Religia la români + VIDEO

RELIGIA LA ROMÂNI

Instituția religiei s-a constituit în momentul în care credințele, valorile, normele, tradițiile și moravurile de un anumit fel s-au consolidat în cadrul unei populații. Religia explică concret devenirea și sensul omenirii în dogme (adevăruri imuabile) și norme morale privind modul de comportare. Ea creează speranța de ocrotire în această viață, precum și în cea de apoi, pe baza credinței și a unor ritualuri individuale și colective de comuniune cu sacrul.

Instituţia religiei a ajuns la maturitate şi, deci, la deplina funcţionalitate, atunci când şi-a creat organizaţii, încadrate cu personal de specialitate, în toate comunităţile, aceasta însemnând ca instituţia să aibă, în cazul cultului ortodox, Patriarhie, Arhiepiscopie, protopopiate şi parohii, institut biblic, facultate şi seminar de specialitate, post de radio şi TV, editură şi aşezăminte de ocrotire, şi terminând, în comune și sate, cu parohii şi, în diverse locuri, cu mănăstiri şi schituri. Toate acestea, deoarece necesitatea socială de a se impune norme, cât şi cea emoţională de a se crea speranţe, au fost atât de profunde, încât oamenii au fost nevoiţi să conceapă o forţă supraumană, pe care s-o considere cu teamă şi supunere, dar şi cu încredere şi veneraţie, aptă să vegheze la respectarea normelor şi să ofere cu generozitate speranţe. Cu alt cuvinte, pentru a-şi defini sensul existenței, oamenii au fost nevoiţi să accepte ca explicație nonsensul.

În esenţă, religia este un raport între omul devenit credincios şi „forţa absolută”, receptată de el ca extraordinară, misterioasă şi determinantă pentru el. Din raportarea individului la sacru emană „sentimentul religios”, adică o trăire unică, resimţită ca un elan ce determină fiinţa să-şi depăşească virtuos condiţia umană, pentru a se deschide spre ceva transcendent. Sacrul ca modalitate de receptare şi interpretare a „forţei absolute” a impus oamenilor comportamente ceremoniale de venerare, adică ritualuri, concretizate în: rugăciuni, ca mobilizări ale fiinţei în vederea apropierii de sacru, pelerinaje, ca deplasări periodice în locuri consacrate, în vederea contactării sacrului, și sacrificii, ca victimizări ale  unor fiinţe nevinovate, în vederea comunicării cu sacrul. Astfel, încercând impresionarea sacrului, oamenii s-au impresionat pe ei înşişi, inducându-şi în comun stări emoţionale de excepţie, creându-și astfel un mod unitar de gândire, simţire şi acţiune, care le-a conferit starea de solidaritate şi sentimentul de ocrotire.

Deși sub auspiciile sacrului oamenii au suferit nenumărate nenorociri și dezastre (războaie, calamități, decese al copiilor, soțului sau soției) în urma cărora au fost grav dezamăgiți, totuși, din moment ce ei continuă să se amăgească prin sacru, rezultă că nevoia emoțională de amăgire este mai puternică decât luciditatea oricărei dezamăgiri și că, deci, oamenii vor continua să se amăgească, în pofida chiar și a celor mai tragice evidențe și a celor mai raționale argumente, ceea ce înseamnă că, în fapt, credința este imanentă disperării umane și nu se va stinge niciodată.

Diferenţele de mediu dintre zonele globului au determinat și diferenţierea interpretării dogmatice a sacrului şi raportarea ritualică la acesta. Din această dublă diferenţiere decurg o multitudine de credinţe, cele mai importante fiind hinduismul, budismul, confucianismul, iudaismul, creştinismul, islamismul. Toate acestea denotă că religia, ca proces cultural de proporţii istorice, presupune drept componente: un trecut, reconstituit imaginativ printr-un mit originar, precum cel al lui Iisus, astfel încât existenţa să aibă temei; un prezent, construit prin norme de comportare, precum „cele 10 porunci”, astfel încât existenţa să aibă consistenţă; un viitor, proiectat emoţional prin speranţă, precum cea a „vieţii veşnice”, astfel încât existenţa să aibă sens.

În timpul comunismului, prin propaganda „ateist-ştiinţifică” şi deghizarea securiştilor în preoţi sau activarea lor ca securişti, religiozitatea naţională, atât cât era, a fost devastată. Omul de rând, nemaiavând credinţă şi nedobândind încă ştiinţă, a rămas fără niciun suport pentru conştiinţă, decăzând din om în neom, trăsăturile negative devenind fel de-a fi al românilor. Acest „fel de a fi” se dezvăluie curent prin vulgaritate. Românii de rând, inclusiv băieţii şi fetele de vârste din ce în ce mai mici şi doamnele şi domnişoarele de condiţie din ce în ce mai bună, înjură de absolut orice, în special de mamă şi de cele sfinte.

Fiind evident că o astfel de personalitate se complace numai în medii superficiale, ca acela care a generat-o, rezultă că inconsistenţa ortodoxiei româneşti şi vulgaritatea personalităţii românilor se înscriu într-un cerc vicios, într-o spirală a nenorocirilor. Prin prisma nenorocirilor, preoţii ortodocşi îi percep pe enoriaşi, mai ales pe cei bătrâni, drept „material didactic”, „materie primă” şi „marfă”. Deoarece pentru ei absolut oricine este „binevenit”, rezultă cam care le sunt harul şi iubirea aproapelui, iar ca misiune, păstorirea şi soarta comunităţii.

