Din istoria Angliei

DIN ISTORIA ANGLIEI

 

Data viitoare când vă spălaţi pe mâini și apa e un pic mai rece decât v-aţi dori, comparaţi situaţia cu modul în care se spălau englezii prin anul 1500:

Nu arunca pruncul o dată cu apa în care l-ai spălat: Nunţile aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai și în prima luna a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de „miresmele” transpiraţiei și, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă). Cada era de fapt un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul în apa curată. În aceeaşi apă urmau la spălat fiii și restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor și, la sfârşit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor. În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluş  prin ea. De atunci datează la britanici vorba Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră și prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: „Fie că e nevoie sau nu, eu, odată la trei luni mă spăl!”

Plouă cu pisici și câini (It's raining cats and dogs): Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fără scânduri dedesubt. Acoperişul era singurul loc în care animalele se  puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile și alte vietăţi mai mici (şoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase și animalele cădeau uneori direct peste oameni. În acea perioadă a apărut zicala Plouă cu pisici și câini. Adăpostirea animalelor în acoperiş a fost și motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdări aşternutul la orice oră. Cineva a avut geniala idee de a întinde deasupra patului un cearşaf, pentru protecţie. Bogătaşii îşi făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă. Pentru mărirea aderenței în timpul mersului, se presăra prin casă  pleava. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea uşii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să curgă afară din casă.  Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.

Farfurii din coajă de pâine: Pe vremea aceea, în fiecare bucătărie exista un cazan metalic mare, atârnat deasupra focului, pentru gătit. Carnea era destul de  rară, aşa că oamenii mâncau mai mult fiertură de legume. În zeama ce rămânea de seara, se adăugau a doua zi apa și legumele și tot aşa. Astfel, o parte din mâncare ajungea să fie veche de săptămâni. Cei mai înstăriţi mâncau din vase realizate dintr-un aliaj care conţinea și plumb pentru că acesta putea fi prelucrat mai uşor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea în organism și provoca otrăvirea sau chiar moartea. Din această cauză, roşiile au fost considerate în următorii 350 de ani ca fiind otrăvitoare. Săracii mâncau din nişte bucăţi de lemn scobite, care ţineau loc de farfurii. Vasele se mai făceau și din pâine foarte veche, din care se scotea miezul și care rezistau câteva mese bune. Ambele variante de „farfurii” nu erau spălate niciodată după folosire. De aceea, se întâmpla des ca vasele să facă viermi. Pâinea se împărţea între membrii familiei, în funcţie de statutul fiecăruia. Cei care munceau căpătau coaja inferioară, din partea de jos a pâinii, restul familiei - partea din mijloc, mai mult miez - iar oaspeţii primeau coaja superioară.

Salvat de clopoţel: Cei care din greşeală erau îngropaţi de vii, erau salvaţi de un clopoţel. Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite ceşti din plumb. Combinaţia alcool-plumb era atât de toxică, încât îi scotea pe mulţi din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiţi întinşi pe marginea drumului erau consideraţi morţi şi pregătiţi pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropaţi, li se mai dădea o şansă - erau aşezaţi pe masa din bucătărie timp de câteva zile. Aşteptând ca "mortul" să-și revină - ceea ce se întâmpla de multe ori - rudele și prietenii mâncau și beau în jurul mesei. Aşa a apărut obiceiul priveghiului. Teritoriul Angliei este locuit de mulţi, mulţi ani, aşa că, la începutul secolului al XVI-lea, a început să fie criză de locuri de veci. Soluţia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în nişte depozite și refolosirea spaţiului pentru un mort „proaspăt”. La deschiderea vechilor sicrie, s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior. Dându-și seama că unii semeni ai lor au fost îngropaţi de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor îngropaţi de vii. De mâna „mortului” era legată o sfoară care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoţel, montat lângă mormânt. Patrulele din cimitir supravegheau clopoţeii. De aici vine vorba saved by the bell (salvat de clopoţel).

Să mai zică cineva că istoria e plictisitoare...