CREATURA DIN INSULA JEKYLL
G. Edward Griffin
G. Edward Griffin este un scriitor și
producător de film documentar cu multe titluri de succes la activ. Este listat
în Who’s Who in America și binecunoscut datorită talentului de care a
dat dovadă în cercetarea unor probleme dificile, prin prezentarea lor simplă și
clară, pe înțelesul tuturor. S-a aplecat asupra unor subiecte diverse ca
arheologia și istoria veche a Pământului, Sistemul Federal de Rezerve și
sistemul bancar internațional, terorism, subversiune internă, istoria taxării,
politica externă a Statelor Unite, știința și politica în terapia cancerului,
Curtea Supremă și Organizația Națiunilor Unite. Cele mai cunoscute lucrări ale
sale sunt: The Creature from Jekyll
Island, World Without Cancer, The Discovery of Noah’s Ark, Moles in High
Places, The Open Gates of Troy, No Place to Hide, The Capitalist Conspiracy,
More Deadly Than War, The Grand Design, The Great Prison Break și The Fearful Master.
G.E. Griffin
a absolvit Universitatea din Michigan cu o teză în libertatea expresiei și comunicare.
Pregătindu-se să scrie cartea despre Sistemul Federal de Rezerve, s-a înscris
la Colegiul de Planificare Financiară din Denver, Colorado. Scopul său nu a fost să
devină un profesionist în domeniu, ci să înțeleagă mai bine adevărata lume a
investițiilor și piața bancară. A obținut diploma CFP (Certified Financial Planner) în 1989.
Domnul
Griffin a primit mult râvnitul Telly Award pentru excelență în producția de
televiziune. Este creatorul Reality Zone
Audio Archives și Președintele American
Media, o editură și companie de producții video în California. A fost
membru al Comitetului Director al The National
Health Federation și The
International Association of Cancer Victors and Friends. Este fondatorul și
președintele fundației The Cancer Cure Foundation.
De asemenea, este fondatorul și președintele organizației Freedom Force International: (www.freedomforceinternational.org).
O expunere publică susținută de G. Edward Griffin
pe marginea cărții sale, The Creature from Jekyll Island
Vom începe
printr-o scurtă incursiune în trecut, pentru a crea o perspectivă istorică
acestei expuneri; vom călători în primul secol î.e.n., în micul regat Frigia.
Acolo a existat un filozof pe nume Epictet, care a spus „Aparențele sunt de patru feluri: lucrurile fie sunt așa cum par a fi;
fie nici nu sunt nici nu par a fi; fie sunt, dar nu par a fi; fie nu sunt și
totuși par a fi”. Când am citit această aserțiune pentru prima oară m-am
amuzat teribil și m-am gândit că dacă Epictet ar trăi astăzi, cu siguranță ar
fi profesor la Harvard iar specialitatea lui ar fi banii și problemele bancare;
sună exact ca multele explicații pe care le-am citit despre diversele aspecte
ale Sistemului Federal de Rezerve (FED). Ce voia Epictet să spună este că
aparențele sunt înșelătoare. Așadar, din întâmplare, Epictet mi-a dat o idee
despre calea pe care trebuie s-o urmez în abordarea subiectului cărții mele.
Pot porni de la aceasta temă deoarece, dacă există ceva cu adevărat înșelător
pe lume, acesta este Sistemul Federal de Rezerve. De fapt, e una din acele
aparențe de tipul al patrulea, anume acelea care nu sunt și totuși par a fi.
Vom folosi aceasta ca punct de reper. Ne vom întoarce aici din când în când s-o
subliniem, deoarece ne spune ceva fundamental despre Sistemul Federal de
Rezerve și anume că aparențele înșală.
Când am
studiat acest subiect, am ajuns la uimitoarea concluzie că Sistemul Federal de
Rezerve nu trebuie auditat, ci abolit. Deși ideea de a audita sistemul este
tentantă, am descoperit că dacă ar fi luat la puricat, ar primi un raport final
favorabil, deoarece cu certitudine face exact ceea trebuie, conform legii. Ceea
ce face însă după litera legii este o justificare suficientă pentru a-l aboli,
deci sarcina noastră este să înțelegem cu exactitate care sunt atribuțiile
Sistemului Federal de Rezerve. Adevărul este că majoritatea oamenilor nu au
nici cea mai mică idee despre ce este vorba. Există motive serioase pentru care
FED ar trebui abolit. Vi le voi citi acum, să vă faceți o idee. Am folosit
fraze concise, șocante cumva, ca să le puteți memora:
- FED este
incapabil să realizeze obiectivele pe care și le-a propus.
- Este un
cartel care operează împotriva interesului public.
- Este instrumentul
suprem al cămătăriei.
- Este sursa
celei mai necinstite taxe.
- Încurajează
războiul.
- Destabilizează
economia.
Nu știu ce credeți
despre aceste puncte. Cu siguranță, unii dintre dv. sunt de acord cu ele din
start, dar presupun că există și sceptici aici, în aceasta seară [n.t.: aceasta
este transcrierea unei conferințe cu public]; sper că sunt, altfel aș fi doar
un pastor vorbind corului. Știu că mereu există câțiva sceptici care frecventează
aceste întâlniri și acelora mă voi adresa acum, pentru că nu demult mă număram
și eu printre ei. Nu cu multă vreme în urmă, aș fi considerat și eu că aceste
idei sunt extremiste și că nu pot fi susținute de dovezi. Deși timpul nu-mi
permite să le abordez pe toate, aș dori să le prezint pe primele patru și să va
arat că există motive pentru orice persoană rațională să concluzioneze că
aceste afirmații sunt adevărate.
Să începem cu
momentul apariției Creaturii din Insula
Jekyll, crearea Sistemului Federal de Rezerve (și pe toți cei care-și imaginează
că vom viziona partea a doua a filmului Jurasic Park îi avertizez că au greșit
sala). Titlul a fost ales, bineînțeles, pentru a atrage atenția, dar are totuși
o semnificație aparte. Pentru cei care nu au avut încă șansa de a studia acest
subiect, voi preciza că Jekyll Island este o insulă reală, aflată lângă coasta
statului Georgia. Pe acea insulă, în 1910, a fost creat Sistemul Federal de
Rezerve, la o întâlnire ultrasecretă. Vreau să vă arat că de fapt întâlnirea a
avut loc și vă voi prezenta o parte din documentația disponibilă pentru a vedea
că secretul era extrem, ceea ce ne va pune față în față cu întrebarea „De ce
trebuia să fie un secret?”. Întotdeauna e ceva de ascuns când intervine secretul
și vom vedea ce anume aveau ei de ascuns în aceasta situație. O dată acest lucru
înțeles, va ieși la lumină un foarte important aspect al FED-ului, care în
general este trecut cu vederea.
În 1910,
Jekyll Island era proprietatea privată a unui mic grup de milionari din New
York. Vorbim de oameni ca J.P. Morgan, William Rockefeller și asociații
acestora. Ei formau în înalta societate un club ce purta numele Clubul din
Jekyll Island. Erau proprietarii insulei și aici veneau familiile lor să-și petreacă
iernile. Pe insulă se afla o construcție impunătoare (The Clubhouse), care era centrul activităților sociale. Ea se află
încă acolo. Insula a fost cumpărată ulterior de statul Georgia,
transformată în parc, iar Clubhouse-ul
restaurat, putând fi vizitat. Veți fi impresionați de ea, cred. Pe una dintre ușile
de la primul nivel, pe o placă, se poate citi: „În această cameră a fost creat
Sistemul Federal de Rezerve”. Nu mai e deloc un secret, ci informație publică.
În jurul Clubhouse-ului se află
câteva „căsuțe”, după cum erau numite atunci, construite pentru a caza familiile
respective. Sunt destul de atrăgătoare; erau exemple magnifice ale arhitecturii
de la începutul secolului trecut. Una dintre ele, care necesită câteva ore
bune pentru a o vizita, are 14 băi. După cum ne-a spus ghidul, nu e chiar
ceea ce am numi o „căsuță”. Clubhouse-ul
este locul unde a fost creat Sistemul Federal de Rezerve. Haideți să repovestim
această istorioară în detaliu, să vedem cum s-a întâmplat:
Era în 1910,
cu trei ani înainte ca Federal Reserve
Act să fie legiferat. Era în noiembrie a acelui an, când senatorul Nelson
Aldrich și-a trimis propriul vagon privat în gara din New Jersey, să aștepte
sosirea lui și a altor șase bărbați, sfătuiți cu toții să vina învăluiți în cel
mai strașnic mister. De pildă, li s-a spus să apară pe rând și să nu ia
cina împreună în seara respectivă. Li s-a specificat ca, dacă ajung în gară în același
timp, să pretindă că nu se cunosc. Trebuiau, de asemenea, să evite reporterii
cu orice preț, fiind persoane binecunoscute. Dacă doi sau trei ar fi fost văzuți
împreună, ar fi provocat o mulțime de întrebări. Unul dintre ei căra o pușcă într-o
cutie mare, neagră, și, în caz c-ar fi fost întrebat încotro se îndreaptă, era
pregătit să spună că merge la vânătoare de rațe. Interesant este că, după cum
am aflat mai târziu de la biograful său, acest om nu trăsese cu pușca în viața
lui. Împrumutase arma pentru această călătorie drept păcăleală. Același
comportament a continuat și în vagon. Li s-a spus să-și folosească doar numele
mic; numele de familie nu trebuiau pomenite. Doi dintre ei au folosit
pseudonime, pentru ca servitorii să nu afle cine sunt. Se temeau că servitorii
ar putea vorbi, și astfel ar ajunge la cunoștința presei. Au călătorit două nopți
și o zi cu acest vagon și, după 1000 de mile, au ajuns în Brunswick, Georgia.
De acolo, s-au îmbarcat pe un feribot și au ajuns pe Jekyll Island, unde au petrecut
9 zile în Clubhouse-ul despre care am
vorbit, stabilind toate detaliile a ceea ce, mai târziu, a devenit Sistemul Federal
de Rezerve. Apoi s-au întors la New York.
Vreme de câțiva
ani după aceea, cei în cauză au negat vehement că o astfel de întrunire ar fi
avut loc. Abia după ce FED-ul a fost instaurat, au început să discute deschis
despre călătoria lor și ce au realizat cu acea ocazie. Câțiva dintre ei au scris
cărți pe acest subiect, unul a scris un articol într-un ziar și aproape toți au
acordat interviuri reporterilor, astfel încât acum putem verifica arhivele
publice și documenta în detaliu ce s-a întâmplat atunci.
Cine sunt acești
șapte oameni? Primul, pe care l-am menționat deja, senatorul Nelson Aldrich, „biciul” republican în
Senat, era șeful Comisiei Monetare Naționale, un comitet special al Congresului,
creat pentru a face recomandări acestuia și a propune legislație pentru reforma
bancară. Publicul era îngrijorat în acele zile în legătură cu ceea ce se întâmpla:
o mulțime de bănci își închideau porțile, oamenii își pierdeau investițiile,
promisiunile de păstrare în siguranță a economiilor populației fuseseră încălcate,
erau multe runs on the bank – situație
în care, din neîncredere, oamenii își retrăgeau banii depozitați – iar instituțiile
respective nu puteau face plățile către toți cei cărora le datorau bani. Oamenii
erau îngrijorați în special de faptul că bogăția se concentra în seifurile câtorva
bănci mari de pe Wall Street, în New York. Acest grup de bănci forma ceea ce
ei numeau în acele zile „trustul monetar”, o expresie des
folosită la vremea aceea. Câțiva politicieni fuseseră aleși pentru promisiunea din
campania electorală de a sfărâma puterea trustului monetar. Președintele Wilson
era unul dintre acei politicieni, deși el însuși fusese ales, finanțat și înconjurat
de trustul monetar – toți consilierii și asociații săi. Publicul nu știa
acest lucru, și dacă te exprimai împotriva trustului monetar aveai mari șanse să
fi ales. Acesta era unul dintre scopurile Comisiei Monetare Naționale, care
trebuia să propună legislație pentru a slăbi puterea trustului monetar, iar
Aldrich era șeful acestui comitet. El era, de asemenea, un foarte important asociat
de afaceri al lui J.P. Morgan. Era socrul lui John D. Rockefeller Jr., ceea ce înseamnă
că, în cele din urmă, a devenit bunicul lui Nelson Rockefeller, fostul nostru vice-președinte. Rețineți că numele lui complet era Nelson Aldrich Rockefeller, numele
mijlociu fiind derivat de la faimosul său bunic...
