9/11 Mitul și realitatea - David Ray Griffin

-->  

 9/11 – FAPTE, NU TEORII ALE CONSPIRAȚIEI

Raportul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie

– capodoperă de omisiuni şi mistificare a lui Philip Zelikow –

David Ray Griffin

La fel ca în majoritatea cazurilor de crime „sponsorizate” de stat, există două feţe ale atentatelor de la 11 septembrie: atentatele în sine şi procesul de muşamalizare. Muşamalizarea adevărului s-a făcut pe mai multe planuri şi a implicat participarea a numeroase agenţii. Dar rolul central şi cel mai important în cadrul acestui proces trebuie să fie atribuit „Raportului Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie”. Această comisie ar fi trebuit să fie independentă – de fapt numele acesteia era chiar „Comisia independentă de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie” – şi a făcut totul pentru a se descrie în acest fel. În prefaţa raportului, de exemplu, preşedintele Thomas Kean şi vicepreşedintele Lee Hamilton afirmă: Comisia a încercat să fie independentă, imparţială, meticuloasă şi nepărtinitoare. Această imagine a fost acceptată pe scară largă de principalele instituţii de presă americane. De exemplu, după ce preşedintele Bush a anunţat că a condus personal ancheta cu privire la reacţia dezastruoasă şi incompetentă faţă de devastarea oraşului New Orleans provocată de uraganul Katrina, în august 2005, New York Times a scris că orice anchetă internă desfăşurată de această administraţie este o adevărată „bilă albă”. Chiar dacă această observaţie era corectă, Times a invocat după aceea instituirea unui comitet de experţi după formula reuşită a Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie, în consecinţă, subînţelegându-se că Raportul Comisiei nu era o bilă albă. Cu toate că, la început, această încredere a fost împărtăşită de cea mai mare parte a opiniei publice americane, ea a sfârşit prin a fi din ce în ce mai divizată. De exemplu, un număr tot mai mare de comentarii ale utilizatorilor de pe www.amazon.com definesc Raportul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie ca fiind o operaţiune de muşamalizare. Iar un sondaj naţional, desfăşurat în martie 2006, a dezvăluit faptul că 42% dintre americani cred că, în decursul existenţei sale, Comisia de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie a ascuns probe care contraziceau explicaţiile oficiale cu privire la atacurile asupra Turnurilor Gemene. Voi demonstra că Raportul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie constituie, de fapt, o mistificare de proporţii colosale.

Caracterul puţin verosimil al Raportului nu poate să surprindă, dacă luăm în consideraţie componenţa Comisiei în sine. Grupul de lucru era format din 75 de membri, un director executiv şi 10 comisari, care erau imaginea sa publică. Prima problemă este că majoritatea comisarilor şi cel puţin jumătate din membrii personalului se aflau în conflict de interese. Însă, de departe, cea mai gravă problemă este că directorul executiv, Philip Zelikow, era de fapt un membru al administraţiei Bush-Cheney: lucrase împreună cu Condoleezza Rice în cadrul Consiliului Naţional de Securitate în timpul administraţiei lui George H.W. Bush. În timpul administraţiei Clinton, atunci când republicanii erau în opoziţie, a colaborat cu Rice la scrierea unei cărţi. În continuare, Bush l-a inclus în Comitetul de consiliere prezidenţială privind Serviciul de Informaţii Externe, din care a făcut parte până la nominalizarea, în anul 2003, în funcţia de director executiv al Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie.

În calitate de director executiv, Zelikow a condus grupul de experţi, care a purtat povara cea mai grea a activităţii Comisiei (comisarii se limitau la a discuta informaţiile furnizate de membrii grupului de experţi). Deci, Zelikow s-a aflat în poziţia de a decide care dovezi să fie cercetate şi care nu. Se spune că un membru nemulţumit a declarat: Zelikow este persoana care impune agenda, deturnează cercetările şi le face să se îndrepte în direcţia dorită de el. Zelikow a primit ulterior sarcina de a redacta versiunea definitivă a raportului Comisiei 10. În consecinţă, cu toate că această Comisie de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie ar fi trebuit să stabilească dacă, în vreun fel, Casa Albă ar fi putut fi făcută responsabilă pentru atacuri (fie că le-ar fi organizat, fie că le-ar fi înlesnit în mod deliberat desfăşurarea, fie că n-a fost capabilă să le împiedice), Comisia reprezenta chiar Casa Albă, care se ancheta singură. În paginile următoare, voi adăuga un alt motiv pentru care alegerea lui Zelikow în funcţia de director executiv a fost total nepotrivită. Acum voi trece însă la prezentarea dovezilor care susţin afirmaţia că Raportul Comisiei de anchetă asupra atentatelor de la 11 septembrie este o imensă mistificare.

Teoriile contradictorii ale complotului

Cu privire la atentatele de la 11 septembrie, există două teorii principale, fiecare dintre acestea presupunând existenţa unei conspiraţii. Teza oficială afirmă că atacurile au fost planificate şi înfăptuite în mod independent de către Al Qaeda şi concepute de Osama bin Laden. Teoria alternativă susţine că atacurile nu ar fi putut fi înfăptuite fără implicarea unor forţe din interiorul guvernului Statelor Unite.

