Masoneria în România + documentar

-->

MASONERIA ÎN ROMÂNIA

Francmasoneria este un ordin iniţiatic, ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri comune – morale, spirituale, sociale și politice – prin iniţierea conformă unui ritual și prin jurământul depus pe una din cărţile sfinte ale marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse, Tripitaka budiste sau alte scrieri considerate sacre) şi prin credinţa într-o „fiinţă supremă“, un „Mare Arhitect al Universului“. Francmasoneria este în acelaşi timp o disciplină spirituală, precum şi instituţia tradiţională care-i reuneşte pe practicanţi în loji sau confederaţii de loji, numite Mari loji. Termenul „francmason” este traducerea termenilor free mason (eng.), francmaçon (fr.) şi Freimaurer (germ.) care înseamnă zidar liber şi este o moştenire a breslei zidarilor care construiau biserici şi catedrale în Evul Mediu.

Potrivit The New Encyclopedia Britannica, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume (mai corect ar fi însă „societate discretă”), răspândindu-se mai cu seamă datorită extinderii Imperiului Britanic în sec. al XIX-lea. Dar francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este, prin natura ei, o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile Misterelor din Antichitate. Potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri, care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii, prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi”.

Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân, având mai multe rădăcini (mişcări, societăţi, bresle sau ordine mai mult sau mai puţin ezoterice, de la care a moştenit idei, ritualuri şi simboluri) şi mai multe ramuri (obedienţele şi ritualurile actuale). În legătură cu originile masoneriei circulă multe legende, adesea ostile: unele implică preoţii Egiptului antic, altele pe pitagoreici, altele pe Cavalerii Templieri. Înşişi francmasonii au păreri diferite în această privinţă. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria, în forma ei actuală, a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, masoneria a apărut în Țările Române spre mijlocul sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.

Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele „trei mari lumini”: echerul, compasul şi volumul Legii Sacre, precum şi litera G, scrisă în interiorul unui echer şi al unui compas, care este iniţiala cuvintelor „God“ (zeu), „geometrie, generare, geniu, gnoză... Albert Mackey considera că masonii au fost învăţaţi că masoneria şi geometria sunt sinonime şi că simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămăşiţele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut. Geometria ocultă, denumită uneori geometrie sacră, foloseşte de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice şi filozofice.

Practic, începuturile masoneriei operative reprezintă începuturile culturii urbane, construcţia primelor oraşe-cetăţi. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinată cu geometria, a apărut arhitectura. Primii Mari Maeştri au fost, de fapt, arhitecţi.

În secolul al XIX-lea, masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoştinţele în materie de construcţii, cât şi modelul de organizare de la „arhitecţii Lombardiei“. Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri şi-au asumat numele de „francmasoni“, care a devenit prescurtarea pentru „Ordinul frăţesc al cioplitorilor în piatră, liberi şi recunoscuţi ca atare“. Alţi cercetători masoni susţin că apariţia ordinului poate fi datată istoric în perioada Romei antice, contemporan cu collegium fabrorum (colegiul muncitorilor) - un grup de constructori şi arhitecţi devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariţia secretelor masonice în epoca preoţilor războinici, eroi ai cruciadelor, „cavalerii templieri“. Un scriitor din secolul al XVIII-lea susţinea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul şi despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei „Stăreţii a Sionului“. Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu străşnicie, în ciuda publicării a numeroase cărţi şi articole referitoare la acest subiect. W.L. Vilmshurst, un mason de seamă şi autor al lucrării The Meaning of Masonry, scria: „Adevărata istorie a apariţiei masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizaţiei însăşi”.

Francmasoneria este organizată în clase, grade şi rituri. Partea comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: ucenic, calfă, meşter (sau discipol, companion, maestru). După primirea acestor trei grade simbolice, meşterii masoni pot face parte din gradele de perfecţionare ale diferitelor rituri. Cele mai cunoscute şi larg răspândite sunt Ritul de York şi Ritul scoţian antic. Wilmshurst mai nota: „Dezvoltarea francmasoneriei s-a sincronizat cu scăderea interesului faţă de religia tradiţională şi rugăciunea în biserică”. Principiile simple de credinţă şi idealurile umanitare ale francmasoneriei iau locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase”. Deşi liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu-i de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învăţăturilor masonice.