A doua
persoană importantă era Abraham Andrew,
Secretar Asistent al Trezoreriei. Mai târziu a devenit congresman și era un om
cu greutate în cercurile bancare. Frank
Vanderlip se număra și el printre ei; era președintele National City Bank
din New York, cea mai mare dintre toate băncile din America, reprezentând
interesele financiare ale lui William Rockefeller și ale firmei de investiții internaționale
Kuhn, Loeb & Company. Henry Davison
era și el la întâlnire, partener senior al J. P. Morgan Company, ca și Charles Norton, președintele First
National Bank din New York, un alt gigant. Benjamin
Strong se afla și el printre participanți; el ținea frâiele Banker’s Trust
Company a lui J.P. Morgan și trei ani mai târziu devenea președintele
Sistemului Federal de Rezerve. În sfârșit, la întâlnire participa și Paul Warburg, probabil cel mai
important dintre toți, datorită vastelor sale cunoștințe în domeniul bancar,
așa cum se practica în Europa. Paul Warburg se născuse în Germania, ulterior
devenind cetățean american. Era partener în Kuhn, Loeb & Company și era un
reprezentant al dinastiei bancare Rothschild în Anglia și Franța; menținuse strânse
relații de afaceri de-a lungul carierei cu fratele său, Max Warburg, aflat la
conducerea consorțiului bancar Warburg, în Germania și Olanda. Paul Warburg era
unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii. De fapt, aceia dintre dv. care sunt
fani ai personajului micuței orfane Annie vă amintiți de Tătuca Warbucks [n.t.:
e vorba de poemul „Daddy Warbucks” al
Annei Sexton, popular în SUA]. Tătuca Warbucks era întruchiparea lui Paul
Warburg, și la vremea respectivă oricine era conștient de acest lucru. În cartea
mea îi este prezentată fotografia și, dacă o comparați cu desenul animat, veți observa
asemănarea dintre Paul Warburg și Tătuca Warbucks. Și, din moment ce vorbim de
personaje de desene animate, dacă vreodată ați jucat Monopoly, vă amintiți
reprezentarea capitalistului cu mustăți răsucite și țigaretă? Acela este J.P.
Morgan.
Aceștia erau
cei șapte bărbați ce urcaseră în vagonul ce i-a transportat la Jekyll Island.
Pe cât de uimitor ar părea, trebuie să știți că ei reprezentau un sfert din
bogăția întregii lumi. Acești oameni s-au așezat în jurul mesei și au creat
Sistemul Federal de Rezerve. Pentru cei care se îndoiesc, crezând că exagerez, vă asigur că într-adevăr chiar așa s-a întâmplat. Cum știm acest lucru? Frank Vanderlip, prezent la întâlnire, a scris un articol în Saturday Evening Post în data de 9 februarie,
1935 și vreau să vă citez un mic fragment din el. Iată ce a scris Vanderlip:
„Nu cred că
este o exagerare să vorbesc despre expediția noastră secretă la Jekyll Island
ca fiind ocazia conceperii a ceea ce a devenit Sistemul Federal de Rezerve. Ni
s-a spus să ne uităm numele de familie. Ni s-a spus de asemenea să evităm să
luam cina împreună în noaptea plecării. Am primit instrucțiuni să venim pe rând
și, pe cât posibil, fără a atrage atenția, în gara de pe litoralul Hudson din
New Jersey, unde vagonul privat al Senatorului Aldrich va fi atașat la capătul
trenului ce mergea în sud. O dată suiți în tren, ne-am adresat unul altuia cu
Ben, Paul, Nelson și Abe. Davison și eu ne-am deghizat și mai mult, renunțând
la prenumele noastre. El a devenit Wilbur iar eu, Orville, după cei doi pionieri
ai aviației, frații Wright. Servitorii și personalul trenului ar fi putut ști
identitățile a unul, cel mult doi dintre noi, dar nu ne știau pe toți și doar
numele noastre tipărite împreună ar fi atras atenția în Washington, pe Wall
Street și chiar la Londra, asupra misterioasei călătorii. Știam, pur și simpl,
că nu trebuie să fim descoperiți”.
De ce nu? De
ce atâta secret? Ce poate fi rău că un grup de bancheri se întâlnesc în
particular să vorbească despre afacerile lor sau despre legislația bancară? Răspunsul
ni-l dă Vanderlip însuși, în același articol: „Dacă am fi fost expuși public și
s-ar fi aflat că grupul nostru s-a întrunit și a schițat o propunere în ceea ce
privește legislația bancară, aceasta nu ar fi avut nici o șansa să treacă de
Congres”. De ce nu? Pentru că scopul reformei așteptate era să destrame puterea
trustului monetar, dar era de fapt gândită și concepută chiar de către trustul
monetar. Dacă acest lucru ar fi fost cunoscut de la început, n-am mai fi avut
deloc un Sistem Federal de Rezerve, deoarece, așa cum a spus Vanderlip, n-ar
fi existat vreo șansă să fie aprobat de Congres. Era deci esențial ca totul să
rămână un secret, așa cum a rămas până în zilele noastre. Ei bine, acum nu mai
e chiar un secret, deoarece oricine poate merge la bibliotecă și dezgropa totul,
dar nu este specificat în cărțile de specialitate. Nu aflăm despre el în publicațiile
oficiale ale FED, deoarece e ca și cum am ruga vulpea să construiască cotețul
găinilor și să se ocupe de paza lui.
Acesta a fost
motivul pentru care întâlnirea trebuia să fie secretă. Acum știm ceva foarte
important despre FED, ceva ce nu știam înainte, dar este mult mai mult decât atât.
Priviți, vă rog, componența acestui grup! Îi avem aici pe reprezentații Morgan,
Rockefeller, Kuhn, Loeb & Company, Rothschild și Warburg. Vedeți ceva
ciudat în amestecul acesta? Ei erau competitori! Competitori principali pe piața
investițiilor și afacerilor bancare din acele zile; erau uriașii. Până atunci
se băteau cap în cap, luptând pentru dominație pe piața financiară mondial. Nu
numai în New York, dar și la Londra, Paris și oriunde. Și iată-i împreună, stând
în jurul unei mese, căzând de comun acord într-un fel. Ce se întâmpla oare?
Trebuie să punem câteva întrebări.
Este deosebit
de semnificativă această înțelegere, pentru că a avut loc chiar în acel moment
din istoria Americii în care felul cum erau conduse afacerile a suferit o
schimbare fundamentală în ideologie. Înainte de acest moment, business-ul
american a operat ghidat de principiile inițiativei private – competiția bazată
pe inițiativa privată e cea care a clădit America și a făcut-o să depășească
toate celelalte națiuni ale lumii. O dată ce am atins acel vârf al performanței,
macazul a fost schimbat dinspre zona competiției, înspre cea a monopolului.
Acest fenomen a fost descris în multe cărți ca fiind „zorii epocii cartelului”.
Pe o perioada de 15 ani înainte de întâlnirea de la Jekyll Island îi putem
vedea pe cei din grupurile de investiții la care ne referim angajându-se tot
mai mult în inițiative comune, preferându-le pe acestea vechilor răfuieli. Întâlnirea
de la Jekyll Island a fost punctul culminant al acestor tendințe, momentul în
care au decis să renunțe complet la competiție și au format un cartel.
Trebuie să
definesc acest cuvânt, pentru a ști și dv. la ce mă refer atunci când îl
folosesc. Un cartel este un grup de afaceri private independente, care ajung la
o înțelegere cu scopul reducerii sau eliminării competiției dintre ele, pentru
a-și îmbunătăți profiturile sau pentru a-și asigura poziția pe piață. Pot face
aceste lucruri prin mai multe metode, unul dintre ele fiind fixarea prețurilor
– nicio competiție în privința prețurilor. Există și alte metode. Dacă am înființa
un cartel aici, aș insista ca eu să primesc zona de nord și tu să primești zona
de sud și astfel nu ne vom afla în competiție. Sau aș putea propune ca eu să
produc șurubul și tu să produci piulița și astfel nu ne mai luăm la întrecere
etc. Cu cât sunt mai multe nivele de cooperare în acest acord, cu atât ne închidem
mai mult în structura acestui cartel și devenim o singură entitate din punctul
de vedere al pieței, chiar dacă în interior grupurile sunt separate ca apartenență
și proprietate.
Am văzut odată un reportaj despre tuburile de lavă din Hawaii. Sunt impresionante pentru că, din când în când, pământul se rupe la suprafață, descoperind o gaură prin care lava curge chiar pe sub picioarele tale, fără ca tu să ai habar. Afli doar când suprafața cedează și tot ce poți spera e să nu te afli pe bucata care se rupe. Am sentimentul că la fel operează și FED, exact pe sub picioarele noastre. Acest cartel funcționează fără că noi să știm, pentru că a fost cu grijă învăluit în secret.
Am văzut odată un reportaj despre tuburile de lavă din Hawaii. Sunt impresionante pentru că, din când în când, pământul se rupe la suprafață, descoperind o gaură prin care lava curge chiar pe sub picioarele tale, fără ca tu să ai habar. Afli doar când suprafața cedează și tot ce poți spera e să nu te afli pe bucata care se rupe. Am sentimentul că la fel operează și FED, exact pe sub picioarele noastre. Acest cartel funcționează fără că noi să știm, pentru că a fost cu grijă învăluit în secret.
Prin urmare,
concluzia numărul 2, un lucru important pe care nu-l știam despre Sistemul Federal
de Rezerve, este cartelul. Dar asta nu e tot. Al treilea ingredient, probabil
cel mai important dintre toate, este constatarea că acest cartel a format un
parteneriat cu guvernul. Este un aspect semnificativ. Cartelurile intră deseori
în parteneriate cu guvernele, deoarece au nevoie de forța legii pentru a impune
acordurile cartelului și de această dată s-a colaborat din plin. Ori de câte
ori ia naștere un parteneriat, trebuie să existe un beneficiu pentru toți
partenerii, altfel nu-l formează. Să ne întrebăm deci, care ar fi beneficiul
celor doi parteneri în aceasta situație. De ce au căzut la înțelegere? De ce
guvernul a intrat în acest parteneriat și de ce a intrat cartelul bancar? Răspunzând
la aceste întrebări, vom pricepe mai bine natura acestei creaturi de la Jekyll
Island. Să aruncăm o privire, să vedem ce au de câștigat cei doi parteneri. Pentru
a afla, va trebui să examinam în detaliu mecanismul prin care Sistemul Federal
de Rezerve creează bani. Este un studiu deosebit de interesant. Eu îl numesc „Mecanismul
Mandrake”, după acel personaj al cărților desenate din anii ’40, Mandrake
Magicianul, care putea crea ceva din nimic și apoi, doar scuturându-și mantia,
îl făcea să dispară înapoi în neant. Este o frază suficient de descriptivă
pentru felul în care operează Sistemul Federal de Rezerve.
Să vedem cum sunt creați banii prin Mecanismul Mandrake. Voi explica acest proces într-o formă mult simplificată. Vă avertizez că are să pară foarte simplu. Nu este. Voi înlătura toată terminologia bancară, limbajul de specialitate, toate frazele de contabilitate ce ar trebui definite, și voi vorbi într-o engleză pe înțelesul tuturor. Veți crede probabil că am simplificat prea mult dar vreau să vă asigur că, în ciuda limbajului simplu, tot ceea ce vă voi spune este 100% corect din punct de vedere tehnic. Un alt aspect asupra căruia aș dori să vă avertizez este că nu trebuie să încercați să-i găsiți sensul, deoarece nu are; nu are sens și veți face scurt-circuit încercând să ieșiți la liman. Amintiți-vă doar că e o înșelătorie-scamatorie și dacă veți păstra asta în memorie nu veți avea probleme încercând să înțelegeți ce se întâmplă.
