ca din puşcă, ridicându-se atât de repede, încât cu mare efort reuşesc să-l fixez în ocular. Iată-l! Îl fotografiez emoţionat, schimbând poziţiile cât se poate de repede. De altfel, fiecare membru al echipei face fotografii. Discul se apropie ameninţător de reţeaua de înaltă tensiune. Eu am terminat cu fotografiatul şi îmi consemnez impresiile. La start părea că se cutremură suprafaţa pământului, dar n-am simţit nicio mişcare. Mă uit înapoi spre observatori, cred că sunt speriaţi de moarte. Apoi urmează telefonul: Discul zboară acum peste Cornwall. Este ora 15:03. Încercăm să ne revenim din emoţie, dar inima mea bate ca nebună. Echipa noastră din Cornwall trimite acum discul înapoi. Mergem spre locul de lansare şi constatăm că împreună cu pământul s-a tras afară şi iarba şi mărăcinişul. Locul unde a fost amplasat discul e răvăşit. Se poate vedea un inel şi mărăcinişul de la margine culcat în direcţia locului sterp. Mai avem de rezolvat problema stratului vegetal de la suprafaţa solului şi a inelelor arse”.

Acest fenomen al inelelor arse la locul de aterizare al OZN-urilor este răspândit în toată lumea. Într-o carte anterioară am arătat că în China, în deşertul Gobi, după aterizarea unui obiect neidentificat a rămas o cruce. Cercetătorul francez Aimé Michel descrie un caz petrecut în anii ‘50, în care s-a produs acelaşi fenomen pe sol ca şi în cazul experimentului discului P-II.

În seara de 4 octombrie 1954, către orele 20:00, doamna Fournet din Poncey-sur-l'Ignon împreună cu câteva vecine a făcut o descoperire deosebită. La cca 20 de metri depărtare de casa ei a văzut în aer un obiect luminos, care plutea şi se balansa peste luminişul vecinului, domnul Cazet, părând să caute un loc de aterizare lângă un pom. După spusele doamnei Fournet, obiectul avea un diametru de cca 3 metri, o formă eliptică şi emana o lumină roşie. Când doamna Fournet a fugit să aducă şi alţi martori, OZN-ul a început să urce cu o viteză incredibilă. Sub locul unde obiectul a plutit deasupra pământului, s-a găsit o gaură adâncă. Pe o suprafaţă de 1,5x0,6 metri pământul părea să fi fost supt. Pământul scos era format din bulgări de 20-30 de centimetri, care se găseau împrăştiaţi la 4 metri de crater. În pământul proaspăt răvăşit din centrul craterului se târau nişte viermi albi (!). Craterul misterios avea la jumătatea adâncimii un diametru mai mare decât la suprafaţă. Un fapt deosebit este acela că rădăcinile pomilor din interiorul craterului au rămas intacte, ceea ce ar fi fost imposibil la săparea unei gropi normale. Toate indiciile ne arată că masa de pământ a fost dislocată prin formarea unui vid uriaş.

Peste ce fel de mistere ale farfuriilor zburătoare a dat inventatorul englez John Searl în anii în care a făcut cercetări şi care seamănă aşa de mult cu relatările despre „modernele” fenomene? Este acest outsider, indiferent pe ce cale, un precursor al tehnologiei moderne a extratereştrilor? A reuşit el oare, cel puţin în parte, să folosească în discurile lui o parte din ştiinţa acestora? Privind cu atenţie faptele, aceste incertitudini se transformă în mod treptat în evidenţe ale unei realităţi ignorate. Dispun discurile sale şi de alte proprietăţi asemănătoare cu OZN-urile observate în zilele noastre? Se poate spune că da, pentru că:
- Nu se produce nicio încălzire prin frecare la zborul prin atmosferă;
- Discul nu produce în timpul zborului niciun zgomot;
- Bang-ul sonic, specific trecerii prin atmosferă în viteză supersonică, lipseşte.
Aici ca şi acolo există o comparaţie între avioanele standard şi comportarea atipică a discurilor zburătoare în jurul cărora se formează câmpuri electrostatice.

