Ah, bărbații!

-->

UN BĂRBAT DESPRE BĂRBAŢI

articol de Mircea Badea

Bărbatul este o oaie! „Păi, o oaie este capabilă de ură? - o să mă întrebaţi. N-ai citit Mioriţa?” E adevărat! Acolo, oaia nu era capabilă de nimic. De unde şi asemănarea cu bărbatul. Suntem nătângi, neajutoraţi, de cele mai multe ori chiar pămpălăi. Credem că suntem duri, ne construim în cap statui de eroi mitici, suntem virili în spatele volanului, copleşiţi de propria importanţă când plătim întreţinerea, impetuoşi când deschidem o bere, atrăgători până la leşin când ridicăm o sprânceană către duduia de la benzinărie care poartă o bluză decoltată. Pornim chiar şi la vânătoare, din dorinţa de „cuceriri” care să ateste, dacă mai era nevoie, că suntem bărbaţi adevăraţi, stăpâni ai Universului, forţe în stare brută. În faţa noastră, femeile, aceste fiinţe neajutorate, care tânjesc după protecţia noastră indispensabilă, nu au nici o şansă, sunt victime sigure prin propria condiţie. Ce papagali!

Mă scuzaţi, pornisem de la oi. În ritmul ăsta, bărbaţii vor fi comparaţi cu o menajerie întreagă. Ceea ce este posibil, cu excepţia unei singure categorii: animalele de pradă. Vârful lanţului trofic este ocupat, fără îndoială, chiar de femei. Ele conduc, de fapt, ritualul vânătorii. În realitate, bărbatul nu alege niciodată, ci este ales. El cel mult îşi face campanie electorală. Asta o să vă confirme orice bărbat încununat cu aură şi reputaţie de seducător, dacă este sincer. Şmecheria e că, din experienţă, el nu încearcă niciodată acolo unde simte şi ştie că nu are şanse, unde nu e deja ales. Aparenţele fragilităţii, gingăşiei, nevoii de sprijin sunt componente esenţiale ale arsenalului feminin. Toate sunt puse în scenă cu o artă atât de înaltă, încât aceasta nu poate veni din premeditare şi luciditate, ci din instinct, reflex şi menire. Ofensiva ei nu e niciodată zvâcnită, ci insinuată şi continuă, până când bărbatul este legat fedeleş cu fire pe care el nu le va vedea niciodată, dar ale căror consecinţe sunt evidente. Îşi dă seama că de mult nu a mai ieşit cu prietenii la o bere, că hainele pe care le are sunt toate alese de ea, că nici papucii nu şi-i mai poate găsi singur şi că, în general, nu mai există iniţiative şi acţiuni la singular. Pluralul este la guvernare, cu excepţia momentelor când ea are nevoie de intimitate, chiar dacă momentele lui în acest sens au dispărut de-o veşnicie.

Femeia face paşi mici şi abili, în timp ce el este furat de peisaj şi când se uită din nou la ea îşi dă seama că nu mai e la distanţa la care o lăsase, ci e lipită de el, încolăcită în jurul lui, iar marele bărbat e vulnerabil şi dependent. Uneori, cei mai optimişti şi prin urmare mai naivi cred că pot rezolva situaţia şi redobândi teritoriul pierdut prin discuţii. Ha, ha! Ce eroare! Ce iluzie! Nimeni n-a rezolvat niciodată nimic prin parlamentări cu o femeie. Premisele sunt greşite, întrucât ele nu au un sistem de gândire bazat pe aceleaşi axiome şi guvernat de aceleaşi legi cu cel al unui bărbat. Apropo, cea mai stupidă întrebare pe care poţi să o pui unei femei este: „De ce?”. Nu va şti să-ţi răspundă niciodată. Întrebând-o asta, o chinuieşti şi nimic mai mult. Ba stârneşti şi resentimente.

Singurul lucru pe care-l poţi face unei femei e s-o părăseşti. Atât. În rest, odată începută relaţia, eşti pe orbită către poziţia de sclav pe plantaţie. Uneori, când au de-a face cu exemplare masculine mai îndărătnice, ele scot la iveală arma totală, bomba atomică, pe care o lansează direct în călcâiul lui Ahile: încep să plângă… Aici s-a terminat. Nu pot exista supravieţuitori. Şi gata. Bătălia este câştigată fără drept de apel.