Iată cum funcționează:
Totul începe cu partea guvernamentală a parteneriatului, cu Congresul, care cheltuiește
în neștire. Cheltuiește mult mai mulți bani decât primește înapoi, cu mult peste
venitul său. Cum poate face asta? Pur și simplu, poate. Să presupunem că e
nevoie de un miliard de dolari, și Congresul trece pe la Trezorerie: „Vrem un
miliard de dolari”. Oficialii Trezoreriei răspund: „Probabil glumiți, nu mai sunt
bani aici, ați cheltuit totul demult, tot ce am primit în taxe ați păpat de
prin martie”. Congresul spune: „Asta ne-am gândit și noi, voiam doar să verificăm
dacă nu cumva a mai trimis cineva ceva”. Se sfătuiesc și le vine ideea să împrumute
niște bani. Se opresc pe la tipografia Trezoreriei, unde nu se tipăresc bani,
dar se tipăresc certificate din acelea impresionante, împopoțonate cu chenare
pe margine, cu un vultur desenat în vârf și un sigiliu în partea de jos pe care
scrie „Obligațiune a Guvernului Statelor Unite” sau „notă” sau „bancnotă”, în funcție
de perioada rămasă până la expirarea ei. Dacă o ții în sus, în dreptul unei
surse de lumină, chiar scrie pe ea IOU [n.t.: nume sub care sunt cunoscute obligațiunile
în SUA] pentru că asta și este. Tipăresc aceste hârtii care par deosebit de
oficiale, iar apoi le oferă sectorului privat; speră că oamenii vor dori să împrumute
bani guvernului la schimb pentru ele și mulți dintre ei o fac, sunt chiar nerăbdători
să facă acest lucru. De ce? Pentru că li s-a spus de către agenții lor de investiție
că aceasta este cea mai solidă investiție pe care o poți face. Cum așa? Am
auzit cu toți că aceste împrumuturi sunt garantate de către „buna credință și
bunul credit al Guvernului Statelor Unite”. Oamenii nu prea au idee ce înseamnă
acest lucru, dar sună bine. Aș dori să explic celor care au îndoieli asupra înțelesului
expresiei de mai sus: „Buna credință și bunul credit al Guvernului Statelor
Unite” înseamnă că guvernul promite solemn să plătească înapoi acest împrumut,
plus dobânda, chiar de-ar fi să confiște în formă de taxe tot ce tu și eu avem.
Ne va luat totul dacă e nevoie să-și țină cuvântul. Oamenii nu realizează că,
de fapt, în final își vor primi tot banii lor înapoi, minus un comision special,
pentru procesare.
O mulțime de
bani sunt împrumutați guvernului pe aceasta cale, dar niciodată suficient. Congresul
are nevoie de mai mult. Dar nu trebuie să se îngrijoreze. Merg mai în josul străzii
și se opresc la clădirea Sistemului Federal de Rezerve. FED îi așteaptă, de
aceea a fost creat. Pe când ei intră în clădire, funcționarul FED-ului deja și-a
deschis sertarul. Scoate de acolo un carnet de cec-uri și scrie unul către
Trezoreria Statelor Unite, în valoare de un miliard de dolari, sau orice altă
sumă e nevoie. Semnează cec-ul și-l dă oficialului Trezoreriei.
Trebuie să ne
oprim aici pentru un minut și să punem o întrebare. De unde a luat FED miliardul
de dolari pe care l-a împrumutat Trezoreriei? Cine a pus acești bani în contul FED?
Uimitorul răspuns este că nu există nici un ban în contul lui! De fapt, tehnic,
nici măcar nu există un cont, exista doar un carnet de cec-uri. Atât și nimic
mai mult. Acel miliard de dolari „prinde viață” exact în momentul în care ofițerul
semnează cec-ul. Acest proces se cheamă „monetizarea datoriei”, expresia pe
care ți-o aruncă în față. Ei doar au scris un cec, un mare cec de cauciuc. Dacă
tu și eu am face asta, am intra în pușcărie, dar ei au voie s-o facă, pentru că
Congresul asta-și dorește. De fapt, asta e răsplata, aici e beneficiul
guvernului în acest parteneriat. Asta e metoda prin care au ei acces la orice
sumă de bani, la orice oră, fără să trebuiască să vină să ceară plătitorului de
taxe, sau să se justifice față de el. Altfel, ar trebui să se explice în fața cetățeanului,
să vă spună spre exemplu că vă vor ridica taxele cu încă 3000$ anul acesta, și bineînțeles,
dacă ar face asta, alegătorii i-ar da afară prin vot destul de repede. Le
convine Mecanismul Mandrake pentru că e o sursa instantanee de bani pentru care
nimeni nu cere explicații. Probabil ați observat că au trecut mulți ani de când
Congresul nu-și mai pune problema costurilor; banii nu sunt o problemă. Asta
pentru că, indiferent de preț, știu că merg în josul străzii la FED și, prin
lege, funcționarul trebuie să scrie un cec gras și să li-l înmâneze.
Acesta este, pe scurt, motivul pentru care guvernului îi place Mecanismul Mandrake – acces instantaneu, fără bătăi de cap, la orice sumă de bani, fără că plătitorul de taxe să fie implicat în vreun fel. Dar cum rămâne cu partea bancară? Ei cu ce se aleg? Aici totul devine foarte interesant. Să ne întoarcem la cec-ul de un miliard de dolari. Oficialul Trezoreriei depune suma în contul guvernului și dintr-o dată calculatoarele încep să clicăie și să arate că acum guvernul are un depozit de un miliard de dolari, ceea ce înseamnă că poate scrie cec-uri în valoare de un miliard de dolari. Încep să facă asta numaidecât. De dragul analizei noastre, să urmărim 100$ din acel miliard, într-un cec pe care ei îl scriu și îl dau purtătorului. Acesta din urma primește cec-ul de 100$ și nici nu-și imaginează că acești bani nu existau cu două zile în urmă. Pot fi cheltuiți, nici nu i-ar păsa dacă i-ai spune-o. Îi depune în contul lui personal de cec-uri. Acum ne aflăm în sfârșit în afara Sistemului Federal de Rezerve și a cec-ului guvernamental. Ne aflăm în sistemul bancar privat. Am ajuns la acea parte a parteneriatului în care este implicat cartelul. 100$ au fost depozitați la banca locală. Bancherul observă și dă fuga la ghișeul unde se fac împrumuturi, deschide fereastra și spune „Atenție toată lumea, avem bani de împrumutat, cineva tocmai a depus 100$”. Toți se bucura la auzul veștii, deoarece acesta este motivul pentru care au venit la bancă, să împrumute bani. Este de asemenea un semn al sănătății economice naționale să fii înglodat în datorii, să aștepți cu nerăbdare ca banca să aibă bani pentru împrumuturi, să stai la coada pentru ele. L-au auzit cu toții pe bancher și se gândesc că 100$ nu este totuși suficient de mult. El le spune să nu se îngrijoreze că poate să le împrumute până la 900$ pentru acei 100$. Cum e oare posibil? Devine prea complicat, de aceea vă voi spune în termeni simpli. Sistemul Federal de Rezerve cere băncilor să păstreze ca rezerve nu mai mult de 10% din depozitele pe care le au. Banca păstrează 10% din acei 100$ ca rezervă, adică 10$, și-i împrumută primului venit 90$. Ce face el cu acești bani? Vrea să-i cheltuiască, deci îi depune în contul său. De fapt, probabil banii ajung direct acolo. Să presupunem că-i sunt înmânați și apoi el îi adaugă contului său. Dacă îi pune acolo, este și acesta un depozit, nu-i așa?
Acesta este, pe scurt, motivul pentru care guvernului îi place Mecanismul Mandrake – acces instantaneu, fără bătăi de cap, la orice sumă de bani, fără că plătitorul de taxe să fie implicat în vreun fel. Dar cum rămâne cu partea bancară? Ei cu ce se aleg? Aici totul devine foarte interesant. Să ne întoarcem la cec-ul de un miliard de dolari. Oficialul Trezoreriei depune suma în contul guvernului și dintr-o dată calculatoarele încep să clicăie și să arate că acum guvernul are un depozit de un miliard de dolari, ceea ce înseamnă că poate scrie cec-uri în valoare de un miliard de dolari. Încep să facă asta numaidecât. De dragul analizei noastre, să urmărim 100$ din acel miliard, într-un cec pe care ei îl scriu și îl dau purtătorului. Acesta din urma primește cec-ul de 100$ și nici nu-și imaginează că acești bani nu existau cu două zile în urmă. Pot fi cheltuiți, nici nu i-ar păsa dacă i-ai spune-o. Îi depune în contul lui personal de cec-uri. Acum ne aflăm în sfârșit în afara Sistemului Federal de Rezerve și a cec-ului guvernamental. Ne aflăm în sistemul bancar privat. Am ajuns la acea parte a parteneriatului în care este implicat cartelul. 100$ au fost depozitați la banca locală. Bancherul observă și dă fuga la ghișeul unde se fac împrumuturi, deschide fereastra și spune „Atenție toată lumea, avem bani de împrumutat, cineva tocmai a depus 100$”. Toți se bucura la auzul veștii, deoarece acesta este motivul pentru care au venit la bancă, să împrumute bani. Este de asemenea un semn al sănătății economice naționale să fii înglodat în datorii, să aștepți cu nerăbdare ca banca să aibă bani pentru împrumuturi, să stai la coada pentru ele. L-au auzit cu toții pe bancher și se gândesc că 100$ nu este totuși suficient de mult. El le spune să nu se îngrijoreze că poate să le împrumute până la 900$ pentru acei 100$. Cum e oare posibil? Devine prea complicat, de aceea vă voi spune în termeni simpli. Sistemul Federal de Rezerve cere băncilor să păstreze ca rezerve nu mai mult de 10% din depozitele pe care le au. Banca păstrează 10% din acei 100$ ca rezervă, adică 10$, și-i împrumută primului venit 90$. Ce face el cu acești bani? Vrea să-i cheltuiască, deci îi depune în contul său. De fapt, probabil banii ajung direct acolo. Să presupunem că-i sunt înmânați și apoi el îi adaugă contului său. Dacă îi pune acolo, este și acesta un depozit, nu-i așa?
Numai 100$
depozit, dar 900$ în împrumuturi și acel depozit e încă acolo. De unde au apărut
cei 900$? Răspunsul e același: nu există nici un ban. Aceștia sunt creați exact
în momentul în care este făcut împrumutul. Observați diferența, vă rog, este o precizare
importantă. Când banii sunt creați din nimic pentru guvern, ei sunt cheltuiți
de guvern. Pe partea bancară, când sunt creați iarăși din nimic, nu sunt cheltuiți
de bănci, acestea ți-i împrumută ție și mie, și noi îi cheltuim. Observați vă
rog, de asemenea, că pentru aceste împrumuturi noi trebuie să le plătim dobândă.
Gândiți-vă la asta o clipă. Acești bani au fost creați pe loc, din nimic și
totuși ei colectează dobândă, ceea ce înseamnă că ei colectează dobândă la
nimic. Ce concept, cum de nu m-am gândit eu la asta înaintea lor? Aș vrea să fi
avut un carnet magic din care să tot scriu cec-uri toată ziua, fără nici un
ban, doar cec-uri, să vi le împrumut vouă iar voi să fiți suficient de fraieri
să-mi plătiți dobândă pe ele. Așa funcționează. Acum vedeți și beneficiul
cartelului bancar. De aceea este implicat în acest Sistem Federal de Rezerve,
pentru a colecta dobânda pe nimic. Dar procesul nu se oprește aici, din păcate.
Are consecințe pentru noi toți. I-am auzit pe unii spunând „Tipii ăștia chiar
sunt deștepți, cred că merită să fie bogați”. Ca și cum noi n-am fi afectați;
ei s-au îmbogățit, dar noi suntem OK. Ei bine, ei s-au îmbogățit, dar asta se
face pe socoteala noastră, pentru că de la noi li se transferă bogăția. Cum
anume? Să vedem.