În cadrul unei expuneri, Hermann Oberth (1894-1989), pionier şi tată spiritual al cuceririi cosmosului, a vorbit despre principiul de antrenare al obiectelor zburătoare neidentificate. La intrarea în atmosferă, aerul este împins pe toată suprafaţa de înaintare prin câmpuri electrice frontale. Acesta este motivul pentru care nu se aude niciun zgomot. Aici se întâmplă lucruri pe care noi nu le putem înţelege apelând la cunoştinţele actuale ale fizicii. Deocamdată nu sunt clare efectele aerodinamice pe care le generează aceste aparate de zbor discoidale. Putem doar să constatăm diferenţe principiale evidente: avioanele clasice folosesc modelul de „înşurubare” pentru deplasarea în aer, pe când cele propulsate reactiv (motoare-rachetă, statoreactoare etc.) preiau în plin şocul frecării cu aerul. În momentul atingerii vitezei de 1 Mach (viteza sunetului în atmosferă) se produce o undă de şoc, de formă conică. Aceasta mătură suprafaţa pământului în zona de propagare, creând aşa-numitul bang sonic, care provoacă, pe lângă disconfortul auditiv, de multe ori chiar spargerea geamurilor unor cartiere întregi.
Acţiunea ionizantă de respingere nu este supusă unei limitări datorată mişcării obiectului şi nu depinde de presiune. Prin obţinerea câmpurilor electrice foarte înalte, toate particulele din aer se ionizează înainte să atingă profilul discului, fiind deviate într-o parte, printr-o respingere electrostatică. La o ionizare completă, bangul sonic se estompează complet. Aceasta este valabil atât pentru discurile fabricate de John Searl, cât şi pentru locurile unde au evoluat OZN-uri, care par să posede o tehnologie mult superioară celei terestre.

 „Nimeni nu vrea să asculte. De ce nu vrea nimeni să ştie de această tehnologie revoluţionară?” They don't listen – aşa sună răspunsul lui John Searl la întrebarea de ce o tehnologie dezvoltată acum 40 de ani rămâne şi acum neluată în seamă. Savanţii britanici la care a apelat, cu intenţii bune, pentru un schimb de păreri, l-au tratat cu aroganţă şi batjocură, aşa că autodidactul a fost ascultat numai de un profesor universitar japonez. La rezultate asemănătoare cu cele ale lui Searl a ajuns în decursul timpului şi prof. Shinichi Seike. Savantul japonez a găsit o soluţie a ecuaţiilor de mişcare într-un câmp electric alternativ care este supus unui câmp magnetic. Soluția este similară cu teoria sa asupra rezonanţei electrice a nucleului. La o anumită frecvenţă de rezonanţă pot să apară stări de entropie negativă. Sau, spus mai clar: Energia se scurge din câmpul magnetic al pământului (aici, un generator) într-un alt sistem (obiectul).

Bazându-se pe aceste teorii, Seike a dezvoltat diferite modele de generatoare care lucrează după principiul rezonanţei nucleului. Într-un câmp electric alternativ de foarte înaltă frecvenţă se produce o accelerare a unor mase şi se formează pe deasupra componente de câmp paralele (aici, câmpul magnetic terestru), care produc o învăluire într-un curent continuu staţionar. Aparatele de încercare pe care le-a conceput savantul japonez erau construite astfel: discul din titanat de bariu, mai multe bobine de ferită şi trei condensatoare de încărcare, care creau împreună un câmp electric alternativ, după modelul descris anterior.

Date detaliate ale unei asemenea tehnologii, acordată pe muzica viitorului, cu ajutorul căreia se poate transforma gravitaţia în energie electromagnetică, care să fie folosită la antrenarea unui disc zburător, au fost descrise de fizicianul japonez Shinichi Seike la începutul anilor ‘70, într-o carte de-a sa. Acolo el a arătat că există posibilitatea de a crea în interiorul corpului zburător un câmp gravitaţional artificial, care poate să slăbească în mod corespunzător forţa de atracţie a pământului sau chiar s-o anihileze, facilitând propulsia verticală. Această teorie, pusă în practică, i-ar putea da obiectului zburător o acceleraţie de neimaginat. Acest lucru, precum şi o schimbare de direcţie neaşteptată, n-ar crea probleme echipajului unei asemenea nave. După spusele profesorului Seike, acele forţe inerţiale care apar la navigaţia aeriană şi spaţială, aici dispar complet. Aceasta, deoarece într-o gravitaţie artificială controlată, fiecare atom va rămâne într-o stare compensată. Aceste însuşiri se potrivesc mult cu nenumăratele relatări ale celor care au văzut farfurii zburătoare.

Să ne întoarcem la inventatorul nostru. Pe lângă generatorul SEG (Searl Effect Generator) folosit la discurile zburătoare, el a creat şi un foarte practic generator care putea produce curent electric pentru consumul casnic, asigurând independenţa faţă de reţeaua electrică. Se pare că această treabă a încurcat nişte personalităţi, nepicându-le deloc bine o asemenea iniţiativă.

