Romanșii - frații noștri din Alpi

-->

ROMANŞII – FRAŢII NOŞTRI DIN ALPI

Urme aproape româneşti în Elveţia. Sunt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun cu mândrie "romanşi": oamenii liberi ai munţilor, de alt neam decât vorbitorii de limba germană şi italiană care-i înconjoară din toate părţile. Cândva, ţara lor, aşezată la aproape 4000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison. Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limbă naţională, ea e de fapt singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii și-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mândrilor reţi, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea "fraţi mai mici" ai românilor. În studiul său "Paralelisme româno-helvetice", marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.

Iorga afirmă că e cel dintâi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. "Cel dintâi care s-a dus să-i vadă acasă la dânşii, să le vorbească limba aşa de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dârz", mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor şi "vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri". Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre "o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea până la Marea Neagră. (Nu mă mir, pentru că profa de spaniolă mi-a zis că în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneşte). Între noi românii, care ne întindem pe amândouă malurile Tisei (...) şi ceea ce au rămas ei (romanşii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzând elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliro-tracă şi din Roma străbună...".

Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter la începutul unui nou secol, decât să pornească într-acolo, încercând să vadă ce-a mai rămas astăzi din fraţii noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vânare de vânt? Dar, după o săptămână de peregrinări prin munţii elveţieni, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat acasă.

Istorie şi fân. Pashun Craista (Creasta Păşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stânci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi a pădurilor nesfârşite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munţi şi vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întâlnit în ţinuturile astea, şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sunt romanşi "vechi de cinci generaţii", doar că numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, căutând să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru că e romanş. Când vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut "şcoala de ţărani" în orăşelul Santa Maria, acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mâinile de atâta muncă, să privească seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe cer. Asta a vrut şi aici ar vrea să rămână până la moarte, în Pashun Craista (Creasta păşunilor).

Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.

 
Înţeleg o mulțime de cuvinte: plug, moş, casă, munt, ram, "muma", frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.

Sat romanş în lumina toamnei. Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sâmbătă după amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blândă, aurie, învăluie aşezarea. Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zâmbesc, trag din ţigară rar, gânditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sunt legate de turme, de stâne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gândul la păstorii noştri. Aceeaşi şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe strigate vecinului de pe băncuţa de alături, aceleaşi taifasuri în care pun ţara la cale, aceeaşi pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, când se uită la munţi. Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din vechime, locului i se zice "vamporta" (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinătate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valorează mai mult decât o rudă", spune un vechi proverb romanş, lăudând milenara vecinătate umană, pierdută în alte părţi.

Casa focului. Mă-ndrept spre o bătrână care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. "Casa e bela", îi zic. Bătrâna mă iscodeşte pe sub sprâncene. Apoi îmi zâmbeşte. Îmi mulţumeşte puţin jenată pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpate în piatră, atât de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice "suler" - coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele - apoi cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, vatra gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi a poveştilor bătrâneşti. Chiar deasupra ferestrei, sunt două "sgraffito", doua picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfânt, păgânism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte târziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgâne. Chiar şi azi sunt bântuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind, mai ales bătrânii, încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zâne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă sau cu evlavie.

Apoi femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de tălăngi mici şi mari, pentru oi şi vite, sunt agăţate peste tot, pe pereţii din bârne. La romanşi, tălăngile vechi nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Toate tradiţiile romanşe - nunţile, urcarea şi coborârea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, când feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) - sunt însoţite de dangătul prelung al tălăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, "Fuienetta", vatra în care focul nu se stinge niciodată.

O româncă între romanşi: Mihaela Demonti. Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, văi sau ape, realizând un curs de "Toponimie retoromană" la Universitatea din Bucureşti. Îi înţeleg încântarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atât de asemănătoare cu a noastră: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine eşti. Dacă mulţumeşti cuiva, ţi se răspunde "cun plachere" (cu plăcere), întocmai ca în română. Prin magazine, te poţi pomeni ca nu-ţi sunt primiţi euroii, de parcă vânzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană.

Aici, în Scuol, am norocul de a o întâlni pe Mihaela din România. O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din oraşul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este - după ştirea ei - singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, "şi oamenii de aici parcă sunt la fel", spune ea. "La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sunt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mângâi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cântăreţi sunt! Ce dansatori! Cântă tot timpul, chiar şi când muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar încă de când am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gândul spre acasă. Am fost şi eu mirată cât de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă, n-a trebuit să fac nimic altceva decât să fiu eu însămi."