Acești bani
nou creați ajung în economie și diluează valoarea dolarilor care se aflau deja
acolo mai înainte. Este ca și cum ai turna apă într-o oala cu supă; apa diluează
supa. Deci tot aruncând din ce în ce mai mulți bani în supa economiei, banii noștri
devin din ce în ce mai slabi și observăm fenomenul numit inflație, care are aparența creșterii prețurilor. Vreau să
subliniez cuvântul „aparență”, deoarece în realitate prețurile nu cresc deloc.
Ceea ce observăm de fapt este scăderea valorii dolarului, asta este partea
reală a ecuației. Dacă am avea bani adevărați, cu acoperire în aur sau argint,
sau orice altceva palpabil care nu a fost creat din aer, ați vedea că prețurile
ar rămâne stabile pe o perioadă lungă de timp. Pentru a ilustra acest punct,
este bine să știm că dacă am fi trăit în Roma antică, cu o uncie de aur am fi
putut cumpăra o togă frumoasa, o curea lucrată de mână și o pereche de sandale
– acesta era prețul în Roma. Astăzi, dacă am avea o uncie de aur, ce am putea cumpăra
cu ea? Am putea merge în orice magazin și cumpăra un excelent costum, o curea
și o pereche de pantofi. Prețul acestor articole nu s-a schimbat de-a lungul a
mii de ani, atunci când acest preț este exprimat în bani adevărați. Dar atunci
când îl exprimăm în aceste bancnote pe care le purtăm în buzunar și care se cheamă
„Note ale Rezervei Federale”, și care nu sunt bani adevărați ci doar bani fără
acoperire [fiat money], prețurile continuă
să crească, deoarece valoarea acestor unități continuă să scadă, și asta se
întâmplă pentru că ei tipăresc din ce în ce mai multe și le aruncă pe piață în
supa economiei.
Încă nu am
terminat, nu am ajuns la capătul drumului. Am pierdut din puterea noastră de cumpărare
prin acest proces, numit inflație și foarte puțini oameni se întreabă, „Oare
cine a câștigat-o?”. Pare că nimeni n-a câștigat-o, am pierdut-o cu toții, ca
și cum s-ar fi evaporat și ridicat la cer... Nu, cineva a câștigat ceea ce noi
am pierdut. Pentru fiecare păgubit există un câștigător. Sau mai exact pentru
fiecare 50 de păgubiți există un câștigător care primește totul. Cineva a câștigat,
dar cine? Cei care au câștigat puterea noastră de cumpărare sunt cei care se
aflau acolo sus, la gura robinetului ce injectează noii bani creați în supa
economiei. Ei au primit primii acești bani și au câștigat deoarece s-au bucurat
de întreaga putere de cumpărare a acestora la momentul tipăririi lor. După ce
i-au cheltuit și ți i-au dat ție, și tu la rândul tău i-ai cheltuit pe ceva și i-ai
dat lui ș.a.m.d. și au ajuns la marginea oalei, sunt deja diluați. Cei care
sunt chiar acolo sus, la gura robinetului, au primit puterea noastră de cumpărare.
Cine sunt ei? Evident, guvernul a fost primul acolo. Amintiți-vă cec-ul de un
miliard de dolari, primit de guvern. L-au cheltuit instantaneu și banii au fost
introduși în economie, marcând începutul acestui efect de domino. Cine
altcineva? Următorii au fost cei care se aflau la ghișeul de împrumuturi. Ei au
primit banii nou creați, fiind cei care i-au împrumutat inițial.
Deci toată
lumea știe acest lucru. Ceea ce uită ei este că așa-zisele beneficii obținute
în urma acestui proces sunt înapoiate băncii sub formă de dobândă. Nu au
câștigat de fapt mare lucru. Câștigul pe care-l obțin prin inflație îl înapoiază
băncii ca dobândă pentru nimic. Și pare totuși că ei câștigă, obținând aceste
profituri de hârtie. Valoarea acestei proprietăți crește, ca de altfel și
valoarea depozitului meu, dar este totul pe hârtie. În ceea ce privește puterea
mea de cumpărare, valoarea nu crește ci din contră, scade. Cu toate astea, ei
trebuie să plătească pentru această iluzie, și o fac sub forma unei dobânzi
pentru nimic. Și apoi vine inevitabila perioadă de contracție a economiei.
Oamenii nu realizează că economia, conform tradiției, se mișcă precum lama unui
fierăstrău – urcă gradat pentru o perioadă lungă ce pare că nu se mai termină,
timp în care ne facem nenumărate planuri de investiții, fără să fim îngrijorați,
și apoi deodată se prăbușește, scade foarte repede, pentru a începe să crească ușor
din nou, pentru o altă perioadă lungă. Atunci când se contractă, oamenii sunt prinși
pe picior greșit, înglodați în datorii, iar unii sunt puși în situația de a nu
putea face față plăților și își pierd bunurile.
Alt aspect
ce trebuie remarcat este că atunci când banca îți împrumută banii pe care i-a
creat din nimic (nu i-a costat nimic să-i fabrice), vor ceva în schimb de la
tine. Vor ca tu să semnezi pe o linie punctată și să-ți pui chezășie casa, mașina,
inventarul, valorile care se află în posesia ta. Astfel, în caz că nu-ți mai poți
onora plățile, ei pun mâna pe pietrele tale prețioase. Nu pierd nimic. Fie că e
vorba de expansiune sau contracție, inflație sau deflație, băncile au acoperire
iar noi mergem ca oile la tăiere, deoarece nu ne-am prins că e o scamatorie. Bineînțeles
că nici nu avem de ales, pentru că este impusă prin lege. Nu avem scăpare. Și
este chiar mai bine că nu înțelegem, pentru că astfel nici nu ne putem plânge.
Asta e! Cele două
grupuri care câștigă puterea noastră de cumpărare (e cineva surprins?) cei
doi membri ai parteneriatului, sunt guvernul și cartelul bancar. Sunt cele două
grupuri care formează Sistemul Federal de Rezerve. Aceasta pierdere a puterii
de cumpărare, care se transferă de la noi către ei este o taxă. Nu ne gândim la
ea în acești termeni, dar chiar asta este. Nu avem scăpare, n-o putem evita. De
fapt, are calitățile unei taxe mult mai mult decât taxa pe venit sau acciza, de
care poți scăpa într-un fel sau altul. De aceasta nu poți scăpa. Nu exista
reduceri, scutiri, toată lumea o plătește și este cea mai crudă, cea mai
necinstită taxă dintre toate, deoarece îi lovește mai rău pe cei care-și permit
cel mai puțin s-o plătească. Cade cel mai greu pe umerii celor cu venituri
fixe, a pensionarilor. Toți cei care-și economisesc banii plătesc această taxă
în raport direct cu gradul în care au fost mai „strânși la pungă”, mai cumpătați.
Este o taxă și trebuie s-o consideram că atare. Este o taxă pe care o plătim
guvernului și cartelului bancar.
Să facem o
recapitulare. Care este beneficiul membrilor acestui parteneriat? Guvernul are
de câștigat pentru că este capabil să taxeze poporul american cu orice sumă își
dorește prin acest proces pe care oamenii nu-l înțeleg, numit inflație. Oamenii
nu realizează că sunt taxați, ceea ce constituie un avantaj enorm atunci când
te pregătești să fi reales. Partea bancară are și ea avantajul de a câștiga o dobândă
perpetuă pe nimic. Subliniez cuvântul „perpetuă”, deoarece atunci când un împrumut
este înapoiat, banii sunt împrumutați altcuiva. Odată ce banii sunt creați,
obiectivul băncii este să stea „împrumutată”, cum se spune. În realitate, băncile
nu pot fi 100% împrumutate și rata aceasta variază semnificativ, dar obiectivul
este să fie împrumutate pe cât de mult posibil. Vorbind la modul general, odată
ce banii sunt creați prin împrumut, aceștia rămân permanent în economie, câștigând
în mod perpetuu dobândă pentru unul din membrii cartelului bancar, cel care a
creat acei bani. Aveți aici un curs condensat despre Sistemul Federal de
Rezerve și vă asigur că acum știți mult mai mult despre FED decât dacă v-ați înscrie
pentru 4 ani să studiați economie. Nu vă învață acolo așa ceva.
„Și ce
dacă?”, spun ei. Am știut, când am scris această carte, că vor exista obiecții,
dar nu m-am gândit că vor lua această formă. Nu mi-am putut imagina nicio obiecție
și mă întrebam ce-mi vor spune apărătorii Sistemului Federal de Rezerve? Am
crezut că-mi vor căuta nod în papură și se vor lega de cine știe ce eroare voi
fi făcut pe marginea vreunei chestiuni tehnice și, plecând de aici, mă vor
descrie ca pe un bufon. Dar nu mi-am imaginat nicio clipă că singura opoziție
pe care o voi întâlni, cel puțin până acum, va fi întrebarea „Și ce dacă?”
Mă aflam
invitat la radio, la emisiunea lui Pat Buchanan [n.t.: Politician american,
adept al conservatorismului autentic, oponent al războiului, fost candidat la președinția
SUA, gazda unor emisiuni radio]
cu o lună în urmă. Acolo, în general, au și un al doilea realizator, care de
obicei este un reprezentant al punctului de vedere opus. În ziua respectivă,
acesta era Barry Lind, un intelectual de genul celor de la ACLU [n.t.: American Civil Liberties Union, organizație proeminentă a societății
civile americane, promotoare a secularismului, adesea acuzată de anticreștinism]
și mă frământam, crezând că am s-o pățesc și am să mă fac de râs în fața a
milioane de ascultători. Eram îngrijorat. E greu să-ți exprimi punctul de
vedere când ești invitat la aceste emisiuni, pentru că nu-ți dau voie să vorbești
așa cum mi se permite aici, spre exemplu. Cel mai mult vorbește Buchanan de
obicei, apoi celalalt realizator își spune și el punctul de vedere, urmează
reclamele iar apoi ți se oferă și ție 3 minute să-ți spui povestea, timp în
care ei te întrerup mereu. Mi-am prezentat ideea cât am putut de bine și, când i-a
venit rândul, Barry Lind s-a uitat la mine și a spus: „E adevărat, dar ce
dacă?”. Nu-mi venea să cred! Apoi a concluzionat cu un argument real: „O
ducem bine, nu-i așa?”
- În primul
rând, nu trăim chiar așa de bine. Oameni că Barry Lind negreșit trăiesc foarte
bine și sunt mulți oameni în sistem cu o situație materială excelentă. În
general, aceștia sunt cei de sus, aproape de gura robinetului, pe unde noii
bani intră pe piață, sunt implicați în guvern sau primesc subvenții guvernamentale.
Majoritatea oamenilor, care sunt mai departe de robinet, nu o duc atât de bine.
Este un fapt că singurul motiv pentru care America a reușit să păstreze aparența
unui înalt standard de viață. De când FED a preluat comanda, în special după cel
de-Al Doilea Război Mondial, s-a trecut de la unul, la două venituri pe
familie. Este nevoie ca doi oameni să muncească acum pentru a menține
asemănarea cu perioada când doar munca unei singure persoane susținea întreaga
familie. Cu toate acestea, salariile reale au scăzut pentru omul de rând, exprimat
în numărul de ore pe care o persoană trebuie să le dedice muncii pentru a-și asigura
cele necesare vieții. Tinerele cupluri, care se întrețin dintr-un singur venit,
au un standard de viață mult mai scăzut decât au avut părinții lor. Câștigul
net mediu al unui cămin este mult mai mic decât în trecut. Există tot mai puțin
timp liber pentru americanul de rând. Procentul de familii care au o casă în posesie
scade, de asemenea. Vârsta la care o familie achiziționează prima casă e
mult mai ridicată [n.t.: aici „prima casă” se referă la obiceiul majorității de a se muta într-una nouă,
odată ce le cresc posibilitățile]. Numărul familiilor considerate ca aparținând
clasei de mijloc este în descreștere, în timp ce numărul celor aflați sub
limita sărăciei crește. Falimentele înregistrate în numele persoanelor private
sunt astăzi de trei ori mai numeroase decât erau în 1960 și peste 90% din americani
sunt faliți la vârsta de 65 de ani. Deci, nu trăim deloc bine...