Deja din anul 1955, John Searl devenise din punct de vedere energetic independent, prin mai sus amintitul generator casnic. Ce s-a întâmplat totuşi la începutul anilor ‘80 se poate considera ca fiind una dintre metodele mafiote cele mai urâte. În anul 1985, centrala electrică locală i-a cerut lui Searl plata curentului pentru 30 de ani, cu toate că el era independent din punct de vedere energetic. Desigur, John Searl a refuzat să plătească această sumă astronomică. Scurt timp după aceea un grup de bătăuşi a intrat în casa lui şi a pustiit totul, începând de la pivniţă şi până în pod. Motivul principal al vandalismului era de fapt generatorul de curent, care a fost smuls din perete cu violenţă şi distrus complet. Când Searl a chemat poliţia în ajutor, a trăit cea mai mare surpriză: nu au fost arestaţi bătăuşii, el însuşi a fost dus la secţia de poliţie, chipurile pentru a i se asigura protecţia! În realitate, a fost o acţiune de sprijinire a metodelor banditeşti ale industriei de electricitate prin nu mai puţin bizara intervenţie a poliţiei. Este de necrezut! Aceasta ne aminteşte de filmele poliţiste de serie, în care o victimă izolată trebuie să facă faţă unor forţe puternice ale întunericului. Realitatea e şi mai neliniştitoare! Deoarece Searl nu a vrut şi nu a putut să plătească enorma sumă pentru 30 de ani, judecătorii, în numele „Maiestăţii Sale”, l-au trimis la închisoare pentru 15 luni. După ce a fost eliberat, groaza lui nu a luat sfârşit, el stătea zguduit în faţa resturilor unui infern. Casa îi fusese arsă și munca lui de 30 de ani distrusă dintr-o lovitură. Imperiul lovise pe la spate. Uniunea banditească a forţelor statale şi a comerţului criminal şi-a arătat adevărata faţă, schimonosită şi ticăloasă.

Între timp a ajuns la trista certitudine că fosta lui soţie nu era străină de această vânătoare şi de distrugerea utilajelor şi aparatelor cu care a lucrat o lungă perioadă de timp. Disperat din pricina acestei trădări, John a cumpărat, cu ultimii bani pe care îi mai avea în buzunar, otravă şi a încercat să se sinucidă. Şi aici se poate vedea tot dramatismul care a străbătut viaţa lui Searl încă de la început. Din fericire, gardul viu după care voia să-şi încheie socotelile cu viaţa nu era aşa de retras cum şi-ar fi închipuit el. Un trecător întârziat îşi plimba câinele, când a observat că nu putea să-i mai stăpânească agitaţia, tremurul nervos şi scheunatul. Enervat, omul a lăsat câinele să fugă spre gardul viu. A văzut un om care zăcea sub gard. Aşa l-a găsit pe inventator zăcând fără viaţă, întins pe pământ. Considerat deja mort, Searl a fost dus la spitalul cel mai apropiat, unde i s-a constatat moartea clinică. Dar unui asistent medical mai atent nu i-a scăpat faptul că la presupusul mort mai putea recunoaşte unele semne slabe de viaţă. El era într-o comă profundă din care a ieşit după o terapie intensivă de câteva săptămâni. După zece luni a părăsit clinica. Dar nu mai dispunea de nimic în afară de hainele de pe el.

Pentru informaţiile folosite în acest capitol, trebuie să-i mulţumesc lui Herbert Schneider, care a depus o muncă migăloasă, nu de puţine ori asemenea celei de detectiv. De fapt, el a fost la vremea respectivă singurul care a reuşit să-l contacteze pe John Searl. Aceasta, pentru că inventatorul, tracasat după atâtea catastrofe personale, se hotărâse să se piardă în anonimat. Faptul că Herbert Schneider a reuşit să discute cu el se datorează interesului său personal, în anii ’80, pentru ştiinţele de frontieră. Departe de a fi considerat un om credul, pe lângă alte ştiinţe, era interesat şi de fenomenele OZN. El descoperise deja în anii ‘70 în lucrarea de bază a vărului său Adolf Schneider o relatare despre John Searl. Cartea l-a atras în această direcţie. Exista oare un om capabil să construiască discuri zburătoare funcţionale, care să corespundă cu rapoartele martorilor oculari despre calităţile de zbor ale obiectelor zburătoare neidentificate?

El a decis în 1985 să-l găsească pe acest om, adevărată legendă vie, şi să se convingă ce este cu această fantastică faimă: „Editura şi autorul cărţii mai sus amintite n-au putut să-mi dea informaţii asupra locului în care s-ar afla inventatorul englez. Din contră, am fost asigurat că Searl nu s-ar mai găsi printre cei vii”. Acum ştim mai bine. În acele timpuri, de frica represaliilor, Searl şi-a schimbat mereu adresa. Încrederea în autorităţi şi instituţiile statului îi sunt zdruncinate până în zilele noastre. Oare cui trebuie să-i mulţumim pentru această atitudine?

