Fenomenul "downshifting" - Aurora Liiceanu

-->

FENOMENUL „DOWNSHIFTING”

Interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă

Downshifting este un cuvânt cu multe semnificaţii, de la coborârea de pe o treaptă superioară, la renunţarea la o poziţie socială. El semnifică un stil de viaţă simplu, nesofisticat (o simplitate voită) care este îmbrăţişat dintr-o varietate de motive, cum ar fi elevarea spirituală, nevoia de sănătate sau pasiunea pentru un mediu ecologic. Unii aleg downshifting-ul din raţiuni de justiţie socială sau ca un răspuns la consumerism.

Fenomenul downshifting s-a născut din refuzul societăţii occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-ţi consuma toată existenţa alergând după bani sau o poziţie ierarhică. Downshifting-ul înseamnă refuzul de a intra într-o anume înregimentare (prin dresaj), refuzul poziţiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de bază e calitatea vieţii individului, care nu este dată de felul în care se poziţionează el din punct de vedere material (nu-ţi trebuie atât de mulţi bani ca să fii fericit) ci de faptul că poţi profita în mod inteligent de timpul pe care-l ai de trăit, astfel încât să nu devii un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etică a muncii.

Downshifting-ul nu poate exista încă la noi, pentru că suntem o societate care a demarat după 1990 în plin materialism grosolan şi exagerat, în care banul şi acumularea de bunuri materiale este o dominantă a vieţii. Toată lumea priveşte cu admiraţie şi invidie desfăşurarea cursei achiziţiilor materiale, lucru care în străinătate a început să fie pus sub semnul îndoielii. Din această perspectivă, un om din ţările postcomuniste o să fie mai bine îmbrăcat decât unul din vest, o să-şi dorească o maşină mai bună, o să fie, cum se spune, victima societăţii de consum, într-un mod cu totul necritic, o să-şi ia tot ce-i mai scump şi o s-o facă ostentativ şi excesiv. Deci noi, în momentul de faţă, suntem o societate cu valori materialist-excesive, spre deosebire de cealaltă societate, în care oamenii profită de modernitate pentru a-şi spori nu numai confortul, ci şi calitatea vieţii.

Cred că  nivelul de la care pornesc ei este mult mai înalt decât al nostru. Ei nu au o populaţie care supravieţuieşte, ca la noi, şi condiţia minimă pentru a trăi relativ decent este realizată cam la toate categoriile sociale. Faptul că există oameni care stau pe stradă, sau care refuză să se înregimenteze în aceasta ordine a vieţii, ţine şi de o patologie socială, care este legată de postmodernism, nu de sărăcie, pentru că în străinătate abundenţa de lucruri materiale face să existe o anumită saţietate. Cu alte cuvinte, cu două perechi de blugi şi zece maieuri poţi traversa o vară. Cred că noi ne aflăm într-o perioadă în care a început să se vadă aceasta adicţie de shopping, care ţine de centrarea pe materialism, prin manipularea dată de publicitate, care îndeamnă către consumerism. Asta nu înseamnă că la ei nu exista aşa ceva, însă sunt mult mai potoliţi şi ceea ce este interesant este apariţia acestui curent critic de schimbare a stilului de viaţă. La noi nu există deloc o atitudine critică, ba dimpotrivă, este vorba de o invidie şi chiar o răutate de a scotoci, să vezi cât şi-a mai luat cutare, câte vile are etc. Există o dorinţă evidentă a unora de a fi invidiaţi pentru bunăstarea lor materială, pe care o corelează cu reuşita socială sau cu cea existenţială. Numărul, cantitatea şi preţul contează.

În general, downshifting-ul pune accentul pe o idee: există şi alte laturi ale vieţii importante şi pe care le poţi realiza dacă ai bani, dar nu neapărat foarte mulţi: relaţiile, prietenii, plăcerea de a sta la ora 11 dimineaţa pe malul unui râu, sau trezitul de dimineaţa la ora 10, cu gazeta în pat.

Vedem o grabă teribilă a tinerei generaţii de alerga după bani şi a uita să trăiască. Ca să ilustrez acest lucru, am găsit un text foarte critic, în care un specialist în marketing se referă la ce se întâmplă la noi în România: „Am văzut fete care, atunci când s-au angajat în agenţie, erau ca nişte mere sănătoase din care îţi venea să muşti cu poftă; astăzi sunt nişte scovergi iradiate de computer. Oricum, ar găsi cu greu un bărbat la ora la care pleacă de la birou şi, dacă ar apela la soluţia cea mai la îndemână - un coleg de birou - tot n-ar nimeri-o: stresul provoacă sterilitate masculină. Probabil că, la ora la care scriu aceste rânduri, ele sunt tot la birou, bibilind un mediaplan sau pregătind press release-ul unui client isteric şi mitocan, care nici măcar nu spune mulţumesc, pentru simplul motiv că: doar te plătesc,nu? În nici un loc sau meserie, densitatea de impostori pe metru pătrat nu e mai mare ca în marketing şi publicitate”.