- Un al
doilea motiv pentru care sistemul nu este în regulă este acela că atunci când ai
un sistem monetar bazat pe nimic, fără acoperire, acesta nu numai că se
extinde, ci se și contractă. Dacă am avea acoperire în aur sau argint, acest
lucru nu ar fi posibil. Când este motivat politic însă, se poate contracta și
aceasta este principala cauză a creșterilor urmate de descreșteri economice, fluctuații care au
lovit continuu America, atâta amar de vreme. Acesta este mecanismul din spatele
recesiunilor..
- În alt
treilea rând, nu este cinstit. Chiar dacă ar fi elementul care creează
prosperitate, chiar dacă nu ar cauza recesiuni, simplul motiv că este o fraudă,
o înșelătorie, un furt, eu cred că ar fi suficient ca să ne determine să scăpăm
de el. Cam astea sunt neregulile cu aceasta scamatorie.
Să ne întoarcem
la Jekyll Island. Au avut bătaie de cap acolo cu numele pe care să-l dea creaturii
lor. Acest parteneriat între guvern și bănci nu a luat naștere odată cu
Sistemul Federal de Rezerve. De fapt, este un concept creat în Europa în
secolul al XVI-lea. A fost perfecționat prin formarea Băncii Angliei în 1694 și
de atunci toate guvernele Europei au folosit Mecanismul Mandrake. Nu l-au numit
așa, evident, l-au numit „banca centrală”, aceasta este fraza tehnică pentru
acest parteneriat. Dacă vreți să-l căutați în enciclopedie, îl găsiți la „Banca
Centrală”.
De la Banca
Angliei încoace, toate guvernele Europei au avut bănci centrale, și pentru un
motiv întemeiat. Regii și prinții Europei au învățat în urma unor experiențe neplăcute
că pot ridica taxele subiecților lor numai până la un anumit nivel, în urma căruia
se alegeau de regulă cu o revoltă, ale cărei consecințe erau grave, prin care
își pierdeau slujbele (și capetele). Pare-se că acest nivel era în jur de 40%;
oamenii tolerează taxe de până la 40-43%, mai mult nu. Dar prin mecanismul
implementat de banca centrală, pleoapele sunt închise. Acum, aceste guverne își
pot taxa subiecții 50%, 60%, 70% și în unele cazuri chiar 80% din tot ceea ce
ei produc, fără a se alege cu o revoltă. Nu există resentimente, pentru că
oamenii nu știu că plătesc o taxă. Știu doar că prețurile cresc, dar nu înțeleg
de ce, nu știu cine primește, prin transfer, puterea lor de cumpărare. Astfel
aranjamentul a fost atrăgător pentru aceste guverne. Și a avut loc chiar în
acel moment al istoriei în care războaiele au început să se întețească. Mai
mereu au fost războaie, dar erau relativ mici, deoarece sunt scumpe iar oamenii
nu plătesc mai mult de 40% pentru nimic în lume, inclusiv pentru războaie. Acum
însă, având o metodă de a impune taxe mai mari, guvernele se puteau angaja în războaie
cu adevărat scumpe. A fost acel moment al istoriei când Europa s-a trezit înglodată
în conflagrații mari, foarte costisitoare. Oamenii au plătit pentru ele fără să
se plângă, prin procesul numit inflație.
Deci, atunci
când a venit vremea transpunerii acestui concept în viața americană, acești
șapte bărbați de la Jekyll Island știau foarte bine că creează o bancă centrală;
motivul pentru care Paul Warburg era atât de valoros, era faptul că avea cunoștințe
tehnice despre cum operează băncile centrale. Aveau o problema însă. Cum să ascundă
asta poporului american, deoarece Congresul declarase deja că nu-și dorește o
Bancă Centrală în America. Nu cred că știau ce înseamnă expresia cu exactitate,
dar știau că Europa avea așa ceva, și orice ar fi fost ea, ei nu își doreau de
nici un fel. Spuneau că în America, dacă vom avea o reforma bancară, nu vrem să
copiem Europa, vrem ceva unic pentru America și principiile ei economice.
Problema cu
care acești oameni s-au confruntat la Jekyll Island era cum să numească această
bancă centrală, astfel încât nimeni să nu-și dea seama ce este de fapt. Și au
teoretizat pe marginea acestui subiect, adoptând următoarea strategie: să adăugam
cuvântul federal pentru a lăsa
impresia că este a guvernului; vom include cuvântul rezerve, să pară că ar exista rezerve pe undeva, ca și cum ar fi un
concept bancar; în final vom adăuga cuvântul sistem, un cuvânt deosebit de important, deși pare obscur acum. Vă
rog să vă amintiți că în acele zile existau temeri cu privire la concentrarea
puterii financiare în New York, deci trebuiau să vândă ideea unui sistem de bănci
regionale, care va difuza puterea pe întregul cuprins al națiunii. Mai întâi
s-au gândit la 10 regiuni, pentru ca apoi să realizeze că nu sunt suficiente și
au creat 12, de aceea avem 12 bănci. Și vom construi clădiri impresionante
acolo în acele regiuni pentru ca fraierii locului să le vadă și să exclame
„Doamne, avem una din alea aici” - adică aparența dispersiei puterii departe de
New York. Cuvântul „sistem” era deosebit de important.
Când privești
rezultatul însă, realizezi că ceea ce au creat ei nu este federal, nu există
rezerve pe nicăieri, nu este deloc un sistem în sensul de difuzie a puterii,
iar aceste bănci ale Rezervei Federale nu sunt nici măcar bănci. În cazul acestor
termeni, avem de a face numai cu aparențe. Dar a fost o strategie excelentă.
Pasul doi era
promovarea „creaturii” în ochii publicului. Prima propunere legislativă a Actului
Rezervei Federale [Federal Reserve Act] a fost prezentată
Congresului sub denumirea Documentul
Aldrich, după numele sponsorului acesteia, Senatorul Nelson Aldrich. Asta
împotriva sfatului dat de Paul Warburg, care i-a spus: „Nelson, nu-ți pune
numele pe document, deoarece ești asociat mai tot timpul cu interesele marilor corporații
și Congresul nu va vota favorabil, oamenii nu-l vor accepta”. Dar se pare că ego-ul lui Aldrich era
prea mare. Trebuie să fi spus: „Ei bine, nu! Sunt respectat în Senat și sunt
Președintele Comisiei Monetare Naționale” și a insistat ca numele lui să apară
pe document. Poate că și-a dorit să rămână cunoscut în istorie ca autor al
Sistemului Federal de Rezerve. Warburg însă avea dreptate. Când propunerea a
fost introdusă în Congres, a fost respinsă, fiind identificată drept „Propunerea marilor corporații”.
Ca următor
pas al strategiei, Aldrich și Vanderlip au început să țină discursuri și să dea
interviuri, condamnând noua propunere. Au spus: „Această propunere va ruina
industria bancară. Va fi devastatoare pentru țară”. Când omul de rând a
citit aceste rânduri în ziar, și-a spus: „Oh, Dumnezeule, dacă bancherilor nu
le place documentul ăsta, înseamnă că-i bun”. Indivizii ăștia nu erau proști.
N-ar fi ajuns unde sunt dacă ar fi fost doar niște găinari. Înțelegeau
politica, psihologia maselor și și-au jucat cărțile foarte bine. În același
timp, au plătit din buzunarul propriu prețul organizării pe tot cuprinsul țării
a ceea ce au numit „cluburi de studiu al noțiunilor fundamentale”. Au
sponsorizat aceste cluburi și au ținuți ședințe publice, au tipărit broșuri și foi
volante ce expuneau virtuțile Sistemului Federal de Rezerve. Au donat sume mari
de bani celor mai bune universități americane; au creat noile departamente de
economie cu acei bani; au ales cu mânuța lor pe profesorii care urmau să conducă
acele departamente, iar aceștia, la rândul lor, au ținut discursuri și au scris
articole, preamărind sistemul. Și apoi, la insistența lui Paul Warburg, care a
fost tot timpul marele strateg, au făcut adaosuri documentului Rezervei Federale.
Prin aceasta mă refer la acele adaosuri care restricționau abilitatea
Sistemului de a crea bani din nimic! Asociații lui Warburg au spus, „Paul, ce
faci? Nu vrem modificările astea în document!”. Răspunsul lui a fost, „Stați
liniștiți, chiar nu pricepeți? Scopul nostru e să vedem propunerea trecută de
Congres. Mai târziu, putem s-o modificăm”. Exact astea au fost cuvintele lui: „Putem
s-o modificăm mai târziu”. Și a avut mare dreptate! Datorită acestor adaosuri,
au câștigat împotriva lui William Jennings Bryan, conducătorul Mișcării Populare,
ultimul bastion al rezistenței împotriva documentului. Bryan era îngrijorat că
acesta va fi un instrument al ruinării sursei monetare a națiunii, dar când a văzut
acele modificări a spus „Ei bine, cu aceste adaosuri, cred că pot susține
propunerea acum”, fără să-și imagineze că erau doar niște chestii temporare. Totul
e temporar în politică. După ce oamenii merg la culcare, lucrurile se pot
schimba. Warburg a avut dreptate, totul a fost modificat mai târziu. De atunci,
Federal Reserve Act a fost amendat de
mai mult de 100 de ori. Adaosurile inițiale la care ne-am referit au fost
demult înlăturate și multe altele adăugate. Prin ele, puterea Sistemului de a
crea la discreție bani din nimic a fost întărită. Cu o asemenea strategie, acești
oameni au demonstrat că sunt adevărați profesioniști, publicul neavând nici o șansă.
Nu-i de mirare că susținerea populară a fost câștigată complet și astfel, pe
data de 22 decembrie 1913, propunerea a trecut de Congres, urmând a fi legiferată
și semnată a doua zi de către Președintele Wilson. „Creatura de la Jekyll
Island” s-a mutat astfel la Washington, DC.
Să facem câțiva
pași în spate, ca să-i putem cuprinde forma generală și să vedem cu ce ne confruntăm:
Avem o corporație împuternicită de Congres, căreia i s-a acordat exclusiva
prerogativă de a crea volumul unității monetare naționale. Avem un mecanism
prin care Congresul este capabil să ridice taxe nelimitate de la poporul
american, fără că el să știe acest lucru (și anume că plătește o taxă) și avem totodată
un mecanism prin care băncile pot câștiga dobânda perpetuă pe nimic. Aceasta
este forma creaturii.
O întrebare
interesantă este „Cine sunt proprietarii Sistemului Federal de Rezerve?”. Tot auzim
o mulțime de dezbateri pe marginea acestei întrebări la radio. Când vine vorba
despre bani, cineva sună mai mereu la redacție și spune, „Știați că FED este
în proprietatea totală a unor bănci private? Este o corporație privată. Ce
trebuie să facem, este să abolim FED și să-l predăm înapoi guvernului,
pentru a-l putea conduce în beneficiul oamenilor”. Câțiva dintre dv. zâmbesc,
iar alții probabil se întreabă ce e rău cu această idee. Să o analizăm:
Ideea prezintă
un adevăr pe jumătate și nu constituie o soluție. Să vedem jumătatea de adevăr
mai întâi. E adevărat că FED nu este o agenție a guvernului federal, sub
nicio formă. Cum am menționat deja, este o corporație împuternicită de guvern
și, ca toate corporațiile, are certificate de stoc (acțiuni) care în acest caz
se află în posesia băncilor ce intră în componența FED. Fiecare bancă din sistem
este un proprietar al FED – amintiți-vă că este un cartel – deține o parte din el, în sensul că are în
posesie aceste acțiuni. Prin urmare, până la acest punct, FED are toate atribuțiile
unei corporații private. Dar mai mult decât atât plapuma nu se întinde, pentru
că aceste acțiuni nu au atribuțiile unei proprietăți private. Spre exemplu, cei
care le dețin nu le pot vinde. Dacă nu poți vinde ceva, nu ești cu adevărat stăpânul
obiectului. Aceasta este o metodă de testare a proprietății, capacitatea de a scăpa
de ea. Nu poți s-o vinzi. În plus, băncile mari pun la bătaie mai mulți bani decât
băncile mici, un procent din valorile lor, deci marile bănci au mai multe acțiuni
decât celelalte bănci. Dar indiferent de cifrele lor de afaceri, fiecare bancă dispune
de un singur vot. Aceasta este o altă violare a principiului proprietății private.