Herbert Schneider a reuşit să afle că, până la data dispariţiei, Searl locuise în satul Mortimer. Mica localitate se găseşte în circumscripţia Reading, situată la vest de Londra. Schneider şi-a făcut rost de o carte de telefoane şi a căutat persoanele din zonă care aveau acelaşi nume, contactându-le. Scrisorile pe care le-a trimis către cei care se numeau Searl s-au întors nedeschise, cu menţiunea destinatar necunoscut. Nu existau niciun fel de indicii asupra locului unde s-ar afla Searl. S-a volatilizat oare acest om? Abia după doi ani de căutări şi prin nişte stratageme pline de peripeţii, Schneider a reuşit să-l găsească pe Searl şi să corespondeze personal cu el. Acest lucru l-a costat pe Schneider întregul său timp liber.

Chiar după ce s-au găsit, amândoi au avut îndoieli serioase, dacă nu cumva unul dintre ei şi-a permis o glumă proastă. Dar cu fiecare scrisoare a lui Searl, lui Schneider i-a crescut convingerea că are de a face cu persoana veritabilă. Aşa de multe informaţii puteau să parvină numai de la John Roy Robert Searl. În acest timp, între ei s-a format o prietenie prin corespondenţă. Când Searl i-a scris că este binevenit în Anglia, Schneider s-a hotărât rapid şi a zburat în martie 1988 într-acolo. În timpul vizitei, Schneider a fost curios să afle cum stă inventatorul cu realizările lui senzaţionale după evenimentele tragice din anii ‘80. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, Searl i-a explicat doar atât cât era necesar pentru înţelegerea fenomenelor, spunând: „Chiar oamenii de ştiinţă întâmpină dificultăţi în înţelegerea teoriilor mele”.

Astăzi John Searl este ocupat cu munca migăloasă de reconstruire a desenelor şi observaţiilor făcute timp de 30 de ani, distruse în timpul atacului brutal asupra laboratorului. În plus el face deja alte planuri, pe care vrea să le transpună în realitate cu ajutorul unor prieteni binevoitori. Inima maşinii de zbor a lui Searl este discul care înconjoară SEG (Searl Effect Generator). El constă din trei inele staţionare şi din numeroase valţuri care se învârtesc fără să se atingă între ele. Aliajul din care sunt confecţionate părţile aparatului este alcătuit din fier, aluminiu, siliciu, sulf, titan şi neodim. SEG se învârteşte aşa de repede, încât prin condensarea electronică se produce o răcire a sistemului, care la temperatura de 4° Kelvin (–269,16°C) duce la o inversare de gravitaţie. De aceea, el numeşte aceste discuri şi Invert-G-Vehicles, ceea ce înseamnă vehicule inversoare de gravitaţie.

După amorsarea corectă a sistemului de propulsie, SEG începe să se rotească și în mod normal nu mai poate fi oprit, emițând necontenit electroni. O singură dată s-a oprit, când o echipă TV a îndreptat o cameră de luat vederi spre discul lui Searl. A fost, din întâmplare, o undă de înaltă frecvenţă, răspunzătoare de oprirea generatorului? Aici n-am putut face nicio comparaţie. Nu cunosc nicio prăbuşire de OZN cauzată de transmisii energetice de o frecvenţă aşa de înaltă. Se pare că un asemenea eveniment s-a petrecut la 7 mai 1989 în deşertul Kalahari.

Dar să ne întoarcem la tehnica folosită de discurile lui Searl. Imediat după ce este montat, apare o emisie continuă de electroni care asigură înălţarea discului. Direcţionarea dorită se obţine prin întreruperea emisiei de electroni în anumite puncte. Neobişnuit este faptul că discul lui Searl zboară în orice condiţii, iar prin anularea gravitaţiei ajunge să se ridice de pe pământ. Acest lucru Searl l-a observat deja la cele şase experienţe din anii ’50. Iată şi paradoxul: Este necesară o energie destul de mare pentru ca obiectul zburător, respectiv SEG, să poată fi ţinut pe pământ! Despre luminile care se pot observa noaptea: După spusele lui Searl, ele sunt dependente de cantitatea de energie care există în jurul discului zburător. Există un raport direct între energia discului şi spaţiul înconjurător. Mărimea acestuia stabileşte culoarea din spectrul vizibil, acest lucru determinând neclaritatea conturului.