Cine nu a citit raportul Comisiei, îşi imaginează probabil că au fost examinate toate indiciile relevante pentru a se analiza care dintre cele două teorii este mai bine fundamentată. Kean şi Hamilton sugerează acest lucru când afirmă că această Comisie a încercat să descrie cât mai complet posibil evenimentele din jurul atentatelor de la 11 septembrie. Adevărul este că această Comisie a acreditat numai teoria oficială, limitând astfel cercetările doar la evenimentele a căror interpretare o puteau susţine. Toate elementele care ar fi sprijinit teoria alternativă a complotului, conform căreia atentatele de la 11 septembrie au fost rezultatul unei activităţi endogene, au fost omise sau mistificate. Voi prezenta în continuare câteva clarificări.

Presupuşii piraţi ai aerului şi Osama bin Laden

Versiunea oficială asupra avioanelor deturnate de 19 arabi musulmani naşte multe întrebări. Una dintre acestea se referă la faptul că, deşi bărbaţii au fost prezentaţi ca fiind musulmani devotaţi, gata să-şi întâlnească Creatorul, Comisia de anchetă a atentatelor din 11 septembrie l-a descris pe Mohammed Atta, presupusul creier al atacurilor, ca pe un fanatic religios: Atta şi alţi câţiva erau dependenţi de cocaină, de alcool şi de jocurile de noroc, mâncau carne de porc şi frecventau stripteuze, relata chiar Wall Street Journal. O altă problemă priveşte diverşii martori oculari care au afirmat că i-au văzut pe mulţi dintre presupuşii piraţi ai aerului încă vii după atacurile de la 11 septembrie. Indiferent dacă aceste mărturii sunt adevărate sau nu, Comisia ar fi trebuit să le cerceteze. Dar nici măcar nu le-a luat în considerare. A ajuns chiar să susţină că Waleed al-Shehri, cel care după 11 septembrie încă mai lucra ca pilot în Maroc, a fost acela care a înjunghiat un însoţitor de bord cu puţin înainte ca zborul 11 să intre în Turnul de Nord.

Chiar şi afirmaţia că Osama bin Laden a ordonat atacurile ridică multe semne de întrebare. Îndoielile sunt atât de mari, încât pagina FBI despre Osama bin Laden nu include atentatele din 11 septembrie printre actele criminale pentru care acesta este căutat. Când a fost întrebat despre acest subiect, Rex Tomb, unul dintre purtătorii de cuvânt ai FBI, a răspuns: Motivul pentru care atentatele de la 11 septembrie nu apar în fişierul lui Osama bin Laden este acela că FBI nu are probe de necontestat pentru a face legătura dintre bin Laden şi atentatele de la 11 septembrie. Cu toate acestea, raportul lui Zelikow uită să menţioneze dubiile Biroului Federal.

Prăbuşirea Turnurilor Gemene

Una dintre lacunele cele mai grave ale versiunii oficiale este problema prăbuşirii Turnurilor Gemene, care s-ar fi produs ca urmare a impactului avioanelor şi a incendiului care s-a declanşat. Comisia a omis să menţioneze că, înainte de atentatele de la 11 septembrie, nicio clădire din oţel nu se mai prăbuşise ca urmare a unor daune provocate din exterior, nici ca urmare a unui incendiu, chiar şi în cazul în care incendiul fusese mult mai extins, mai puternic şi cu o durată mai mare decât cel din cazul Turnurilor. Raportul nu menţionează că toate prăbuşirile care avuseseră loc mai înainte erau cauzate de încărcături explozive plasate cu grijă pentru un proces numit demolare controlată. Comisia nici măcar nu a amintit faptul că prăbuşirea fiecăruia dintre Turnuri prezintă cel puţin 10 dintre caracteristicile tipice ale demolării controlate, cunoscute sub numele de „implozie”, situaţie în care clădirea se prăbuşeşte în interior. De exemplu, prăbuşirea ambelor clădiri a început instantaneu, s-a realizat perpendicular, a avut viteza virtuală a căderii libere şi a produs o cantitate foarte mare de praf, ceea ce se întâmplă atunci când explozibilul pulverizează cimentul în particule minuscule. Mai mult, prăbuşirile au fost totale, cele două clădiri de 110 etaje fiind reduse la o grămadă de moloz, înaltă de numai câţiva metri. Este un mister inexplicabil cum a fost posibilă o asemenea prăbuşire, în afară de cazul în care s-a utilizat explozibil, deoarece nucleul fiecărui turn era alcătuit din 47 de stâlpi de rezistenţă din oţel. Comisia a gestionat problema negând, cu destul de mult curaj, existenţa unor astfel de stâlpi de rezistenţă. Aceasta a declarat: Structura de rezistenţă a clădirilor era formată dintr-un trunchi gol din oţel.

Teoria demolării controlate este susţinută de mărturiile acelora care au declarat că au auzit numeroase explozii. Relatările, înregistrate de Departamentul Pompierilor din New York şi făcute publice în august 2005, conţin nenumărate declaraţii cu privire la exploziile multiple care au avut loc în ambele turnuri, ceea ce confirmă dovezile deja existente. În ciuda faptului că a avut acces la relatările martorilor, Comisia a ales să nu menţioneze niciuna dintre acestea. E chiar păcat, deoarece pare evident că autorii Raportului apreciau depoziţiile pline de culoare, iar relatările martorilor referitor la atentatele de la 11 septembrie conţin câteva declaraţii foarte interesante.