Case vechi în Valchava

Mihaela e nespus de încântată că s-a întâlnit cu români. Nici nu stă pe gânduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul ei, Plasch Demonti - anunţat prin telefon - ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, având în mijloc o piaţă şi o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întâi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatârnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre "Mioriţa", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămânem!", lozincă devenită apoi un  adevărat imn, "torţa culturii retice", cum s-a spus.

Mărturisesc că niciodată, în deplasările mele de reporter prin ţară, nu am fost primit cu atâta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întâmpinat cu îmbrăţişări: la atâta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt. Plasch (în traducere "Plăcut") are ceva din mândria gospodarului român care te omeneşte acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieşte pentru sine, ci doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă să mai mâncăm, mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele câteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el în România, în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş, şi acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: "Noi şi voi suntem fraţi!". Aşa zice, şi-mi strânge atât de tare palma în pumnul lui ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mândru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti ("al muntelui"), "om liber al munţilor", cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile până când va urca în Alpi, unde va rămâne vreme de trei săptămâni. "Uite acolo!", zice, şi-mi arată un punct îndepărtat între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu când îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, ar muri pe picioare.  

 

Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi "foarte vechi", al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia când îi văd intrând şontîc, ţinându-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sunt duioşi bătrânii aceştia, când se aşază tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepând prea bine ce vrem de la dânşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stâne din ţinut. Apoi comerciant de oi, ajungând cu turmele tocmai până în Elveţia franceză. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în puloverul de lână şi pantalonii de costum niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gândul îi stă tot la stânele din munţi şi la oile care acum, din păcate, sunt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mândre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin de mână pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întâi singuri, până pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic că e "a Maicii" - Mama Dona, Fecioara Maria - şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că dacă nu sărută aceasta stâncă, atunci nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul. Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe până acolo, în vârful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvântată şi a plâns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul "clar" al Alpilor, căci în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoană. E  natura însăşi", zice el. Şi până la urmă s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.

Împreună cu iubita lui soţie, bătrânul îşi aminteşte cât de simplă era viaţa satului altădată, cât de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei înşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea până atunci. Bătrâna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care altădată n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pâinea şi pânza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strânse într-o "adunare" (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit "El Fourn", acolo se află odinioară marele cuptor de pâine al satului. În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare ("stria") din Sent. Avea vreo 8 ani pe-atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au băgat-o cu mâinile în apă clocotită până când a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile. Altădată, vrăjitoarele erau maestre în ale descântecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi "Cuptorul Vrăjitoarelor". În acel loc, oamenii vedeau apărând urme de picior femeiesc intrând adânc în pământ, dar pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbându-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fân, ori le răsturnau căruţele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gândesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atâtea reportaje prin Carpaţi? Chiar felul de a povesti e acelaşi. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întâmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi deodată s-a desfăcut lanţul de la gâtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l legă la loc, strâns. Lanţul iarăşi cădea la pământ. De nenumărate ori. Pe urmă, când ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gâtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A văzut totul cu ochii lui.

Epilog cu Carpaţi. Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de a cunoaşte, în acelaşi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: "Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici au fost colonizaţi reţii, la voi dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atât de bine, pentru că şi noi şi voi am trăit atâta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba retică pentru a o putea reconstrui - doar câteva inscripţii pe piatră - cu siguranţă că aceasta nu a fost una indo-europeană, aşa cum nici limba dacă n-a fost..." Reţii au fost, ca şi dacii, un popor mare şi mândru. La luptă nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, oameni ai munţilor. Păstori şi războinici. Ei hărţuiau adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din câmpie, cele din Câmpia Padului mai ales. Au fost înfrânţi cu greu în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat pe ambele părţi ale Alpilor, prinzându-i ca într-un cleşte.

Călătoria noastră se apropie de sfârşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi, românii, în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primăriţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi câţiva păstori băştinaşi. Mâncăm un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele luminează o vale verde şi o biserica veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită "Săgeata Lunii" e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci când a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de "Crăciunul" anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pitagoreic perfect (a²+b²=c²). Aşadar, aceşti reţi nu erau fitecine...

Falera e una din cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr. Într-un târziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care avea să-mi taie respiraţia: "E la noi un cuvânt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrân ca şi megaliţii ăştia din piatră pe care-i vedeţi. E vorba de cuvântul "carp", ceea ce în romanşă înseamnă "piatră", "stâncă". Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvânt, ea se pierde în adâncul istoriei. Noi însă îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa. Câteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce vă miraţi?  Mănânc sarmale romanşe şi zâmbesc. Acum am, într-adevăr, toate motivele să mă simt aici ca acasă.

 
Autorul mulţumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Sursa: Formula As

-->