Putem s-o dregem şi s-o sucim cum vrem. Evident, inventatorul englez se află pe urmele unuia dintre cele mai mari mistere din zilele noastre. Se pare că discurile sale au acelaşi mod de acţionare cu al farfuriilor zburătoare. Tehnologie extraterestră! Viitorul a început de mult, însă vechea noastră imagine despre lume ne mai face cu mâna.

Genialul englez făureşte iarăşi planuri, pe care vrea să le realizeze în viitorul apropiat. El spune că discurile telecomandate pot fi nu numai dezvoltate, ci mai ales produse în serie. Searl nu mai duce lipsă de interesaţi, dar a devenit mult mai precaut. Nu de puţine ori a trebuit să se distanţeze de oportunişti, care au vrut să-l înhame ca pe un cal de povară la planurile lor meschine. Dar la ce bun, dacă în afara lui nimeni nu este în stare să dea instrucţiunile necesare pentru producerea generatorului Searl! Acum el îşi pune speranţe în construirea unui disc zburător de mare capacitate, care să permită utilizatorilor, pe perioade scurte de timp, la fel ca la un avion de marfă, să facă transporturi rapide în lumea întreagă. Câteva aparate de acest fel ar putea revoluţiona transportul pe această planetă, ar putea cruţa mediul înconjurător şi ar putea fi luate drept model pentru realizarea altor proiecte îndrăzneţe.

Există planuri şi mai spectaculoase? Poate, a răspuns John Searl, şi a marcat acest răspuns printr-un surâs serafic, clar şi simpatic, pe data de 4 mai 1996, când ne-am întâlnit la Londra. Eu îi doresc putere, dar înainte de toate, timpul necesar să înfăptuiască aceste ţeluri măreţe. Autodidacţii, outsiderii, practicienii şi născocitorii au fost aceia care au dus mereu omenirea pe strada progresului şi au făcut paşi importanţi dincolo de domeniul lor. John R.R. Searl este unul dintre ei. Un ucenic vrăjitor care a răscolit, poate singur, pizma vechilor zei.»


Proiectul Camelot - Interviul lui Ralph Ring (RO)

În martie 2006, echipa Proiectului Camelot a avut privilegiul de a-i lua un interviu lui Ralph Ring, un tehnician strălucit, cu o minte inventivă, care la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 a lucrat cu Otis T. Carr, un protejat al marelui inventator Nikola Tesla, la realizarea unor farfurii zburătoare care chiar au funcționat. Înainte de a-l întâlni pe Carr, Ralph colaborase cu celebrul explorator Jacque Cousteau și petrecuse o perioadă ca angajat al organizației guvernamentale Advanced Kinetics. Bill Ryan de la Proiectului Camelot spune despre Ralph Ring că e un om inteligent, carismatic și plin de energie pentru cei 71 de ani ai săi, iar relatarea sa din cadrul interviului este de-a dreptul captivantă. Vă invităm să-l urmăriți.


marți, 18 august 2015

Riscurile și avantajele unei vieți fără carne + VIDEO (RO)




RISCURILE ŞI AVANTAJELE UNEI VIEŢI FĂRĂ CARNE

Ne plac grătarul, fripturica la cuptor, cârnăciorii mâncaţi la iarbă verde. În același timp, auzim multe opinii împotriva cărnii. O fi mai sănătos să devenim vegetarieni? Ar face asta planeta noastră mai sănătoasă? Sau e mai sănătos să mâncăm nestingheriţi carne? 


Iată cinci motive pentru a consuma produse din carne:
1 – au gust bun
2 – ne fac să ne simţim bine
3 – este o tradiţie americană
4 – sprijină fermierii
5 – așa obișnuiau părinţii noştri

Scuzaţi, dar astea sunt cinci motive pentru a fuma. Cu produsele din carne e mai complicat. Pe acestea cetăţenii americani le consumă în fiecare zi: la cină, la restaurant, pe terasă, la grătar, la o paradă sau, de mii de ori pe an, cu un sos special, cu salată, brânză, murături, ceapă într-o chiflă cu susan. Carnea de vită este, spun spoturile publicitare, mâncarea „tipic americană” – simbol servit fript şi plin de noţiunea de moştenire naţională, precum bărbatul din reclama la Marlboro. În prezent însă, cirezile pe care le mână americanii par depăşite: pentru mulţi, carnea a devenit o obscenitate în bucătărie. Şi asta nu doar din cauza aditivilor asociaţi, deşi o farfurie plină de hormoni, bacterii E-coli sau temuta boală a vacii nebune sunt destul pentru a tăia pofta de mâncare oricui. Motivul principal este acela că cetăţenii americani, mai ales tinerii, au început să practice ceva ce-i sperie pe părinţi: au început să mănânce şi legumele din farfurie! De asemenea, seminţele şi florile!