Mulţi vor înţelege că sunt un misogin teribil sau, mai amuzant, că n-am întâlnit eu femeia potrivită. Greşit. Nu fac altceva decât să recunosc superioritatea rasei feminine asupra celei puerile, masculine. De fapt, generaţiile de bărbaţi sunt crescute de femei. Cu toţii am rămas undeva, într-un cotlon al subconştientului, negat cu vehemenţă inutilă, băieţeii mamei. Şi observ că această stare de fapt este percepută inconştient şi de regnul masculin, la care se observă o feminizare din ce în ce mai hotărâtă. Probabil din motive aspiraţionale către puterea rasei superioare sau poate din mimetism, bărbaţii desfăşoară din ce în ce mai dezinhibaţi acţiuni odinioară strict feminine: îşi fac manichiura şi pedichiura, se pensează, îşi dau cu cremă, ba chiar se şi epilează. Aproape că mă simt vinovat şi anarhist dacă încă mai fac pipi din picioare. Nu cumva din aşezat e mai comod?

Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică. În curând, în locul fiecărui bărbat de succes se va afla o femeie puternică.

P.S.: ...şi mi-a dat mama voie să scriu acest articol!

TRIUNGHIUL MORŢII 

articol de Julius Constantinescu

Calendaristic, azi începe una din cele mai mizerabile perioade din viaţa unui bărbat, perioadă pe care specialiştii o numesc şi Triunghiul Morţii: Valentine’s Day - 1 Martie - 8 Martie (bine, dacă gagică-ta suferă de ecumenism, felicitări, te-ai încălţat şi cu Dragobetele). Cele trei sărbători ale morţii reprezintă sabatul negru al bărbatului, care va fi nevoit să participe, în tot acest timp, la ritualurile demonice de adorare a consoartei. 

Triunghiul Morţii debutează cu sărbătoarea Sfântului Valentin, o zi în care bărbatul execută un ceremonial pe lângă care până şi dansul drăcesc al broaştelor râioase în fluierăturile copiilor mori nebotezaţi pare „Lacul Lebedelor”. Chiar dacă este o zi în care ar sta cu plăcere peste program, bărbatul va trebui s-o şteargă mai devreme, ca să se poată înghesui alături de alţi nefericiţi în magazinele cu inimioare, muţunachi şi alte asemenea obiecte păgâne de cult (pe care, ulterior, gagică-sa le va pune la vedere prin casă, ca să aibă prietenii lui un motiv ca lumea să facă mişto de el când vin în vizită). Înarmat cu această primă dovadă de iubire (se pare că până şi Isus obişnuia să le dăruiască ucenicilor săi ursuleţi de pluş şi inimioare de ciocolată, ca să le arate că-i iubeşte), bărbatul va trece pe la tarabele de flori, unde va jertfi încă o parte din salariu. Însă partea cu adevărat grea abia acum începe. După ce depune aceste mărunte ofrande la picioarele gagică-sii, bărbatul va trebui să suporte calvarul unei ieşiri romantice în oraş. Va fi o seara plăcută, la finele căreia el va înţelege cât de forţată era comparaţia cu sabatul negru: în fond, Satan nu vrea de la tine decât sufletul, nu-ţi face praf salariul şi nici nu pretinde să te plimbi 5 ore cu el prin parc dacă-l iubeşti. 

După două săptămâni de refacere (asta, dacă a reuşit să-şi convingă prietena că Dragobetele e o sărbătoare pentru ţăranii care n-au cablu şi nu prind Eurosport), bărbatul va da piept cu cea de-a doua încercare: Mărţişorul. După cum desigur ştiţi, mărţişorul este un obiect artizanal de foarte mult bun gust, pe care femeile îl poarta atârnat de piept pentru a vesti venirea primăverii. Se pare că presupunerea oamenilor de ştiinţă cum că pasările călătoare ştiu din instinct când să se întoarcă din ţările calde este complet falsă. În realitate, ele sunt anunţate de un porumbel voiajor: „Haideţi, fetelor, că au început proastele alea să poarte mărţişor!”

Însă nimic nu-l poate bucura mai tare pe un salariat obişnuit, care se chinuie 12 luni pe an să producă texte de calitate pentru un salariu mizer (v-aţi dat seama, desigur, că nu era vorba de mine când am spus „texte de calitate”) decât 8 Martie, o zi în care acesta va trebui să caute un cadou frumos (care să nu fie nici mărţişor, nici inimioară fiindcă imediat după 1 Martie acestea devin nişte kitsch-uri ordinare). Cadoul trebuie însoţit obligatoriu de flori (care nu devin un kitsch ordinar după 1 martie, plus că preţul florilor de 8 Martie poate arunca lejer în criză întreagă economie mondială) şi de o nouă ieşire romantică în oraş (unde, ca să faci rost de o rezervare, s-ar putea să fii nevoit să-i răpeşti familia chelnerului).

Specialiştii nu au reuşit să-l identifice pe inventatorul acestor sărbători, însă se presupune că este vorba despre un dement care, după ce s-a însurat, a aruncat întreaga vină asupra omenirii şi a jurat să se răzbune.

-->