De exemplu, pompierul Thomas Turilli, referindu-se la Turnul de Sud, a declarat că părea aproape un bombardament, de tipul, bum, bum, bum, 7-8 explozii. Infirmierul Daniel Rivera, descriind ceea ce el a definit ca fiind un zgomot sinistru, a afirmat: Aţi văzut vreodată demolări profesioniste, când se plasează încărcături explozive la anumite etaje şi se aude poc, poc, poc? Este exact ceea ce mi s-a părut că aud.

Pompierul Edward Cachia, referindu-se la prăbuşirea Turnului de Sud, povesteşte: Sincer vorbind, a cedat la un etaj mai jos, nu la acela unde a intrat avionul (…). Ne-am gândit că a fost o detonare din interior, cu explozibil, deoarece a avut loc în etape succesive, bum, bum, bum. Apoi turnul s-a prăbuşit.

Pompierul Richard Banaciski descrie în felul următor ceea ce s-a întâmplat: A fost o explozie. Părea ca la TV, atunci când fac să sară în aer clădirile. Toate acele detonări păreau că împrejmuiesc clădirea, ca o centură.

Problema referitoare la folosirea sau nu a explozibililor ar fi putut fi rezolvată prin examinarea stâlpilor de oţel. În loc de asta, deşi sustragerea probelor de la locul crimei constituie delict federal, autorităţile au permis mutarea în grabă a stâlpilor şi vânzarea lor ca fier vechi. Această sustragere este criticată de New York Times şi de revista Fire Engineering. Comisia de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie n-a spus nimic despre asta. De asemenea, Comisia a ales şi să nu citeze declaraţia primarului Giuliani, făcută la ABC News, în care afirma că ştia dinainte că unul din turnuri va cădea. Comisia n-a simţit nevoia să-l întrebe pe Giuliani cum ar fi putut cineva să prevadă prăbuşirea Turnului de Sud, având în vedere faptul că nu existau precedente istorice ale unor cedări de acel tip.

Comisia nu a menţionat că responsabilul uneia dintre societăţile care se ocupa de securitatea World Trade Center era Wirt Walker III, un văr al preşedintelui, nici că Marvin Bush, fratele preşedintelui, fusese directorul aceleiaşi societăţi, informaţii ce ar fi putut furniza o replică la obiecţia că „teroriştii” n-ar fi putut avea acces în edificii un timp atât de îndelungat, necesar pentru plasarea încărcăturilor explozive. Comisia a neglijat şi multe informaţii de importanţă vitală privind prăbuşirea clădirii 7 a WTC. Această prăbuşire are o importanţă deosebită, deoarece, de obicei, cedarea Turnurilor Gemene este atribuită, în ciuda faptului că nu există probe ştiinţifice, impactului avioanelor. Dar clădirea 7 nu a fost lovită de niciun avion şi totuşi s-a prăbuşit cu viteza căderii libere. Un asemenea eveniment duce cu gândul la o implozie planificată, mult mai mult decât prăbuşirea celor două turnuri (la care exploziile au început de sus). Comisia nu s-a gândit să consemneze asemenea consideraţii.

N-a menţionat nici faptul că pompierii au fost evacuaţi din clădirea 7 cu multe ore înainte, pentru că lansase cineva zvonul că se va prăbuşi, deşi, după cum reiese din fotografiile disponibile, era numai un incendiu la etajul 47. Încă o dată, Comisia ar fi avut ocazia să insereze câteva citate interesante din relatările despre 11 septembrie. De exemplu, Decosta Wright, un tehnician medical, a afirmat: Cred că etajul 4 era în flăcări (…) auzeam fraze de genul: Băieţi, reuşiţi să stingeţi incendiul ăla? Comandantul Thomas McCarthy a declarat: ...se aşteptau să se prăbuşească clădirea 7 a World Trade... erau incendii la trei etaje diferite... ardeau puternic. Aveai de ce să fii surprins..., în josul Manhattan-ului, un important zgârie-nori e în flăcări şi ei se limitează la a spune «ştim asta». Dar Comisia n-a scris nimic în legătură cu decizia de a nu încerca să stingă incendiul, luată deoarece se ştia dinainte că edificiul se va prăbuşi.

Comisia nu a menţionat nici numeroasele mărturii cu privire la explozii, cum este aceea a reporterului Peter DeMarco: La 17.30 a fost un zgomot puternic. Şirul de ferestre de la ultimul etaj al clădirii a explodat. După aceea, au fost pulverizate toate ferestrele de la etajul 39. Apoi cele de la etajul 38. Poc! Poc! Poc! Nu s-a auzit nimic altceva, până când clădirea s-a prăbuşit într-un nor cenușiu, care se ridica până sus.