Conform unui sondaj al revistei Time, efectuat pe un eşantion de 10.000 de adulţi, în jur de 10 milioane de americani se consideră vegetarieni. Alţi 20 de milioane au încercat la un moment dat în viaţa lor să devină vegetarieni. Pentru a vă convinge de mândria tradiţională a cowboy-ului, accesaţi site-ul lui Jody Brown, un văcar din Dakota de Sud şi citiţi sloganurile referitoare la produsele din carne: Vegetarienii nu trăiesc mai mult, ei doar arată mai bătrâni şi Carnea de vită îi face pe bărbați mai puternici, pe femei mai frumoase și pe copii mai isteți. Pentru Brown şi generaţia lui de mâncători de carne, cina reprezintă ceva ce părinţii pun pe masă şi copiii bagă în stomac. Astfel, în casa lui Brown se serveşte carne în fiecare seară, fără obiecții. Totuși, Jody admite că „dacă un vegetarian ar avea o pană în faţa casei mele, aş ieşi să-l ajut”.

Pentru fermierul care trăieşte din vânzarea de carne, sau pentru vegetarianul a cărui dietă ameninţă cu falimentul pe toţi cei ce sacrifică animale, nimic nu mai este simplu. Acum totul este subiect de aprinse dezbateri. Şi niciun aspect al vieţii noastre de zi cu zi nu este supus unor dezbateri mai aprinse decât cel al consumului de produse din carne.

Pentru milioane de vegetarieni, carnea este pur şi  simplu un cuvânt compus din 5 litere. Carnea de viţel generează imaginea îngrozitoare a unei pruncucideri. Mulţi copii, crescuţi sub influenţa unor filme precum Babe sau Chicken Run, refuză să consume carnea eroilor preferaţi şi se orientează spre ceea ce apărătorii animalelor numesc o dietă nonviolentă. Dietele vegetariene reprezintă rezolvarea bătăliei interioare din noi, punându-ne la dispoziţie un complex alimentar conform cu facerea de bine: a fi vegetarian înseamnă a fi uman. Renunţaţi la carne şi salvaţi vieţi! Bineînţeles că una dintre vieţile pe care le-am salva sau cel puţin prelungi este cea personală. Şi aceasta, deoarece a fi vegetarian înseamnă mai mult decât a nu mânca anume lucruri: înseamnă a mânca inteligent. Nu trebuie să ai o concepţie anti-mâncare pentru a gândi astfel. Asociaţia Dieteticienilor Americani afirmă: „Dietele vegetariene planificate cu atenţie sunt adecvate din punct de vedere nutriţional şi ajută la prevenirea şi tratarea unor boli”.

Deci, ce ziceţi? Ar trebui să devenim cu toţii vegetarieni? Nu numai adolescenţii dar şi copiii mici, adulţii, atleţii... toţi? Ne va ajuta acest lucru să trăim vieţi mai lungi şi mai sănătoase? Este acesta un lucru bun pentru oameni de toate vârstele şi pentru cei ce lucrează în domenii de activitate dintre cele mai variate? Putem găsi regimul vegetarian perfect şi ne putem alinia la el? Şi, dacă putem, avem voinţa să o facem?

Există tot atâtea motive pentru a deveni vegetarieni, câte vaci cu ochi blânzi şi copii inocenţi sunt pe lume. Pentru minţile tinere şi impresionabile, a fi vegetarian sună inteligent, etic și cool. La fel cred şi studenţii. Un studiu condus de profesorii de psihologie Richard Stein şi Carol Nemeroff de la Universitatea de Stat din Arizona a relevat că cei care consumă numai salate au fost caracterizaţi ca având standarde morale mai ridicate şi ca fiind mai virtuoşi decât cei care consumă carne. Copiii de azi sunt prima generaţie care trăieşte într-o cultură în care a fi vegetarian este promovat public, având ca motivaţii sănătatea şi protejarea mediului înconjurător. Iar copiii sunt cei care generează dezvoltarea economiei de piaţă. Acest lucru explică în parte creşterea vânzărilor de burgeri vegetarieni din soia, grâu, orez, ciuperci și ceapă în supermarket-uri şi reţelele de restaurante fast-food.