În plus, acel vot nu-i avantajează cu nimic. Nu pot vota pentru ceva important,
cum ar fi managementul național, care este unul din cele mai importante
aspecte, nu-i așa? Comitetul directorilor și președintele Sistemului Federal de
Rezerve sunt numiți de către Președinte, nu sunt aleși de băncile care fac
parte din sistem. Ce pot face băncile locale cu votul lor este să hotărască componența
board-ului de directori al băncilor așa numite „regionale”, care sunt
subdivizii în interiorul sistemului. Nu pot nici măcar vota pentru conducerea
propriei subdivizii locale, pentru că președintele și vicepreședintele acelor
12 bănci regionale sunt numiți de către board-ul național. Pot vota pentru conducerea
băncilor regionale – președinte, vice-președinte și trezorerie – dar aceștia
pot fi respinși prin veto de către board-ul național. Înțelegeți? Întreaga
putere a fost dintotdeauna la vârful sistemului. Singurul lucru de substanță
pentru care li se permite celor din board-ul director local să voteze este rata
dobânzilor în interiorul regiunii acoperite de ei. Dar chiar și acesta este
subiect de veto pentru board-ul național. După cum vedeți, conceptul de „difuzie
a puterii” prin aceste regiuni este o altă înșelătorie. Nu există nici un fel
de putere la nivel local. Nu există nimic substanțial pe care aceste board-uri
de directori, votate de băncile ce dețin acțiuni, să-l poate face. Li se permită
însă să joace golf...
FED nu este o corporație privată în sensul tradițional al cuvântului. Ideea dispersiei, difuziei puterii în cele 12 bănci naționale a fost o necesitate în 1913, pentru a vinde conceptul poporului american. Dacă n-ar fi existat aversiunea pentru concentrarea puterii în New York, n-am fi avut niciodată cele 12 regiuni; este doar o rămășiță și nu îndeplinește nici o funcție. Deci, nu e o corporație în sensul tradițional al cuvântului, nu e o agenție guvernamentală în sensul tradițional al cuvântului. Ce e atunci? E un hibrid, o parte corporație privată și o parte guvern. Este exact ce te aștepți să fie când iei în considerare faptul că este un parteneriat între un cartel bancar privat și guvern. Este o structură unică, proiectată să îndeplinească o funcție unică.
Ar fi o soluție
abolirea FED și întoarcerea lui în mâinile Congresului, pentru a-l conduce
pentru binele oamenilor? Cel puțin i-am scoatem pe mizerabilii de bancheri din ecuație,
nu-i așa? Și asta i-ar face pe toți să se simtă bine… n-am mai plăti dobândă băncilor
etc. Dar ce se întâmplă de fapt? Acum, guvernul trage sforile numai cu mânuța
lui. Asta rezolvă o mulțime de probleme, nu-i așa? Acum creează el bani, din
nimic, cu de la sine putere. Guvernul nu e amator de așa ceva, de aceea au
intrat în acest parteneriat, pentru că atunci când guvernul creează bani este
prea „pe față”. Regii și prinții Europei n-au putut s-o facă din acest motiv.
Au tipărit bani, dar când guvernul tipărește bani îți dai seama ce se întâmplă.
Preferă să lucreze prin sistemul bancar, deoarece când banii intră în
contul tău, nu scrie „guvern” pe ei și nu știi cum au ajuns acolo. Guvernul nu
vrea să facă acest lucru, dar chiar dacă ar vrea, n-ar fi mare diferență,
deoarece nu e important în proprietatea cui se află Sistemul Federal de
Rezerve. Important e ce face acesta și atâta vreme cât este o bancă centrală, adică
are puterea și mandatul de a crea bani din nimic, asta va fi funcția pe care o
va îndeplini. Asta va continua să facă, și cu siguranță ar fi condus de aceiași
oameni care-l dirijează azi, iar noi chiar n-am rezolva nimic. Trebuie să ne
amintim că în Europa, toate băncile centrale sunt de fapt agenții directe ale guvernelor
respective; nu sunt organizații hibride, cum e a noastră. Și cu toate acestea,
în acele țări, procesul e același, fac același lucru pe care-l face și FED
aici. Prin urmare, a-l da pe mâna guvernului nu e o soluție.
Să vorbim pe
scurt despre obiectivele Sistemului Federal de Rezerve. Ni s-a spus de nenumărate
ori că scopul lui este stabilizarea economiei. În clipa de față, în timp ce
ratele dobânzilor cresc, cresc, cresc, ce ni se spune? De ce fac asta? Ei bine,
pentru a stabiliza economia, pentru a nu avea inflație masivă, nu-i așa? Fac
asta pentru noi, oameni buni! Nu simțiți așa o stare de liniște interioară, știind
că ne poartă de grijă? Acesta e răspunsul lor întotdeauna: să aibă grijă de
noi, să stabilizeze economia, să pună capăt anarhiei bancare ș.a.m.d. În
prezent, textul care se studiază în școlile de economie este opera lui Paul
Samuelson și iată ce spune el despre FED în acea carte: „Sistemul Federal de
Rezerve a fost format în urma panicii din 1907, provocată de alarmanta 'epidemie'
a falimentelor bancare. Țara s-a săturat odată pentru totdeauna de anarhia sistemelor
bancare private instabile”. Asta învață studenții.
Să zicem
pentru un moment că așa ar fi, și să încercăm să-i facem un rezumat, din care
să reiasă cât de bine a stabilizat economia. Din momentul în care a fost creat,
în 1913, Sistemul Federal de Rezerve a prezidat crizele din 1921 și 1929, Marea
Criză a anilor 1929-1939, recesiunile anilor 1953, 1957, 1969, 1975 și 1981 și
Lunea Neagră a pieței de capital, în 1987. Știm cu toții că datoriile corporațiilor
cresc, datoriile private sunt mai mari ca niciodată, atât falimentele private,
cât și cele ale business-urilor sunt mai numeroase că oricând în trecut, bănci
și asociații de economii și împrumuturi s-au prăbușit într-un număr niciodată întâlnit
în istoria noastră, dobânda pe datoria națională consumă acum jumătate din
banii ridicați în taxe, industria grea a fost înlocuită aproape total de competiția
venită din alte părți ale globului, ne confruntăm cu un deficit comercial internațional
pentru prima oara în istoria noastră, 75% din centrul Los Angeles-ului și alte
arii metropolitane sunt acum în posesia străinilor și peste jumătate din națiune
se află acum oficial într-o stare de recesiune! Acestea sunt „realizările”
Sistemului Federal de Rezerve după 80 de ani de „stabilizare a economiei”. Nici
nu cred că este controversat să spun că a eșuat în a-și îndeplini obiectivele
declarate. Singura parte de discutat este întrebarea: de ce a eșuat? Răspunsul
meu este: deoarece acestea nu au fost niciodată obiectivele sale reale. Atunci
care să fie? Care sunt obiectivele oricărui cartel? Să facă bani pentru membrii
cartelului, să îmbunătățească profiturile membrilor săi și să-și asigure o poziție
stabilă pe piață. Acestea sunt adevăratele obiective ale Sistemului Federal de
Rezerve. Acum, dacă vom considera acestea ca punct de plecare și vom încerca să
mai facem încă un raport, vom obține cu totul alt rezultat.
Aș dori să vă
invit să privim împreună trei obiective anume, foarte mult discutate pe vremea
când a fost creat FED. Suntem obligați mereu să ne întoarcem la acea perioadă, pentru
că avem foarte multe de învățat de acolo. Erau trei lucruri pe care bancherii,
în special cei de la Jekyll Island, doreau să le obțină prin Sistemul Federal de
Rezerve. În primul rând doreau să oprească eroziunea puterii lor din New York
în favoarea altor zone ale țării. Exact opusul a ceea ce Federal Reserve Act a promis să realizeze, doreau să păstreze
puterea în New York. Aveau încă partea leului, bineînțeles, dar observaseră direcția
în care se mișcau lucrurile și știau că trebuie să le oprească, atât cât încă
mai aveau puterea să o facă. „Competiția este un păcat” a spus John D.
Rockefeller I - și asta includea competiția venită din partea altor bănci
profitabile.
Vreau să
menționez că atunci când vorbesc despre cartelul bancar, mă refer în primul rând
la marile bănci din New York, nu la băncile mici, de la colțul străzii, care se
zbat sub povara sistemului. Unul dintre scopurile FED era să obstrucționeze
aceste bănci mici, pentru ca ele să nu poată prospera și ajunge din urmă pe
cele de pe Wall Street. Băncile mici au fost dintotdeauna o țintă în acest
sistem, trebuiau puse la punct, constrânse prin reglementari să sucombe, un proces
pe care l-am putut observa de-a lungul a mulți ani. Acesta este obiectivul numărul
unu, să păstreze controlul pieței monetare în New York.
Obiectivul numărul
doi era inversarea tendințelor de formare a capitalului privat. Această expresie
descrie în limbaj bancar un proces prin care un individ sau o corporație folosește
propriile economii pentru a cumpăra ceva ori a face o investiție, în loc să împrumute
bani de la bancă. Se întâmpla la începutul secolului trecut. Tendința era ca
firmele private să-și păstreze dividendele în fiecare semestru, adăugându-le
unor fonduri de economii, iar în timp, când se acumulau banii sau se forma
capitalul, aveau suficient pus deoparte să folosească propriii lor bani pentru construirea
de noi fabrici sau lansarea unui nou proiect de cercetare și dezvoltare sau
orice era nevoie, fără a împrumuta de la bănci. Băncile erau îngrijorate din
acest punct de vedere, deoarece aceasta le afecta profiturile. Obiectivul lor
este să împrumute bani și cum îi convingi pe oameni să facă asta atunci când nu
vor? Răspunsul era micșorarea ratelor dobânzilor, astfel încât ele să devină foarte
atrăgătoare. Nebun să fii, să dai cu piciorul unei asemenea șanse...
Cum micșorezi
ratele dobânzilor? Astăzi este foarte ușor, maneta se află la Sistemul Federal
de Rezerve. Tot ce trebuie să faci e să tragi de ea în jos sau în sus și ratele
se duc fie în jos fie în sus; ai control absolut asupra lor. În 1913 nu exista
nicio manetă. În acele zile, banii aveau acoperire în aur și argint și nu-i
puteau controla. Nu le convenea situația asta. Acești indivizi urăsc aurul și
argintul ca acoperire pentru bani, deoarece în aceste condiții ratele dobânzilor
sunt rezultatul forțelor naturale ale cererii și ofertei; deci nu puteau crea
bani din nimic. Banii erau rezultatul interacțiunii a milioane de oameni ce făceau
oferte pentru produse și servicii, săpau pământul pentru a scoate bani la
propriu, săpau după aur și argint pentru a fi convertit în bani.
Conducerea
FED căuta o metodă să împingă în mod artificial ratele dobânzilor în jos. Cum
să facă? Au spus că nu se poate decât cu ajutorul unei „unități monetare
flexibile”. După asta plângeau în acele zile. Ce-i trebuie națiunii noastre, au
spus, este o unitate monetară flexibilă care să facă față cerințelor industriei
și agriculturii. Încă puteți auzi această sintagmă și astăzi – „unitate
monetară flexibilă”. Ce înseamnă? Câteodată
ai nevoie de un dicționar pentru a înțelege aceste expresii. Nu înseamnă o
bancnota de hârtie, pe care s-o poți îndoi, împături, ci înseamnă bani creați
din nimic. De data asta nu-i greu să-ți dai seama că e o păcăleală. Dacă poți
crea bani la discreție, nu trebuie să ai dobânzi uriașe pentru a înregistra un
profit. E simplu! Dacă ai o unitate monetară flexibilă, poți de fapt să scazi
ratele dobânzilor și totuși să ai surplusuri, nu-i așa? Aveau nevoie de această
unitate monetară flexibilă pentru a scădea ratele dobânzilor și a-i ademeni pe
oameni să se întoarcă la bancă să împrumute bani, iar astfel să inverseze tendința
de formare a capitalului privat. Acesta este obiectivul numărul doi.