E interesant că partea feminină e mai afectată deoarece, dacă înainte exista acest stereotip – când ai o fată e bine să intre în învăţământ (învăţământul a fost întotdeauna feminizat, pentru a-ţi permite să mai creşti un copil, să mai faci o mâncare, să mai stai pe-acasă şi să ai timp pentru îndatoririle de femeie, care trebuie să ţină şi-o casă) – astăzi nu se mai întâmplă aşa, fetele nu se mai fac profesoare, ci intră în jurnalism, dacă au noroc lucrează la televiziuni, iar cele care mai există se duc mai degrabă la grădiniţe particulare, pentru bani mai mulţi. Deci, majoritatea intră în profesii extrem de consumatoare de timp, extrem de mobile şi dinamice, la care salariile pot fi substanţiale dar, dacă stai să te gândeşti mai bine, îţi dai seama că, de fapt, sunt foarte prost plătite pentru cât de rar dau pe-acasă.

De ce a apărut downshifting-ul? Pentru că e vorba de manipulare, de o anume condiţionare în privinţa statutului de consumator. Se spune că femeile vin târziu acasă, dar cu foarte mulţi bani, cu banii aceia cumpără foarte multe lucruri şi îl fac pe copil să devina la rândul lui consumator şi îl condiţionează. Copilul, la rândul lui, este plin de bani, dar fără părinţi. Copilul, neglijat dar cu bani, poate ajunge violent, sau poate fugi de-acasă. Consumul de droguri este şi o formă de protest, nu numai o adicţie, pentru că  imitaţia nu este suficientă ca să explice răspândirea acestui fenomen.

Ca fenomen, downshifting-ul nu merge la noi, mai ales pentru că el are şi o componentă intelectuală, care include preluarea critica a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv cu propria ta viaţă, plasarea într-un câmp al învăţării de calitate şi al creşterii personale, practic imposibilă în condiţiile în care stai zece ore la serviciu, te duci la workshop-uri sau teambuilding-uri (aflate la noi în plină modă). Toate duc la confiscarea individului pentru profit.

Ţineţi minte că în anii '90 atracţia faţă de domeniul privat a fost mărită şi prin schimbarea denumirilor de activităţi ocupaţionale: orice contabil e director economic, orice secretară e asistent manager. Toate aceste etichete care nu aduc mai mulţi bani, dar care motivează psihologic individul şi îl fac să accepte să lucreze mai mult, fără o creştere salarială, pentru prestigiu, flatează nevoia de statut. Această nevoie  este speculată foarte mult în manipulare. Multă vreme s-a spus că nu e bine să existe relaţii soţ-soţie la slujbă, iar acum, dimpotrivă, trebuie să fie căsătoriţi, să stea cât mai mult acolo, să aibă grădiniţă pentru copii şi unde să mănânce, individul nu mai are decât week-endul care uneori poate fi petrecut cu colegii de la slujba în continuare, deci practic este o „de-privatizare” a individului. Acest lucru se întâmplă acum şi în România şi oamenii nu au niciun pic de spirit critic, au sărit cu grabă în această poveste, care este gândită foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ în favoarea profitului. Psihologii au calculat corect: creşte numărul de divorţuri, femeile şi bărbaţii nu mai pot sta împreună nici măcar în week-end, deoarece toate aceste reuniuni (teambuilding-uri) se fac de obicei în afară, se cheltuiesc foarte mulţi bani, te încântă că este un hotel scump şi nu-ţi mai pui problema ce se întâmplă cu familia, pe care o neglijezi.