Comisia nu s-a referit nici la declaraţiile făcute de Larry Silverstein, proprietarul clădirii, în timpul unui program al PBS: Comandantul secției de pompieri, temându-se de importante pierderi de vieţi în zgârie-nori, a spus c-ar fi mai bine s-o „abandoneze” şi apoi am privit cum se prăbuşeşte clădirea. Comisia a evitat numeroasele contradicţii şi, incredibil!, a omis să menţioneze prăbuşirea clădirii 7.

American Airlines – zborul 11

O altă sarcină complicată pentru Comisie a fost să explice cum a fost posibil, având în vedere procedurile standard pe care trebuie să le respecte armata şi FAA (Federal Aviation Administration), ca nişte avioane deturnate să lovească Turnurile Gemene. Procedurile impun ca, dacă un controlor de trafic al FAA observă ceva ce-l face să creadă că e vorba de o urgenţă – pierderea contactului radio, dispariţia semnalului radar, sau mai rău, abaterea sensibilă de la ruta prestabilită – şi dacă problema nu poate fi rezolvată într-un minut, FAA să solicite la NORAD – comandamentul aerospaţial al Apărării – trimiterea de avioane de vânătoare pentru a vedea ce s-a întâmplat. De obicei, acest lucru se întâmplă rapid, astfel încât orice avion care persistă într-un un comportament anormal, cel mai probabil se va afla sub escortă [urmărire de luptă] în decurs de 10 minute. De ce nu s-a întâmplat acest lucru la 11 septembrie?

Militarii au răspuns la întrebare în data de 18 septembrie 2001, când au prezentat un tabel pe care se evidenţia ora la care NORAD a recepţionat notificarea de la FAA pentru fiecare dintre avioane şi apoi ora la care au decolat avioanele de vânătoare. Militarii susţin că FAA nu a fost promptă în comunicare şi de aceea timpul nu a fost suficient pentru a intercepta avioanele deturnate. Dar unii membri ai „Mişcării pentru aflarea adevărului asupra atentatelor de la 11 septembrie”, făcând calculele, au demonstrat că, în ciuda lentorii cu care s-a mişcat FAA aşa cum afirmă armata, timpul ar fi fost oricum suficient pentru a interveni. Comisia de anchetă a atentatelor a pus altfel problema, inventând o nouă versiune a faptelor. Pentru a explica ce s-a întâmplat cu zborul 11 al American Airlines, Comisia a susţinut că, dacă militarii ar fi primit notificarea deturnării cu 9 minute înainte de impactul cu Turnul de Nord, nu ar fi putut intercepta avionul, deoarece colonelul Marr, comandantul NEADS – sectorul nord-estic al NORAD — ar fi trebuit să telefoneze în Florida superiorului său, generalul Larry Arnold, pentru a obţine permisiunea, şi aşa s-ar fi pierdut câteva minute, deoarece Arnold era în şedinţă. Comisia a uitat să precizeze că, în conformitate cu ceea ce este stabilit în procedurile Departamentului de Apărare, apelul telefonic nu era necesar: Marr avea autoritatea de a ordona decolarea avioanelor de vânătoare. Un detaliu şi mai îngrijorător este acela că sus-menţionata comisie nici nu s-a gândit să întrebe de ce avioanele de vânătoare nu au decolat imediat după 8:21 (cu 25 de minute înainte ca Turnul de Nord să fie lovit), atunci când zborul 11 avea toate cele trei caracteristici grave ale unui avion în situaţie de urgenţă: pierderea contactului radio, pierderea semnalului radar, abaterea sensibilă de la ruta prestabilită.

United Airlines – zborul 175

În ceea ce priveşte zborul 175 al UA, Comisia a afirmat că militarii nu au primit nicio notificare înainte de impactul cu Turnul de Sud. Dar NORAD, în declaraţia făcută în data de 18 septembrie, afirmă că a primit notificarea la ora 8.43, cu 20 de minute înainte ca turnul să fie lovit. De ce oficialii NORAD ar fi făcut referire la un lucru neadevărat?

O altă problemă priveşte teleconferinţele FAA cu militarii, organizate de fiecare dată când se constată o situaţie de criză. Comisia a afirmat că FAA nu a activat teleconferința înainte de 9.20, la 17 minute după impactul zborului 17539. O notă scrisă de Laura Brown, membru al FAA, preciza că teleconferința a fost activată „în câteva minute” după ce a fost lovit primul turn, deci în jurul orei 8:50. Comunicarea afirma şi că FAA avea sarcina de a culege informaţii cu privire la toate „zborurile de interes”, în categoria cărora era inclus şi zborul 175. Comisarul Richard Ben-Veniste a prezentat memorandumul în faţa Comisiei în timpul unei audieri care a avut loc în anul 2003, dar în raportul final nu se face nicio menţiune la o asemenea depoziţie. Cel mai probabil, suntem în faţa unui exemplu al capacităţii lui Zelikow, redactorul versiunii definitive a Raportului Comisiei de anchetă a atentatelor, de a şterge tot ceea ce ar fi putut contrazice versiunea oficială.

Comisia a ignorat raportul căpitanului Michael Jellinek, militar canadian, care în data de 11 septembrie superviza cartierul general al NORAD. Conform declaraţiei proprii, el vorbea la telefon cu NEADS, în timp ce privea cum zborul 175 se izbea de Turnul de Sud, şi a întrebat: E vorba de avionul deturnat de care vă ocupaţi?, iar la această întrebare, NEADS a răspuns Da.