Obiectivul numărul
trei era să paseze inevitabilele pierderi din interiorul sistemului bancar plătitorului
de taxe, sub „nobila” scuză a protecției populației. Acestea erau cele trei
obiective majore la momentul creării Sistemului Federal de Rezerve. Eu spun că
acestea sunt obiectivele reale ale FED. Plecând de aici să încercăm să le
mai facem o analiză:
A reușit FED să
păstreze controlul în New York, în mâinile băncilor mari? Răspunsul este un hotărât
DA. Toți cei ce cunosc piața financiară știu că într-adevăr, așa s-a întâmplat.
Avem ce-i drept bănci mari în vest și în sud, dar acestea nu sunt nimic în comparație
cu acele bănci din New York care au încălecat lumea întreagă, având
reprezentare în Beijing, Moscova, Africa și oriunde; ei sunt uriașii și și-au
putut păstra poziția datorită Sistemului Federal de Rezerve.
În urmă cu câțiva
ani, Editura Simon & Schuster a publicat o carte intitulată „Secretele Templului” [Secrets
of the Temple], scrisă de William Greider. A fost un best-seller și i s-a făcut
publicitate ca fiind un atac necruțător împotriva Sistemului Federal de
Rezerve. Când am auzit, nu mi-a venit a crede. Un astfel de atac publicat de
Simon & Schuster, una din marile edituri? M-am gândit că nu trebuie să-mi mai
termin cartea, au făcut-o ei pentru mine. Deci am cumpărat o copie și am citit-o
într-o singură zi. Am fost uimit în privința
a două aspecte:
În primul rând,
istoria lui Greider era excelentă. Credeam că va fi o bălăceală, dar n-a fost așa.
A descris toate detaliile neplăcute și știam că e adevărat, deoarece mă aflam
în toiul cercetărilor. Când a venit vorba de concentrarea puterii în New York, iată
ce a scris Greider:
„La acea
vreme [1913] planul convențional în Congres era ca instituțiile
guvernamentale să încalece trustul monetar, să-l dezarmeze de puterile sporite
și să instituie un larg control democratic asupra banilor și creditului.
Rezultatul a fost aproape opusul. Reformele monetare legiferate în 1913 au
ajutat de fapt la păstrarea statu quo-ului,
stabilizarea vechii orânduiri. Bancherii nu numai că aveau să obțină dominația
asupra noi bănci centrale, dar de asemenea, aveau să se bucure de o noua protecție
împotriva instabilității și propriului declin. Odată ce FED și-a început
activitatea, difuzia constantă a puterii a fost oprită. Wall Street și-a menținut
poziția dominantă și chiar și-a îmbunătățit-o”.
Celalalt
lucru care m-a mirat a fost concluzia lui Greider. A dovedit că Sistemul a acționat
mereu împotriva interesului public. A dovedit că a fost proiectat să facă acest
lucru chiar de la început, deci care credeți că a fost concluzia lui în privința
unei soluții? Să abolim FED? Nu, nimic atât de extremist. Dar o preluare majoră
a întregului Sistem? Nu, nici asta. Ce atunci? Greider a spus: vedeți dumneavoastră,
totul e foarte complicat, învățăm și noi în timp, am făcut o mulțime de greșeli,
dar nu vă neliniștiți, suntem călare pe situație, relaxați-vă, totul e sub control,
ce avem nevoie acum e o mână de oameni mai inteligenți...
Acesta este
genul de „criticism de cosmetizare” de care ai nevoie pentru a fi publicat de
Simon & Schuster sau oricare din editurile importante, care sunt bine înțepenite
în țesătura de investiții de pe Wall Street. Nu contează cât de exactă e
povestea pe care-o prezinți; nu contează câtă dreptate ai, dacă nu oferi o soluție
realistă pentru problema respectivă. Le convine, pentru că astfel oamenii au
impresia că ceva se face în această direcție, cineva trage un semnal de alarmă.
Dar nu există nici o soluție reală, iar autorii sunt aleși pe sprânceană,
pentru ca cei care ar avea o soluție să nu poată fi publicați. Aceasta este o
tactica pe care trebuie s-o înțelegem, în special în aceste zile critice care urmează.
Este tactica opoziției controlate. Nu contează cât de exact descrii problemele
cu care se confruntă America. Dacă nu dai și o soluție, ce contează? Dacă soluția
ta este puneți oameni mai deștepți acolo, sau votați cu republicanii fără să puneți
întrebări, atunci ești o opoziție controlată. Trebuie să fim conștienți de
acest lucru.
Să ne întoarcem
la subiect. Sistemul Federal de Rezerve primește nota 10 pentru menținerea
controlului pieței financiare în New York. Dar în ceea ce privește inversarea tendințelor
de formare a capitalului privat? Oare chiar așa au făcut? În mod regulat, micșorează
ratele dobânzilor atât de mult, încât toată lumea este ademenită la bancă.
Împrumută ca disperații, apoi economia se contractă și rămân toți înglodați în
datorii, neputându-și plăti datoriile. Am văzut companii nevoite să-și încheie
activitatea pentru că nu și-au putut plăti datoriile. Am văzut oameni pierzându-și
casele și mașinile pentru că nu și-au putut plăti datoriile. Există corporații
gigantice care atârnă de un fir de ață din cauza surplusului datoriei în care
sunt înțepeniți. Adevărul este că, în zilele noastre, din ce în ce mai multe
companii trimit băncilor semestrial mai mulți bani sub formă de dobândă decât
trimit acționarilor lor sub formă de dividende pentru acțiuni. Gândiți-vă la
asta pentru un minut. Băncile, care nu sunt implicate cu nimic în buna funcționare
a acestor companii și care au creat acești bani din nimic primesc profituri mai
mari din aceste industrii decât oamenii care muncesc pentru bani, economisesc
bani, investesc bani și își riscă avutul pentru aceste corporații. Asta pentru
că au inversat cu succes tendința de formare a capitalului privat și au reușit-o
cu ajutorul unei unități monetare flexibile. Sistemul Federal de Rezerve primește
un 10+ în carnetul de note pentru obiectivul numărul doi.
În sfârșit,
au reușit ei să-și paseze pierderile inevitabile plătitorului de taxe, în
numele protecției populației? DA! Asta e ceea ce eu numesc „Operațiunea Scoate
pe Cauțiune”. De fiecare dată când una din marile bănci are probleme (nu
băncile mici, va rog să vă amintiți, acestea sunt competiția) membrii cartelului
își scot pârleala pe spinarea plătitorului de impozite. Întotdeauna sub
pretextul protejării populației. Dacă o mare corporație nu-și poate face plățile
către bancă, se duce în fața Congresului și spune: „Nu putem lăsa această corporație
să cadă; uitați câte mii de slujbe vor fi pierdute; cum vor suferi oamenii”. Când
o țară a lumii a treia nu-și poate plăti dobânzile către o mare bancă din New
York, ce se întâmplă? Banca merge iarăși în fața Congresului, spunând: „Știți,
ar trebui să faceți ceva în legătură cu asta pentru că dacă trecem acest împrumut
la pierderi, am putea da faliment. Apoi toți cei care și-au depus banii la noi,
buni americani, cu conturi la banca noastră, și-ar putea pierde economiile.
Poate că FDIC [nota tr: agenție guvernamentală care asigură depozitele de până
la 100.000$, la băncile care au contract cu ei] nu va putea să acopere aceste
pierderi; s-ar putea crea o situație de criză. Dacă banca noastră cade, ar putea fi urmată de altele și astfel
vom avea o recesiune economica. Gândiți-vă câți oameni ar suferi”. Congresul
își face datoria și ia inițiativa. Amintiți-vă, este partener în toată afacerea
și votează fondurile necesare pentru a garanta împrumuturile sau pasează, direct
sau indirect, prin vreo metodă ingenioasă, aceste sume plătitorului de taxe. Banii
sunt obținuți de la FED și apoi noi îi plătim prin Mecanismul Mandrake. Sistemul
Federal de Rezerve a obținut rezultate excelente și din acest punct de vedere.
În caz că v-au scăpat câteva dintre cele mai memorabile manevre, vă voi aminti
eu de ele. Penn Central Railroad a fost „scoasă pe cauțiune” în 1970. A fost un
an bun, deoarece procesul s-a repetat și cu Lockheed Corporation. Commonwealth
Bank of Detroit a fost în aceeași situație în 1972; orașul New York în 1975;
Chrysler în 1978; First Pennsylvania Bank în 1980; Continental Illinois, cea
mai mare dintre bănci până acum, în 1982. Și uitați-vă și la toate țările lumii
a treia care nu-și pot plăți dobânzile și pentru care plătiți dv., deoarece FED
creează banii ce sunt trimiși la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială,
iar de acolo merg mai departe, către țările respective. Acești bani sunt meniți
să-i ajute să-și plătească dobânzile către bănci. Poate v-a scăpat circuitul pe
care se plimbă banii, dar așa funcționează. Sistemul Federal de Rezerve primește
un 10+++ pe baza acestor puncte și a fost cu siguranță un succes, judecat în
termenii celor care l-au creat.
Acțiunile au consecințe
și una dintre consecințele acestei scamatorii este ceea ce noi numim „datoria națională”.
Se apropie rapid de 5 trilioane de dolari [n.t.: Atât era cu ani în urmă, la
data acestei expuneri; acum depășește 8 trilioane, vizitați adresa următoare
pentru o sumă curentă aproximativă: http://www.toptips.com/debtclock.html], bani de care știm, în
realitate este mult mai mult decât atât, dacă adaugi datoria nefinanțată și tot
ce este în afara bugetului, plus manevrele din Washington. O contabilitate
onestă ar revela o sumă mult mai mare. Dar chiar numai cele 5 trilioane de dolari
sunt o sumă impresionantă. Mi se spune că dacă am avea un teanc de bancnote de
100$ înalt de 40 de inci, am fi milionari. Un teanc de bancnote de 100$ însumând
5 trilioane s-ar ridica în spațiu pe 3.350 de mile. O grămadă de bani veniți de
la noi, bani ce produc o dobândă perpetuă.
Un alt mod de
a măsura consecințele este că am înregistrat o inflație de 1.000% de când a
fost creat Sistemul Federal de Rezerve. Pentru a vă da o explicație mult mai ușor
de înțeles, un dolar actual cumpără bunuri în valoare de 9 cenți dintr-un dolar
din 1913 [n.t.: Nici aceste cifre nu sunt actuale. Un dolar acum cumpără cam 2 cenți
dintr-un dolar din 1913]. Cam asta e suma care ne-a fost luată, taxată, prin
acest proces ascuns. Spun 1.000% inflație cunoscută, deoarece e mult mai
mult. V-ați întrebat vreodată de ce nu avem mai multă inflație decât am avut? Știam
că tipăresc bani în neștire, de ce inflația este doar atât și nu mai mult? Apoi
am aflat. Ați auzit vreodată expresia „export de inflație”? Din când în când, găsești
această expresie în secțiunea financiară a vreunui ziar. Mă înnebunea această noțiune;
cum poți exporta inflația? Este una din acele fraze pe care oamenii le folosesc
și nu sunt sigur că ei înțeleg cu adevărat
ce înseamnă. Spre exemplu, zilele trecute citeam că FED a cumpărat dolari
pentru a „propti” dolarul. Cum poți să cumperi dolari? Cu ce-i cumperi? Cu
unități monetare aparținând altor țări. FED deține astfel de unități, cum ar fi
yeni sau mărci germane și face schimburi din când în când.
Ce înseamnă
expresia „export de inflație”? Înseamnă că 70% din masa monetară creată de Sistemul
Federal de Rezerve nu se mai află în America, ci în alte locuri ale globului.
Alte națiuni folosesc dolari americani drept monedă neoficială. Mai ales acele
țări care nu au o unitate monetară realistă. Acele țări care înregistrează o inflație
anuală de 5.000% sau 10.000%. Femeile ar trebui să meargă cu căruciorul plin de
bani la piață pentru cumpăra o sticlă de lapte. Nu poți face tranzacții economice
serioase cu o astfel de monedă, de aceea folosesc dolari americani. Toate băncile
din acele sisteme folosesc două tipuri de bani. Dolarii americani sunt folosiți
ca principal mediu pentru tranzacțiile economice în majoritatea acestor tari.