Ideea transmisă de downshifting este aceea de a învăţa să ştii când să te opreşti, pentru că nu ai nevoie de foarte mult ca să poţi avea satisfacţii în viaţă, să nu devii un robot, un om „simplificat”, un nevrotic sau un isteric. Acesta necesită o depăşire a ideii de supravieţuire. Un om care supravieţuieşte, fie nu mai face nimic, şi atunci îl târăşte societatea, fie intră în această cursă şi nu mai vede alternativa. Când ai mulţi bani şi continui să munceşti ca un robot, când ai mult mai mult decât îţi trebuie, ideea de a reconsidera ce îţi trebuie (material şi spiritual) e vitală. Partea spirituală nu se poate manifesta în supravieţuire. Deteriorarea relaţiilor interpersonale este o consecinţă a lipsei de timp. Vedem în filme poliţişti extraordinar de motivaţi, care lucrează mult şi sunt părăsiţi de soţii (aici poate că nu e vorba de partea materială, ci de faptul că nu eşti în stare să ai o proporţie fericită, echilibrată între investiţiile pe care le faci profesional şi cele pentru familie), care stau cu o sticlă de whisky singuri, în camere modeste. Este vorba de a-ţi regândi existenţa, de a vedea ce priorităţi trebuie să ai în raport cu viaţa şi de a nu uita că exista şi natură şi timp liber, să revalorizezi prietenii şi lectura, să te uiţi în dreapta şi stânga, să ai surse multiple de satisfacţie personală. Acest lucru cred că la noi încă nu este posibil, suntem încă morţi după vitrine.

Downshifting-ul aduce o mai bună convieţuire între a fi şi a face, pentru că se zice că occidentalii sunt centraţi pe a face, fără simţ critic, iar ceilalţi pe a fi, fără simţ critic (se spune că în India există obezitate spirituală, iar în America, obezitate materială). Totuşi, în civilizaţie există nevoia de confort, de a nu te chinui. Nu poţi dormi pe stradă, nu poţi trăi în halul în care se trăieşte în ţările cu obezitate spirituală... Nu suntem în stare să luam ce e bun dintr-un loc şi ce e bun din celalalt loc şi să facem o sinteză, care să fie superioară fiecăreia dintre cele două forme, pentru a nu trăi în extreme. Retina îşi pierde sensibilitatea atâta vreme cât nu exersează şi alt peisaj în afara cănilor de cafea, cafetierelor şi monitorului computerului. De altfel, şi lectura s-a pierdut tot din acest motiv şi cred că se petrec lucruri interesante din punct de vedere psihologic: creşte nevoia aceasta isterică de alternanţă, de schimbare pe care o propune modernitatea în detrimentul capacităţii de concentrare. Filmele de acţiune induc un ritm alert al vieţii, care se răsfrânge asupra psihicului nostru.

Alvin Toefler spunea că oamenii nu mai investesc în alţi oameni, investesc în obiecte de aruncat, de unică folosinţă. Un anumit tip de cultură a relaţiei se pierde, având în vedere că suntem interschimbabili, oamenii nu se mai fixează în relaţii de lungă durată, suntem ca într-o mişcare browniană, toţi oamenii sunt frumoşi, frumuseţea se vinde. Este o cursă de a fi altul şi un refuz de a fi tu însuşi. Această necorelare între nevoia de afirmare a Eu-lui (a devenit din ce în ce mai mică afirmarea de sine, trebuie să semeni cu Cher, Britney Spears) şi dependenţa de alţii, de grup, reprezintă o negare a unor principii psihologice adânci, care modifică structura personalităţii. Nevoia excesivă de imitare a celebrităţilor, admiraţia pentru persoanele cu vizibilitate socială ce apar la televiziune, publicitatea, aceste identificări care se propun şi sunt preluate total necritic este proprie prezentului. Televiziunea este o oportunitate foarte căutată, pentru că vizibilitatea socială poate avea efecte pozitive: găseşti o slujbă, îţi faci relaţii, te poţi cupla, poţi face aranjamente, te poţi „marketa” etc.

Downshifting-ul este un şi un refuz al formei fără conţinut. Astăzi, industria schimbării, a denaturării, sau a renaturării (chirurgia estetică, de pildă) e la modă, pentru că inegalitatea prin natură era singurul lucru care îi făcea pe oameni diferiţi, cel puţin din punct de vedere fizic. Acum, dacă se pierde această diversitate, este pentru că trăim în epoca transplantului, implantului şi clonării. Cineva spunea într-un interviu că „toţi oamenii se vor transforma, vor deveni foarte frumoşi, la fel”. Însă nu este decât o schimbare a formei, conţinutul nu contează. Imaginea este totul…

Suntem în pline provocări ale identităţii: cine eşti, ce alegi, de unde eşti, din ce grup faci parte. Avem foarte multă informaţie, câmpul de alegere e uriaş, dar ne lipseşte discernământul, ne lipsesc criteriile. De ce e bine aşa şi nu e bine altfel? Dacă înainte opoziţia între bine şi rău avea o demarcaţie clară, existau precepte religioase, astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce e bine şi ce e rău. Tu trebuie să alegi şi să suporţi consecinţele.