American Airlines – zborul 77

Un tabel al NORAD pune în evidenţă că FAA a semnalat militarilor zborul 77 al American Airlines la ora 9:24. Criticii au subliniat faptul că această notificare, făcută cu 14 minute înainte ca Pentagonul să fie lovit, însemna că militarii ar fi fost în măsură să evite impactul. Versiunea Comisiei a ocolit problema, declarând simplu că prima afirmaţie a NORAD a fost „inexactă” şi susţinând în schimb că FAA nu a semnalat militarilor nicio anomalie legată de zborul 77 înainte ca acesta să lovească Pentagonul. Unii membri ai Comisiei i-au acuzat pe militari de minciună. Totuşi, de ce ar fi spus ei o minciună care să-i expună ulterior acuzaţiilor că au permis în mod deliberat ca Pentagonul să fie lovit?

O altă problemă pentru noua teorie a Comisiei este că nota Laurei Brown, atunci când afirmă că FAA a comunicat „informaţiile în timp real” cu privire la „toate zborurile de interes”, precizează: „inclusiv zborul 77”. Cu alte cuvinte, în memorandum se afirma că FAA a comunicat militarilor anomalia în cazul zborului 77 cu mult înainte de ora 9:24. Comisarul Ben-Veniste a comentat semnificaţia unei asemenea afirmaţii în timpul unei audieri în cadrul căreia a prezentat memorandumul şi a solicitat ca acesta să fie inclus printre acte. Dar, încă odată, Comisia Zelikow a redactat raportul final ca şi cum această depoziţie nu ar fi existat vreodată.

Atacul Pentagonului

Există şi alte neclarităţi în ceea ce priveşte modul în care Comisia s-a ocupat de atacul asupra Pentagonului. Comisia a susţinut că până la ora 9:36, cu un minut sau două înainte ca Pentagonul să fie lovit, nimeni nu ştia că un avion se îndrepta către Washington. Dar secretarul Transporturilor, Norman Mineta, a făcut referire la o conversaţie în care era clar că vicepreşedintele Cheney, împreună cu ceilalţi care se aflau în sala de conferinţe din adăpostul aflat sub Casa Albă, a ştiut, cu cel puţin 10 minute înainte de existenţa unui avion care se apropia. Comisia, pentru a afirma contrariul, s-a limitat la a nu face nicio menţiune în legătură cu acuzaţia lui Mineta, cu toate că aceasta a fost făcută în decursul unei depoziţii publice în faţa aceleiaşi Comisii. Comisia a evitat să clarifice şi alte probleme legate de afirmaţia că avionul care a lovit Pentagonul, zborul 77, ar fi fost pilotat de Hani Hanjour. De pildă, pentru ca avionul să poată lovi Aripa 1 a Pentagonului, ar fi trebuit să facă o coborâre în spirală, foarte greu de executat chiar şi pentru un pilot experimentat, iar Hanjour era cunoscut ca un pilot incompetent. Comisia a gestionat problema confirmând în câteva pagini deficienţele lui Hanjour, pentru ca apoi să afirme că i-a fost încredinţată această sarcină deoarece era cel mai experimentat pilot dintre cei implicaţi în operaţiune. Există mărturii conform cărora el n-ar fi fost capabil să piloteze nici măcar un avion monomotor.

Comisia a omis să evidenţieze că, în cazul în care teroriştii ar fi vrut să provoace cel mai mare număr posibil de morţi şi daune enorme, Aripa 1 ar fi fost ultima alegere: tocmai fusese consolidată, de aceea impactul a cauzat mai puţine daune decât ar fi provocat în orice alt punct; încă mai trebuia să fie renovată, de aceea au fost ucise relativ puţine persoane; ministrul Apărării şi Statul Major, care conform rigorilor logicii ar fi trebuit să fie primele obiective ale teroriştilor, se aflau în latura opusă a Pentagonului, în punctul cel mai îndepărtat posibil de Aripa 1.

Comisia a evitat să amintească şi faptul că mulţi dintre critici au susţinut că nici dauna provocată, nici dărâmăturile de la Pentagon, nu erau compatibile cu efectele provocate de impactul cu un Boeing 757. Cel mai probabil, această controversă putea fi rezolvată pur şi simplu arătând înregistrările confiscate ale camerelor video de securitate din zonă. Dar Comisia a evitat să solicite înregistrările video şi chiar să menţioneze existenţa lor.

United Airlines, zborul 93

Există şi multe alte omisiuni şi mistificări cu privire la zborul 93 al United Airlines. Omisiunea cea mai gravă se referă la proba certă că zborul 93 a fost doborât de aviaţia americană. Comisia a tranşat problema într-un mod indirect, constituind un grafic orar ulterior, conform căruia militarii n-au ştiut de deturnarea zborului 93 înainte ca aceasta să cadă. O asemenea afirmaţie sugerează ca memorandumul scris de Laura Brown să fie ignorat încă o dată.