Acolo se află o mulțime din banii noștri. Am fost cruțați de impactul inflaționist
al acestor bani. Dacă ar fi stat aici, ar fi făcut oferta împotriva banilor pe
care-i avem deja și ar fi diluat oala cu supă și mai mult. Ce se va întâmpla în
ziua când, din diverse motive, aceste țări nu vor mai putea sau nu vor mai dori
să folosească dolari americani? Ce vor face cu acei dolari? Îi vor trimite înapoi.
Vor cumpăra ceva cu ei, cât încă pot. În mare grabă. Pot fi frigiderele
noastre, automobilele, pământurile noastre, clădirile, acțiunile unor corporații,
politicienii noștri, sau orice altceva scos la vânzare. Toți acești bani se vor
întoarce și atunci ne vom afla într-o perioadă scurtă de timp care ar fi trebuit
să fie adevărata rată a inflației în toți acești ani.
Din întâmplare,
am urmărit în ziare discuțiile despre noii bani pe care-i vor tipări. Se vorbește
despre două feluri de bani, unii pentru noi, unii pentru restul lumii. Vor avea
probabil culori diferite. Sincer, cred că-și dau seama că acești bani exportați
se vor întoarce și, având alte culori, vor declara probabil ilegală folosirea
lor aici. Acestea sunt unele din consecințele păcălelii numită Sistemul Federal
de Rezerve.
Mai am doar un
singur aspect pe care vreau să-l abordez și apoi voi trage concluzia. Este unul
deosebit de important și se referă la cămătărie. În antichitate, cămătăria era
definită ca dobânda pentru un împrumut, orice dobândă pe împrumut. În vremurile
moderne, termenul a fost redefinit să însemne dobânda excesivă pentru un împrumut.
Dobânzile moderate par logice. Sunt o recunoaștere a faptului că, atunci când depunem
un efort considerabil pentru ne câștiga banii economisiți și renunțăm la a-i
mai folosi o perioadă, împrumutându-i altcuiva, fiind vorba de un sacrificiu
din partea noastră, ni se cuvine o sumă rezonabilă drept plată pentru acest
sacrificiu. O dobândă rezonabilă e un concept cu care puțini oameni nu sunt de
acord; pare logic și drept.
Dar ce este
acest lucru care se cheamă dobândă excesivă? Thomas Edison a spus: „Oamenii
care nu vor întoarce o lopată cu pământ într-un proiect, nici nu vor contribui
un pound de materiale, vor colecta mai mulți bani decât cei care vor furniza
toate materialele și vor face toată treaba”.
Când am citit aceste rânduri, m-am întrebat dacă Tom nu cumva exagerează și am
pus mâna pe calculator. Am presupus că avem de construit o casă în valoare de
100.000$. 30.000$ ar fi necesari pentru a cumpăra pământul, partea cuvenită
arhitectului și orice fel de aprobări necesare. 70.000$ ar fi prețul construcției
casei, materialele și munca depusă. Am presupus că beneficiarul va merge la
bancă, va plăti 20% din prețul casei și restul îl va împrumuta cu o dobândă de
10%, urmând a plăti totul pe o perioada de 30 de ani. Am introdus datele în
calculator și am descoperit că cel care împrumută suma va sfârși prin a plăti băncii
172.741$ dobândă, comparat cu 70.000$ plătiți pentru construcția casei. Cu alte
cuvinte, de două ori și jumătate mai mult vor fi plătiți băncii decât celor
care au furnizat materialele și efortul. Și puteți spune că este drept. După 30
de ani, fiind un împrumut pe termen lung, oamenii muncesc greu pentru banii lor
și se sacrifică nefolosindu-i și împrumutându-i. Se cuvine să fie compensați. Da,
dar nu pentru acești ban!. Nimeni nu a muncit pentru ei, nimeni nu a economisit
acești bani. Nu a fost făcut nici un sacrificiu pentru ei. Acești bani au fost
pur și simplu creați din nimic și eu consider că 172.741$ ca dobândă pe nimic este excesiv!
Cred că a
venit vremea unei noi definiții date cămătăriei și anume: „Orice dobândă pentru
un împrumut de bani fără acoperire (fiat
money), bani creați din nimic”. Acest exemplu al casei de 100.000$, pe cât
este de șocant, producând o nemeritată dobândă de 172.741$, este doar un fir de
nisip în întreaga Sahară. Va trebui să-l înmulțiți cu numărul tuturor caselor
din America, al tuturor hotelurilor, al tuturor clădirilor înalte, fabricilor,
avioanelor, automobilelor, echipamentului agricol, școlilor, absolut totul,
toate valorile fizice ale Americii. Aplicând aceeași rată a dobânzii, puteți să
vizualizați acum totul, mental? Vorbim despre un fluviu de bogăție nemeritată,
nemuncită, atât de lat, încât nici nu vă gândiți să-l traversați, fluviu ce se varsă
perpetuu în cartelul bancar. O scurtătură peste elementul productiv al societății.
Bani confiscați de la cei care muncesc din greu să furnizeze materialele și
efortul. Nici măcar nu știu că sunt deposedați de ei și adăugați acestui fluviu
ce se varsă în cartelul bancar. Este un o idee de neconceput.
Probabil sunteți
tentați să puneți întrebarea: Încotro curge acest fluviu? Vă gândiți că poate
se varsă în vreun lac de acumulare, străjuit de un baraj, și bogăția se tot strânge
și ei o colectează undeva. Nu, nu o colectează, o cheltuiesc! Nu acumulează
deloc. Pe ce o cheltuiesc? Răspunsul s-ar putea să vă surprindă. Nu-și cumpără
mai multe iahturi sau vile cu acești bani, au deja aceste lucruri, au tot ce-și
pot dori. De fapt, chiar au vândut casa clubului de pe Jekyll Island cu mult
timp în urmă, pentru că se plictisiseră de ea. Este altceva. Când cineva are
toată bogăția pe care și-o poate dori pentru plăcerile materiale ale vieții, ce
a mai rămas? Puterea! Folosesc acest fluviu de bogăție să acumuleze putere
asupra voastră, asupra mea și asupra copiilor noștri. O cheltuiesc pentru a obține
controlul asupra centrelor de putere ale societății. Centrele de putere sunt
acele grupuri și instituții prin care indivizii trăiesc și acționează și pe
care ei se bazează pentru informarea lor. Cumpără efectiv lumea întreagă, dar
nu pământurile și mijloacele de producție, cumpără controlul asupra organizațiilor,
grupurilor și instituțiilor care controlează oamenii. Cu alte cuvinte, pentru a
fi mai explicit, cumpără controlul asupra politicienilor, partidelor politice, rețelelor
de televiziune, rețelelor de cablu, ziarelor, revistelor, editurilor, companiilor
de comunicații, studiourilor de film, universităților, sindicatelor,
bisericilor, asociațiilor comerciale, fundațiilor scutite de taxe, corporațiilor
multinaționale, asociațiilor de cercetași, alegeți dumneavoastră... Faceți-vă
propria listă cu organizații și veți descoperi că acolo s-au
aflat acești indivizi pentru o bună bucată de vreme, cheltuindu-și acest fluviu
de bani pentru a câștiga controlul asupra acestor instituții și organizații
care le stau împotrivă. Este o măsură deosebit de importantă pentru ei.
Acest proces
a continuat până la un nivel îngrijorător în America și în celelalte țări
industrializate ale lumii, dar și în așa zisele țări ale lumii a treia, sau țări
subdezvoltate, într-un asemenea grad încât acum putem spune că este complet. Au
pus deja gheara pe aceste țări, sunt proprietatea lor personală. V-ați întrebat
vreodată ce se întâmplă pe la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială? O
operațiune cam obscură, nu-i așa? Nu citiți prea multe despre asta. Doar câteodată,
rar, pe ultima pagină a vreunui ziar aflați că Congresul, la insistențele Președintelui,
a autorizat încă 100 de miliarde de dolari pentru Fondul Monetar Internațional.
Și apoi articolul îți spune că acești bani vor fi folosiți pentru a împrumuta
țările subdezvoltate, sau vor fi trimiși ca ajutor, ca să-și poată ridica
standardul de viață. Chiar credeți așa ceva? Dacă banii sunt folosiți pentru a
le ridica standardul de viață, atunci nu fac o treabă prea bună, deoarece după atâția
zeci de ani, după atâtea sute de miliarde de dolari, nu poți numi o țară al
cărei standard de viață a fost ridicat cu măcar un centimetru prin acest proces. De fapt, în majoritatea
cazurilor, efectul este exact invers, și aceasta nu este o întâmplare, deoarece
acei bani nu au fost folosiți pentru a ușura viața nimănui. Banii nu ajung în
mâinile celor care au nevoie de ei. Sfârșesc în buzunarele politicienilor
acelor țări, guvernelor lor, și-i ajută pe aceștia să-și întărească structura
de putere și abilitatea de a controla populația. De obicei, încep ca dictatori
ineficienți, dar odată ce primesc acești bani de la FMI, devin dictatori
eficienți. Au o armată bine echipată, o mai bună birocrație și un control total
asupra subiecților lor. Acolo sunt cheltuiți acești bani.
Aceste țări
au fost cumpărate deoarece politicienii lor sunt acum complet dependenți de
acești bani. Avem exemplele familiilor din țările Americii de Sud, care trăiesc
pe ajutor social și sunt acum la a treia sau a patra generație de când o duc
așa; s-au obișnuit cu mâna întinsă și nici nu pot visa la altceva. Trăiesc pe
ajutor social internațional, din fondurile ONU. Politicienii lor nu au o
ideologie. Comunism, socialism, capitalism, fascism, care este diferența? Unde
sunt banii? Atâta vreme cât politicienii
lor trăiesc bine, au vile, yacht-uri, limuzine, merg la New York la ONU și au
apartamente la Waldorf-Astoria, este singurul lucru de care le pasă.
Aceste țări, care
au fost cumpărate prin aceste metode, se află acum în posesia acestui grup de
la ONU și și-au ocupat locurile în Noua Ordine Mondială, unde ne așteaptă pe
voi și pe mine să apărem. Aceasta este cealaltă față a monedei. Acest transfer
de bogăție din America spre aceste țări nu numai că nu le ridică standardul de viață,
dar îl micșorează și pe-al nostru. Aceasta face parte din plan, fie că o
credeți sau nu. Risipește într-una, risipește bani, risipește forță de muncă
pentru a scădea nivelul de trai! O națiune puternică nu este un candidat atunci
când i se cere să-și predea suveranitatea națională, pe când una slabă, da. Dacă
America poate fi îngenuncheată și pusă în situația de a lupta pentru supraviețuire,
dacă oamenii sunt flămânzi, dacă avem răzmerițe în stradă, atunci americanii ar
putea să accepte recunoscători asistența Organizației Națiunilor Unite. Acele minunate
caschete albastre, forțele de menținere a păcii, ar putea readuce ordinea în
orașele noastre, sau banii internaționali, o nouă monedă a noii lumi, cu putere
de cumpărare. Ei ar putea fi bine primiți de către negânditorul, neștiutorul
public american. Cu asta ne confruntăm. Ce încerc să spun e că numele acestui
joc nu este „Bogăție”. Este „Putere”.
Traducere Altermedia.
Traducere Altermedia.
Cei ce vor să descarce documentul o pot face accesând acest link.
Filmul The Creature From Jekyll Island poate fi vizionat accesând acest link.
Noi credem în datorie
(In Debt We Trust) (RO)
(In Debt We Trust) (RO)
„Noi credem în datorie” este ultimul film realizat de Danny Schechter, fost producător la ABC News şi la CNN şi producătorul documentarului câştigător al premiului Emmy „Weapons of Mass Deception”, film ce dezvăluie rolul mass media în războiul din Irak. Documentarul de față investighează fraudulosul sistem al creditelor, care stă la baza sistemului economic care este prăbușit intenţionat în zilele noastre.
Pentru subtitrarea în limba română, activați butonul de pe bara de jos, dreapta.
Pentru subtitrarea în limba română, activați butonul de pe bara de jos, dreapta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.