ED: Estimaţi că vor exista nişte apropieri între marile companii şi fenomenul downshifting, pentru a împiedica exodul de capital uman către această deschidere a vieţii?

AL: Nu ştiu, mă gândesc că această evadare va fi preluată de cineva care va vedea aici un profit, în sensul că nimic din ce răsare ca germene de interes nu trebuie scăpat din vedere. Aici cred că există un pericol. Apar şi forme patologice ale unei intenţii iniţial bune. De altfel, în cartea lui Beigbeder chiar acest lucru se spune: te refugiezi pe o insulă şi acolo se reia acest ciclu, în sensul că începi să te plictiseşti că vezi numai natura, că mănânci, că stai degeaba, că ai mulţi prieteni… şi intri într-un alt tip de nevroză.

ED: Vorbim de o limită a downshifting-ului. Dacă mergi către extrema aceasta, te rupi total de lume.

AL: Haideţi să luăm fenomenul hippies, pe care să zicem că nu poţi să-l vezi ca un downshifting, ci ca un fel de avangardă, dacă forţezi puţin lucrurile. Refuz şcoala, refuz apartamentul, refuz căldura, acest mit al lui Robinson Crusoe care ne bântuie din când în când şi pe care se bazează şi evadarea la ţară, către rustic. Dar ce-am observat până la urma? La primele semne de boală au fugit la spital. Prin urmare, e greu să-ţi asumi ceva cu totul nou şi te convingi şi de beneficiile socialului.

Ideea e că stilul de viaţă a devenit o problemă a alegerilor în societatea de astăzi. La un moment dat se spunea despre femei: te măriţi repede, faci un copil, îl creşti până la 26, 27, 28 de ani şi la 28 ani, cu un copil mare, îţi începi viaţa. Poţi face o facultate, eşti încă tânără şi poţi să-ţi refaci viaţa. Se poate şi invers, îţi începi cariera, lucrezi de înnebuneşti şi la 34, 35 de ani, când eşti pe ultima sută de metri, faci un copil. Acum, la noi se poartă adopţia. Anumite categorii de femei, din varii motive, se gândesc să împace şi capra şi varza şi atunci îşi fac o carieră, câştigă bani şi, fiind mai eliberate de maternitate, adoptă copilul ca un mod de a compensa frustrările. Pe de altă parte, copilul devine o formă de lux: pot să-mi permit un copil în condiţiile astea pentru că eu fac banii şi nu depind de nimeni. Este o acţiune voluntar monoparentală la această categorie. Avem foarte multe forme. Una peste alta, ideea este că stilul de viaţă începe să preocupe foarte mult individul şi cred că dacă o luam filozofic, motivul se naşte din ideea aceasta a utilităţii vieţii. Înainte, viaţa se trăia, acum trebuie să-i găseşti o justificare.

ED: Adică întâi trăieşti părticica aceea de viaţă şi după aceea îţi mai trebuie alţi 15 ani să o explici.

AL: Exact. În orice caz, omenirea este extrem de pestriţă şi există foarte multe formule care ţi se propun ca fezabile. Când am vorbit de subdiviziuni, m-am referit de exemplu la căsătorie. Vrei relaţii seriale fidele sau vrei hopuri, urcuşuri şi coborâşuri, încet, încet. Faci o investiţie în cineva, sau mergi în aceasta idee de relaţii seriale. Ai de ales. Era mult mai comod când ţi se spunea cum trebuie să faci. Era clar că era spre binele tău să preiei un model. Acum eşti pus în faţa unor modele, contra-modele sau sub-modele şi trebuie să alegi ce vrei. Ideea e că viaţa nu are sens în sine, că trebuie să-i dai tu un sens, ceea ce reprezintă o întreprindere destul de dificilă. Uneori am văzut că aceasta poate fi şi una dintre explicaţiile sinuciderii la tinerii care nu găsesc acest sens sau pe cel care să-ţi spună că merită sau că este o datorie să trăieşti. Generaţiile mai vechi nici nu-şi puneau problema, trăiau pur şi simplu.

ED: În privinţa mediului românesc, spuneaţi că downshifting-ul nu e de interes, de actualitate. Puteţi face o estimare în privinţa a ceea ce ar mai trebui să treacă peste noi, ce ar trebui să mai învăţăm pentru a ajunge în ipostaza de a marşa către acest fenomen?