Comisia afirmă şi că militarii n-ar fi putut să afle despre zborul 93 din videoconferinţa organizată de Richard Clarke la Casa Albă, deoarece nu participau funcţionarii potriviţi, fie ai FAA, fie ai Departamentului Apărării. Însă cartea scrisă de Clarke, Against All Enemies, susţine că FAA era reprezentată prin comandantul său, Jane Garvey, şi că Departamentul Apărării era reprezentat de ministrul Rumsfeld şi de generalul Richard Myers, care atunci era comandantul în exerciţiu al Statului Major. Cu siguranţă că acestea erau persoanele potrivite. Mai mult, Clarke afirmă că lista deturnărilor posibile, prezentată de Garvey în faţa lui Myers şi a lui Rumsfeld, conţinea Zborul 93, al United Airlines deasupra Pennsylvaniei. Comisia susţine chiar că nu ştia ce membru al Departamentului de Apărare a participat la videoconferinţa organizată de Clarke. Cel mai probabil, o asemenea afirmaţie neverosimilă are legătură cu faptul că Myers a declarat că în acea dimineaţă era la Capitol Hill, tocmai la ora la care (după cum se afirmă în cartea lui Clarke) se afla la Pentagon şi lua parte la videoconferinţa cu Casa Albă. Comisia s-a limitat să confirme versiunea lui Myers, evitând să sublinieze contradicţia cu ceea ce relata Clarke.

În orice caz, noul grafic orar al Comisiei afirmă şi că Cheney dă ordinul de doborâre a avionului de linie numai după ora 10:10, adică cu cel puţin 7 minute după ce zborul 93 s-a prăbuşit, şi că Richard Clarke nu a primit ordinul înainte de 10:2. Comisia a omis detaliul că însuşi Clarke a declarat că a primit ordinul în jurul orei 9:50.

Comisia a mai uitat să spună că, în conformitate cu cele prezentate de ABC News, colonelul Marr a primit la NEADS ordinul de a doborî avionul şi a instruit piloţii de vânătoare să atace avionul civil, cu următoarele cuvinte: Nu trebuie să se permită ca zborului 93 al United Airlines să ajungă la Washington. Comisia n-a menţionat nici faptul că CBS sau însuşi Paul Wolfowitz, vice-secretarul Apărării, au declarat că avioane de vânătoare ale aviaţiei militare erau pe urma zborului 93. O altă parte a noului grafic orar al Comisiei susţine că vicepreşedintele nu ajunsese în sala de reuniuni din subsolul Casei Albe decât cu puţin înainte de 10:00. Pentru a afirma aceasta, Comisia a trebuit să ignore numeroase rapoarte precedente, inclusiv mărturia lui Norman Mineta, făcută în faţa aceleiaşi Comisii, conform căreia Cheney deja preluase comanda, atunci când Mineta a ajuns în buncăr, la 9:20.

Atitudinea serviciilor secrete faţă de preşedinte

Voi încheia cu tratamentul acordat de Comisie atitudinii serviciilor secrete faţă de preşedintele Bush. Preşedintele se afla într-o sală de clasă în Sarasota, Florida, atunci când cel de-al doilea avion s-a lovit de World Trade Center. Cel de-al doilea avion a furnizat o probă fără echivoc – dacă, într-adevăr, atacurile au fost o surpriză — că teroriştii foloseau avioane deturnate pentru a lovi obiective de mare importanţă. Nu există obiectiv de mai mare importanţă decât preşedintele, iar localizarea sa fusese amplu mediatizată. Protocolul serviciilor secrete impune agenţilor să-l transfere pe preşedinte într-un loc sigur, stabilit dinainte. Însă acestuia i-a fost permis să rămână în şcoală încă o jumătate de oră şi chiar să se adreseze naţiunii la televizor, informând teroriştii că încă se găsea în acel loc. Unicul comentariu al Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie, cu privire la acest episod de mare însemnătate, constă în afirmaţia că serviciile secrete ne-au declarat că nu au considerat imperativ [ca preşedintele] să părăsească de urgenţă clădirea. Este evident că o asemenea atitudine a agenţilor serviciilor secrete implica faptul că ştiau că preşedintele nu era un obiectiv, dar nici acest lucru nu a fost menţionat de Comisie, la fel ca toate celelalte probe care subliniau complicitatea oficială la atacuri.

Mişcări posibile ale administraţiei Bush

Pe lângă faptul că a omis toate aceste date, care contraziceau versiunea oficială cu privire la evenimentele de la 11 septembrie, Comisia condusă de Zelikow a lăsat de-o parte orice menţiune a faptului că administraţia Bush - Cheney ar fi avut motive puternice de a dori un atac ca acela împotriva Turnurilor Gemene. Raportul Comisiei insistă asupra presupusului mobil al Al Qaeda, care i-ar urî pe americani şi democrația, dar evită să se refere la motivaţiile multor membri ai administraţiei Bush - Cheney: visul de a realiza o Pax Americana globală, primul imperiu total din istorie.