Efectele unei asemenea păstoriri se văd inclusiv în habitaclul autoturismelor de lux. Românul aflat la volan privește șaşiu prin snopul de iconiţe şi cruciuliţe atârnate de parbriz, având în același timp sub banchetă o bâtă de baseball. El îşi manifestă public pioşenia înjurând exploziv de dumnezei, fiind gata în orice moment să-şi pună bâta în funcţiune. Acest specimen, cu răspândire de pandemie naţională, este sesizabil instantaneu, el fiind cu sau fără ceafă încreţită şi burtă revărsată, dar sigur cu fruntea încruntată, privirea injectată, faţa schimonosită, gura strâmbă, gâtul răsfrânt a şmecherie iritată, glasul horcăit, cu flegme proiectate la distanţă, reflexe publice de râgâit decibelic şi fixaţii verbale pe expresii ca „ce p... mea” şi „băga-mi-aş p...”.

Deși la nivel rațional religia are drept menire să creeze norme, iar la nivel emoțional, speranțe, ținând cont, după cum atenționează statisticile Uniunii Europene, că societatea românească este marcată de cei mai gravi indicatori de corupţie, ca și cum în arealul românesc normele cinstei nici n-ar exista, rezultă că la români religiozitatea este centrată pe speranțe, și nu pe norme. Și, cum speranțele au șansa să se transforme în realizări, și deci în sentiment de împlinire numai dacă se acționează consecvent, pe bază de norme riguroase, fără norme, speranțele rămân sterile, degenerând în iluzii. Devine astfel explicabil de ce România, deși ca resurse pe cap de locuitor se situează, alături de Franța, pe primul loc în Uniunea Europeană, ca nivel de dezvoltare este, alături de Bulgaria, în coada clasamentului.

Neexistând norme riguroase în religiozitatea românească, se constată că, deși participarea la evenimentele religioase deosebite (praznice, pelerinaje, hramuri) este tot mai habotnică, participanții se manifestă, mai ales când e vorba de mâncare, băutură și agheasmă, din ce în ce mai vulgar și mai agresiv, trecând instantaneu de la rugăciuni și închinăciuni la înjurături și îmbrânceli. Prin aceeași prismă se mai constată că, deși pe pereții multor instituții (spitale, primării, administrații) se expun tot mai multe simboluri creștine (icoane, candele, crucifixuri), salariații se comportă din ce în ce mai păgânește, arătând că, de fapt, românii nu sunt religioși, ci doar exaltați mistic.

În consens cu toate acestea, aprecierea că „ortodoxia românească este mai mult o tradiţie fără credinţă, decât o tradiţie a credinţei” este absolut corectă. O tradiţie, însă, doar pentru populaţie, căci pentru preoți nu este altceva decât o afacere veroasă. De pildă, coliva, în loc să constituie un simbol care a fost pregătit cu sfinţenie de către credincioşi, este furaj dat porcilor chiar de către preoţi, după ce ei înşişi au „sfinţit-o”, iar sărbătorile religioase, în loc să constituie prilejuri majore de purificare, sunt pretexte frivole de îmbuibare.

Din această stare nu se întrevede vreo șansă, atâta timp cât aproape toată populația rurală și cam jumătate din cea urbană se vor afla sub călcâiul Bisericii Ortodoxe, presiunea acestuia fiind atât de perversă, încât românii de rând, deși în sinea lor îi consideră pe preoții ortodocși trândavi, hulpavi și depravați, conform unor sondaje sociologice, își exprimă cea mai mare încredere în Biserică. Și, cum românilor de rând le este instinctiv teamă de necunoscutele schimbării, iar Biserica Ortodoxă Română este neschimbată dintru începuturi, este plauzibil ca teama respectivă să-i determine pe românii de rând să se agațe de conservatorismul Bisericii. Așadar, sondajele sociologice măsoară, de fapt, teama de schimbare, și nu nivelul de încredere. În societatea românească una este trăirea intimă și alta este exprimarea publică, fiind evident că această contradicție constituie, în sine, un act de forfecare  sufletească, ce provoacă românilor dedublarea personalității. Fenomenul dedublării, multiplicat la scara nației, degenerează într-un proces care afectează identificarea unui destin comun. Din această cauză, de la începuturi și până astăzi, românii își tot caută sensul național al vieții prin ungherele istoriei.

Sursa: Nicole Grosu ș.a. - Blestemele nației românești, Ed. Ecoul Transilvan, 2016

PROBLEMĂ

În anul 2015, sursele de venit pentru Biserica Ortodoxă Română au fost:

Finanțare de la bugetul de stat – 346 milioane lei

Alte venituri declarate – 120 milioane lei

În același an...

Număr de nașteri – 198.216 / tarif botez mediu: 250 lei

Număr de nunți – 107.507 / tarif nuntă mediu: 500 lei

Număr de decese – 250.000 / tarif înmormântare mediu: 300 lei

Având în vedere că, de regulă, pentru aceste servicii nu se eliberează chitanțe,

(tarifele cu chitanță fiind mult mai mari)

Să se calculeze cuantumul venitului anual nedeclarat de Biserica Ortodoxă Română

Mircea Badea despre Sergiu Nicolaescu și religie