AL: Cred că ar trebui să fie mai multă bunăstare materială, pentru că reflexia faţă de propria viaţă în termeni mai evoluaţi nu se face decât în momentul în care ai asigurate condiţii decente. Nu spun că oamenii săraci nu îşi pun probleme de ce sunt în halul ăsta şi de ce viaţa este atât de amară, dar o fac în alţi termeni decât cei care au tot ce le trebuie şi-şi pun aceeaşi problemă. Primii trebuie să lupte pentru a trăi, în timp ce ceilalţi trebuie să dea un sens vieţii lor. Este o mare diferenţă.

Când am citit despre downshifting, mi-a venit în minte un banc destul de banal, dar care prinde extraordinar de mult acest fenomen: Un om stă pe malul mării şi cineva vine şi-i spune să-i prindă nişte peşte, iar el îi spune că nu, pentru că stă pur şi simplu şi contemplă marea. Acesta îi spune: îţi dau bani şi n-o să mai ai barca asta prăpădită, o să-ţi iei una mai bună. Tot nu voia. Acesta începe să-i arate care sunt avantajele: dacă prinzi mai mult peşte cu barca cea bună, o să poţi să-ţi iei un vapor şi dacă-ţi iei un vapor, o să-ţi poţi face o fabrică de conserve de peşte şi o să lucreze alţii pentru tine şi tu n-o să mai trebuiască să faci nimic. La care omul răspunde: Şi acum ce fac? În mod sigur, acel om avea un acoperiş deasupra capului, vremea era destul de ospitalieră cu el, peşte putea să-şi prindă dacă-i era foame şi nu-şi dorea să intre în această cursă.

ED: Consideraţi că oamenii care au beneficiat de provocările downshifting-ului într-o anumită etapă a vieţii lor vor fi capabili să genereze alte valori pentru societate decât cele la care au apelat iniţial, adică vor putea să genereze valori postmoderne? Dacă da, în ce sens?

AL: Cred că da, dacă oamenii respectivi au avut de mici motivaţii, hobby-uri şi au fost plasaţi mai realist între principiul plăcerii şi cel al realităţii. Acest lucru te face să te poţi opri oricând şi tot să ai ce face, să nu rămâi gol. Hobby-ul, cum se spune în sociologie, răspunde unui Eu neutilizat. Principiul realităţii există, trebuie să faci un pact cu lumea, dar trebuie să-ţi rămână şi ceva care să răspundă unor nevoi personale, să-ţi dea satisfacţie. E de dorit să-ţi rămână permanent lucruri pe care vrei să le faci. Trebuie să ştii ce să faci după aceea. Sunt foarte mulţi oameni care se plictisesc, care nu-şi dau seama că ar putea fi de folos, iar societatea nu-i foloseşte. Ei devin resurse umane irosite.

La noi există acest curent: dacă nu-ţi dă bani, nu faci. Aici remarc o deosebire faţă de lucrurile bune pe care le-am descoperit în străinătate, că mai poţi fi util, că mai poţi să te duci undeva. Socializarea în orice caz este un fapt pozitiv, nu poţi să te retragi din lume. Este nevoie în aceasta viaţă de relaţii, ori pentru aceasta trebuie să înţelegi că uneori ţi se face un bine, că lucrurile nu sunt albe sau negre. E greşit să gândeşti: pot să mă ocup de nişte copii părăsiţi sau de natură, dar dacă nu îmi dai niciun ban, mai bine stau acasă. Pentru că nu sunt relaţionaţi sau nu-şi găsesc o utilizare, mulţi oameni intră în depresie. Sigur că există oameni săraci care trebuie să asude pentru bani şi nu pot face astfel de lucruri, dar sunt şi mulţi oameni care ar putea face ceva, dar preferă să stea pasivi.

Downshifting-ul presupune o schimbare de stil de viaţă, dar în societatea românească e prematur să admitem o asemenea evoluţie. Nu neg însă că sunt oameni care ar putea să facă  downshifting şi nu fac, ceea ce înseamnă că, fie sunt definitiv pierduţi, fie nu au alte resurse, fie nu au o motivaţie intrinsecă, adică în sistemul lor de valori prietenia, natura, lectura, informaţia etc. nu există.

În încheiere aş spune că oamenii caută frumuseţea vieţii în marile reuşite, fără a acorda importanţă gesturilor mici, cotidiene. De fapt, acestea alcătuiesc cursul vieţii. Viaţa are şi ceva care trebuie trăit. Munca e foarte bună, însă ideile despre muncă şi activitate trebuie reconsiderate. Lucrurile mici sunt importante. Din păcate, atunci când eşti concentrat pe ceva, nu mai vezi nimic în jurul tău.