Acest vis a fost exprimat de mulţi neoconservatori - adesea numiţi pur şi simplu „neocon” – în cursul anilor ’90, după ce destrămarea Uniunii Sovietice l-a făcut posibil. A fost enunţat oficial, pentru prima dată, în Planul Naţional de Apărare din 1992, redactat de Paul Wolfowitz şi Lewis „Scooter” Libby, pentru Ministrul Apărării, Dick Cheney: un document numit „Programul pentru hegemonia globală şi permanentă a Americii” sau „Planul [Cheney] de a guverna lumea”. Conform neocon, pentru a se atinge un astfel de obiectiv, trebui să fie îndeplinite 5 cerinţe posibile:

1. Controlul petrolului mondial. O asemenea cerinţă impunea susţinerea schimbării regimului în diverse ţări bogate în resurse petroliere, în special în Irak. Unii dintre neocon, inclusiv Cheney şi Rumsfeld, ar fi vrut ca primul preşedinte Bush să-l debarce pe Saddam în 1990. Au continuat să susţină aceeaşi politică în decursul anilor ’90, pledând pentru folosirea forţei. După ce administraţia Bush-Cheney a preluat puterea, primul argument în discuţie a fost găsirea unui mod de a ataca Irakul şi de a împărţi petrolul. Mai mult, în vara anului 2001, această administraţie a dezvoltat un plan pentru a ataca Afganistanul şi a înlocui talibanii cu un guvern marionetă, în acest fel permiţând multinaţionalei petroliere americane UNOCAL să construiască la Marea Caspică un oleoduct care să traverseze Afganistanul.

2. A doua condiţie fundamentală pentru mult dorita Pax Americana era transformarea armatei, cu ajutorul revoluţiei armamentului, posibilă datorită tehnologiei din sectorul informaţional. În centrul acestei transformări ar fi utilizarea militară a spaţiului. Deşi termenul apărare antirachetă impunea ca folosirea spaţiului să fie pur defensivă, un neocon, Lawrance Kaplan, a afirmat cu candoare tocmai contrariul: Apărarea antirachetă nu are, de fapt, rolul de a proteja America. Este un instrument de dominare globală.

3. O a treia cerinţă, datorată certitudinii că armamentul spaţial ar fi fost foarte costisitor, era creşterea enormă a cheltuielilor pentru înarmare. Sfârşitul Războiului Rece făcea foarte dificil de îndeplinit această cerinţă, deoarece mulţi americani considerau că, întrucât nu mai era necesar ca lumea să fie apărată de comunismul global, s-ar fi putut reduce substanţial cheltuielile militare.

4. A patra urgenţă a neocon pentru o Pax Americana era modificarea doctrinei atacului preventiv. În mod tradiţional, o ţară are dreptul de a ataca o altă ţară dacă agresiunea din partea acelei ţări este iminentă: prea iminentă pentru a ridica problema în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. Dar neocon doreau ca Statele Unite să aibă posibilitatea de a acţiona pentru a preveni ameninţări ce-ar fi putut apărea într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.

5. Al cincilea punct era necesar pentru aplicarea primelor patru: un eveniment care ar fi făcut ca opinia publică americană să accepte politica imperialistă a propriei ţări. Acest aspect este teoretizat în The Grand Chessboard (Marea tablă de şah), o carte publicată în 1997, de către Zbigniew Brzezinski. După ce a descris Asia Centrală, cu marile ei rezerve de petrol, drept cheie de acces la puterea mondială, Brzezinski sugerează că americanii, cu instinctul lor democratic, ar fi fost reticenţi să susţină cheltuielile de înarmare şi sacrificiile umane necesare pentru „mobilizarea imperialistă”. Dar un asemenea impediment putea fi depăşit – ajungea să existe o ameninţare externă bine direcţionată şi foarte precipitată. De exemplu, poporul american a fost nerăbdător să participe la cel de-Al Doilea Război Mondial, ca urmare a şocului provocat de atacul japonez asupra Pearl Harbor.

Aceeaşi idee este sugerată în Reconstrucţia apărării americane, un document publicat în toamna anului 2000, de către un grup de experţi neocon, numit Proiectul pentru noul secol american. În legătură cu obiectivul de a transforma armata, documentul afirmă că acest proces de transformare, după toate probabilităţile, va fi foarte lung, dacă nu apare un eveniment catastrofal şi catalizator, cum ar fi un nou Pearl Harbor.

Când au fost confirmate atacurile de la 11 septembrie, acestea au fost tratate ca un Pearl Harbor. Donald Rumsfeld a afirmat că atentatele de la 11 septembrie au creat tipul de oportunitate oferită de cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru a moderniza războiul. Şi preşedintele Bush şi Condoleezza Rice vorbesc despre atentatele de la 11 septembrie în termeni de oportunitate. De fapt, s-a creat ocazia de a satisface ceea ce pentru neocon erau condiţiile esenţiale pentru construirea unei Pax Americana: atentatele de la 11 septembrie au permis administraţiei Bush - Cheney să atace Afganistanul şi Irakul; să înceapă transformarea tehnologică a armatei; să obţină o creştere enormă a cheltuielilor pentru înarmare şi să impună, cu o slabă opoziţie, noua doctrină a războiului preventiv, cunoscută acum drept „doctrina Bush”.