Copiii, care devin vegetarieni într-un ritm mult mai alert decât adulţii sunt acum cei ce-şi educă părinţii. Vânzările de alimente pentru vegetarieni s-au dublat. Restaurante de rang înalt adaugă în meniurile lor preparate fără carne. Tot mai la modă, apar restaurante cu „hrană vie” sau crudă, cum ar fi Roxanne’s în Larkspur, California, unde nu se servesc produse din carne, peşte, pui sau lapte şi unde nimic nu e gătit la temperaturi mai mari de 45°C. „A mânca în restaurantul meu, spune Roxanne, e ca şi cum ai merge într-o ţară nouă, pe care n-ai mai vizitat-o”.

A fi vegetarian implică un sens mai larg. Vegetarienii se împart în mai multe categorii, de la cei care consumă germeni, muguri, mlădiţe, până la aşa-numiţii pesco-pollo-vegetarieni. Cei mai cunoscuţi sunt vegetarienii stricţi, numiţi vegani. Aceştia refuză să consume, să folosească sau să poarte orice produs provenind de la animale. Ei nu mănâncă nici miere, pentru că recoltarea ei presupune oprimarea albinelor. Printre vegetarienii celebri se numără starul rock Moby şi membrul Congresului American din statul Ohio, Dennis Kucinich. Aceştia jură că nu mănâncă produse din carne şi afirmă că se simt mult mai bine când îşi încep ziua cu orez brun şi tărâţe.

Pentru cei convinşi cu adevărat – adică cei care se abţin de la a consuma produse din carne, aşa cum se abţine un membru al Alcoolicilor Anonimi de la băutură – un semivegetarian nu este un vegetarian adevărat. Pentru ei, o denumire precum aceea de pesco-pollo-vegetarian (adică Dacă cei care se declară vegetarieni nu cunosc definiţia cuvântului vegetarian, ne întrebăm cum pot ei să înţeleagă ceva mult mai greu: alimentarea atentă a corpului, indiferent de preferinţe.

Ştim că fructele, legumele, seminţele și nucile sunt sănătoase. Numeroase studii arată că a consuma preponderent aceste alimente înseamnă a reduce riscul apariţiei unor boli cronice (arterită, obezitate, diabet, cancer) şi este un factor favorizant al longevităţii în lumea industrializată. Știm că, în medie, mâncăm prea puţine fructe şi legume şi prea multe grăsimi saturate, între care carnea şi laptele ocupă primele locuri. Rapoartele cercetărilor științifice prezentate la congresele internaționale de alimentație vegetariană ținute la Loma Linda, California, au avut rezultate încurajatoare: o dietă predominant vegetariană are efecte benefice asupra rinichilor şi sistemului nervos şi, de asemenea, poate rezulta şi într-o pierdere în greutate. Se mai arată că consumul de fructe şi legume poate încetini şi chiar inversa procesul de îmbătrânire a creierului, iar persoanele în vârstă care consumă vegetale au în corp un procent mai bun de grăsimi.

Este oare posibil ca dietele vegetariene să influenţeze negativ sănătatea unui individ? Aceasta este o problemă complexă. Există un regn vegetal absolut fantastic în jurul nostru. Este deci imposibil ca el să nu ne dea posibilitatea să ne hrănim complet. 

Producătorii de carne recunosc că dietele vegetariene pot fi sănătoase. Ei răspund şi cererii de produse din carne mai slabe. Comisia Naţională a Cărnii de Porc susţine că, faţă de acum 20 de ani, carnea de porc conţine în medie cu 31% mai puţine grăsimi, cu 14%  mai puţine calorii şi cu 10% mai puţin colesterol. Ei menţionează, de asemenea, nevoia de vitamina B12. Kurt Graetzer, preşedintele Programului de instruire în procesarea laptelui, subliniază scăderea consumului de lactate nu numai în rândul vegetarienilor stricţi, ci şi al copiilor, şi declară că „practic, suntem în situaţia de a creşte copii ce vor suferi cu siguranţă de osteoporoză”.

Michael Jacobson, director al Centrului de Ştiinţe de Interes Public din Washington, consideră multe dintre argumentele producătorilor de carne şi lactate ca disperate, adevărate poveşti, menite să sperie populaţia: „Se maschează de fapt interesele egoiste ale acestei industrii, susţine el, atunci când se subliniază deficienţele de vitamina B12 (care se găseşte din belşug în drojdia de bere, cereale sau soia), în timp ce mii de oameni mor prematur din cauza cantităţii prea mari de grăsimi saturate, pe care le acumulează din carne sau produsele lactate”.

Într-adevăr, după declaraţiile lui David Pimentel, ecologist la Universitatea Cornell, americanul obișnuit consumă 112 g de proteine pe zi, adică o cantitate dublă faţă de cea recomandată de Academia Naţională de Ştiinţe: „Acest lucru are implicaţii în apariţia cancerului şi pune presiune asupra sistemului urinar. Împreună cu proteina din carne, corpul primeşte şi o cantitate foarte mare de grăsimi, ceea ce creşte riscul afecţiunilor cardiovasculare”, susţine Pimentel. El argumentează că dietele vegetariene sunt mult mai benefice pentru mediu decât cele care conţin produse din carne. „Hrana animalelor americane (seminţele, cerealele) ar putea hrăni 800 de milioane de oameni şi, dacă ar fi exportată, ar aduce în vistieria SUA 80 de miliarde de dolari anual. Animalele hrănite cu seminţe consumă 100.000 de litri de apă pentru fiecare kg de carne pe care îl produc, în comparaţie cu 2.000 de litri, cât sunt necesari boabelor de soia ca să ajungă la maturitate. Producerea de proteină animală solicită și o cantitate foarte mare de combustibil, de 8 ori mai mult decât pentru producerea de proteină vegetală. Populaţia de vite, păsări, porci etc. din SUA consumă de 5 ori mai multă hrană decât populaţia ţării. Iar acestea sunt în număr de 7 miliarde, adică 25 de animale pe cap de om!”, mai spune Pimentel.

În spiritul corectitudinii, pentru crescătorul de vite Jody Brown şi specia lui pe cale de dispariţie, prezentăm mai jos două argumente în favoarea consumului de carne:

1. Un prim argument adus e acela că ne-a dezvoltat ca specie. „N-am fi evoluat niciodată dacă n-am fi consumat carne - susţine Katharine Milton, antropolog la Universitatea Berkeley, California. Primatele vegetariene (gorilele şi urangutanii) sunt mult mai puţin sociabile decât cimpanzeii carnivori, motivul fiind faptul că hrănitul le ia mult mai mult timp. Umanoizii au făcut un îndrăzneţ salt înainte: acum 2,5 milioane de ani, ei sfărâmau oasele animalelor pentru a mânca măduva. Consumau ţesutul muscular bogat în proteine, ficatul animalului, creierul, toate bogate în substanţe nutritive. Umanoizii au evoluat datorită consumului ridicat de carne şi şi-au dezvoltat inteligenţa consumând glucoză, pe care o găseau în fructe, rădăcini şi tulpini. Acest regim de carne şi glucoză a dat omului primitiv energie să muncească sau, mai degrabă, energie pentru a convieţui în societate, pentru a cânta, pentru a dezvolta cultura, arta, războiul. Şi, în final, acum aproape 10.000 de ani, au avut energia de a dezvolta agricultura şi comerţul, sistem folosit în prezent de cei ce vor să devină vegetarieni”.

2. Cel de-al doilea argument în favoarea consumului de carne este o problemă etică, de drepturi ale animalelor. Un studiu arată că simpla înființare a unei plantaţii duce la reducerea cu 50% a populaţiei de iepuri. Procentul creşte cu fiecare trecere a tractorului, cu fiecare semănare şi recoltare. Iepurii, şoarecii de câmp şi fazanii reprezintă victimele colaterale ale industriei vegetariene, susţine Steven Davis, profesor de ştiinţe veterinare la Universitatea de Stat din Oregon. Prin contrast, animalele care se hrănesc cu iarbă, cum ar fi vitele, produc alimente şi nu este astfel necesară intrarea pe câmp cu tractoarele sau alte echipamente. Aplicând teoria lui Regan privind minimul de daune produse, Davis propune obţinerea întregii producţii de carne şi lactate de la animalele care pasc, şi anume vaci şi oi, înlocuind astfel carnea de porc sau de pui. În concordanţă cu aceste calcule, s-ar înregistra o scădere a mortalităţii animale cu 300 milioane de capete anual (numărând şi animalele domestice şi pe cele de pe câmp), o scădere mai pronunţată decât în urma regimurilor vegetariene stricte.

Morala: Nu există masă gratuită, nici chiar pentru vegetarieni. În acest moment, omul este poziţionat în vârful ciclului alimentar şi se hrănește cu fiinţele poziţionate sub el. „Poate să ia ceva timp, spune actriţa vegetariană Mary Tyler Moore, dar va veni vremea când ne vom uita în urmă şi vom spune: Doamne, vă vine să credeţi că la începutul secolului XXI oamenii încă se mai hrăneau cu animale?”.

Sursa: Revista Time/2002, trad. CătălinaPieptea

Jonathan Foley - Celălalt adevăr incomod
(The other inconvenient truth) (RO)



Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.