Deşi Bush a făcut aluzie la această doctrină la West Point, abia în iunie anul următor, aceasta a fost afirmată pentru prima dată în Programul pentru siguranţă naţională din 2002 (programul cunoscut sub numele NSS 2002), care s-a transformat în politica externă oficială a Statelor Unite. Scrisoarea de deschidere a preşedintelui afirma că America a acţionat împotriva ameninţărilor care apar, înainte ca acestea să prindă contur. În acelaşi document se spune: Având în vedere obiectivele statelor ticăloşite şi ale teroriştilor, Statele Unite nu pot să se bazeze pe poziţia lor din trecut, de simplă reacţie (…), nu putem permite inamicilor noştri să lovească primii (…), dacă este cazul, Statele Unite vor acţiona preventiv. În lumina acestei afirmaţii, este evidentă corectitudinea consideraţiilor lui Max Boot, el însuşi un cunoscut neocon, conform căruia NSS 2002 este chintesenţa neoconservatorismului.

Am afirmat mai înainte, când l-am adus în discuţie pe Philip Zelikow, că ulterior voi motiva de ce nu era persoana potrivită pentru a se ocupa de conducerea executivă a Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie, având în vedere faptul că această Comisie ar fi trebuit să fie complet independentă de Casa Albă. Acest motiv este că primul dintre redactorii NSS 2002, document care s-a servit de atentatele de la 11 septembrie pentru a justifica doctrina atacului preventiv, nu este altcineva decât Philip Zelikow. Încă o dată, Rice, când a avut nevoie de ajutor, s-a orientat către Zelikow. Ea este principala responsabilă, în calitate de consilier de securitate al preşedintelui, cu elaborarea NSS 2002. Prima redactare a fost făcută de Richard Haas, responsabilul cu programarea politică a Departamentului de Stat, dar Rice, conform depoziţiei lui James Mann, dorea „ceva mai îndrăzneţ”. În consecinţă, a ordonat ca documentul să fie complet rescris şi l-a însărcinat cu redactarea pe vechiul său coleg, Philip Zelikow.

Având în vedere apropierea personală şi ideologică a lui Philip Zelikow de Casa Albă şi de Bush - Cheney - Rice, nu-i de mirare că se poate citi întregul raport al Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie fără a se găsi nici măcar o minimă referire la faptul că administraţia Bush avea motive pentru a dori atacurile sau că, ulterior, s-au referit la acestea ca la o „oportunitate”. Nu poate să surprindă că unul dintre multele lucruri pe care Zelikow le-a omis, pe când redacta raportul cu concluziile Comisiei de anchetă a atentatelor, este că NSS 2002, pe care chiar el îl elaborase, subliniase că Evenimentele de la 11 septembrie (…) au deschis noi şi imense oportunităţi.

Un indiciu ulterior asupra punctului de vedere al lui Zelikow, înainte de a redacta raportul Comisiei, se poate găsi într-un studiu despre „terorismul catastrofal”, al cărui coautor a fost, în 1998. În acest studiu, în care se arată că se gândea la atacurile asupra Turnurilor Gemene ca la un nou Pearl Harbor, cu câţiva ani înainte de 2001, Zelikow şi colegul său au scris:

Dacă dispozitivul care a explodat sub World Trade Center în 1993 ar fi fost un explozibil nuclear, sau dacă ar fi răspândit un virus mortal, oroarea şi haosul care ar fi fost generate ar fi depăşit capacitatea noastră de descriere. Un asemenea act terorist catastrofal ar fi reprezentat o cumpănă în istoria americană. Ar fi provocat pierderi de vieţi omeneşti şi daune fără precedent pe timp de pace şi ar fi subminat sensul fundamental al siguranţei Statelor Unite, aşa cum s-a întâmplat în cazul testelor nucleare sovietice din 1949. Ca şi în cazul Pearl Harbor, acest eveniment ar împărţi trecutul şi viitorul în ce s-a întâmplat înainte şi după. Statele Unite ar putea răspunde cu măsuri dure, reducerea libertăţilor civile, înăsprirea măsurilor de supraveghere a cetăţenilor, reţinerea preventivă a suspecţilor şi folosirea violenţei de toate felurile.

Afirmaţii similare întăresc îndoiala că persoana care conducea Comisia de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie și care ar fi trebuit să investigheze pentru a-i descoperi pe responsabilii atacurilor, ar fi trebuit să fie inclusă în rândul acestei comisii. Indiferent de acestea, luând în considerare inadvertenţele lui Zelikow, ar trebui să avem motive întemeiate înainte de a suspecta că, în cazul în care administraţia Bush a fost responsabilă de atacuri, acest fapt a fost acoperit de Raportul Comisiei de anchetă. Dacă analizăm raportul în relaţie cu faptele confirmate în mod independent, este clar că aceste suspiciuni sunt confirmate din abundenţă. Concluzia mea este că Raportul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie nu este altceva decât o minciună de 571 de pagini. Un volum realizat ulterior de Thomas Kean şi Lee Hamilton, despre care se spune că oferă o relatare din interiorul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie, nu face nimic pentru a înlătura această convingere.

Sursa: „Zero - De ce versiunea oficială despre atacurile de 11 septembrie este un fals”, coord. Giulietto Chiesa, Ed. Litera Internațional, 2008

9/11 Mitul și realitatea 
9/11 The Myth and the Reality - David Ray Griffin (fără subtitrare)

-->