Trecerea de la societăţile secrete sau discrete antice la organizaţiile iniţiatice mai moderne a fost întărită de introducerea francmasoneriei „iluminate” la sfârşitul secolului al XVIII-lea, organizaţie care îmbină legendele ezoterice vechi cu tradiţiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie iniţiaţilor din cercurile interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalţi membri, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învăţătura şi prietenia pe care le găsesc în ea.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a circulat în toată Europa o expoziţie antimasonică şi filme care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel încât o generaţie întreagă şi descendenţii ei cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în această expoziţie şi în aceste filme. Asemenea publicaţii abundă pe plan internaţional şi astăzi.

Comunismul s-a opus francmasoneriei, pe care o considera o mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei şi păstrând pentru adversarii politici stimă şi respect, nu era compatibil cu aşa-zisa luptă de clasă. Incompatibil cu idealurile masonice este şi naţionalismul de tip nedemocrat, care-şi promovează neamul nu prin patriotism, ci prin xenofobie (iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naţionalistă de tip nedemocrat să fie adversare masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din incultură, superstiţii, fanatism şi propaganda dictaturilor.

Unii clerici creştini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioşi, întrucât francmasonii pot fi de orice credinţă, fără discriminări, prin urmare amestecaţi, şi propovăduiesc toleranţa faţă de cei ce nu împărtăşesc aceleaşi convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democraţia şi drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziţie nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.

În argumentarea pro masonerie se invocă actele de caritate (nu puţine), calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competenţe şi răspunderi, comportamentul modest şi conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum şi sprijinirea diverselor proiecte umanitare.

După D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, România şi francmasoneria sunt strâns legate. În dicţionarele despre francmasonerie, României îi sunt alocate multe pagini, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca paşoptiştilor exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu Naţional de Istorie, o stradă „Farmazoană”, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (fosta stradă Ştefan Furtună) a fost închinată Francmasonilor, nume pe care l-a avut până în martie 1938. Astfel, caz unic în lume, francmasoneria română a avut și un termen popular, iar în capitala Ţării Româneşti, o stradă comemorativă.

În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru români şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi dascăli de renume - greci, francezi, englezi sau italieni - printre care și francmasoni. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre domnitorii români au aplicat ideile şi principiile epocii luminilor, pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat şcoli domneşti „pentru învăţătura norodului” –  în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti a apărut în 1688, pe cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707, sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795, prin străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice şi fiscale, au deschis şcoli şi spitale și au popularizat ideea „binelui obştesc”. În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Ţara Românească o constituţie – Marele Hrisov – iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, a desfiinţat iobăgia în ambele principate. Marele Hrisov a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta Mercure de France, în iulie 1742. În 1780, „Pravilniceasca condică”, redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislaţia Ţării Româneşti. În 1784, celebrul Supplex libellus valachorum, redactat de Ignatie Darabant, arhiepiscop greco-catolic din Oradea, și completat apoi de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para şi alţii, a fost dus la Viena de Ioan Bob, arhiepiscopul greco-catolic de la Blaj, şi de Gherasim Adamovici, arhiepiscopul ortodox de la Alba-Iulia. Prin Nicolae Ursu, zis Horea, răsculaţii au prezentat prin acest text revendicări similare celor exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franţa. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horea şi Cloşca, împăratul austriac Iosif al II-lea a fost silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, Țările Române sunt dotate cu constituţii, iar ţăranii români eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute, cu ţărani şerbi, timp de mai bine de un veac.

Istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Paris 1991), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iaşi în 1748, de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în Țările Române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre saşii de la Braşov, iar a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic alsacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon. Ea are printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, „Zorile”, majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.

Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostaţi. Ca exemplu, episcopul Dunării de Jos, academicianul Mihail Ştefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de Melchisedec) a fost şi un însemnat demnitar francmason.

În 1821, mulți români s-au afiliat Eteriei masonice condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu același nume, dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre afiliați, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de Eterie. Scopul Eteriei, fondată la Odessa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică, cu ajutorul ţarului Alexandru I al Rusiei şi al patriarhului de la Constantinopol. Dar Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor Ţării Românești, încurcând strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golescu, boieri de rang înalt, au întemeiat la Bucureşti o societate paramasonică, „Societatea filarmonică”, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş.

Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, Steaua Dunării, întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „fraţii farmazoni” care făcuseră în 1848 revoluţia paşoptistă cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând libertate, dreptate, frăţie, principii de bază ale francmasonilor. La aceşti „farmazoni vechi” se adaugă o seamă de studenţi români din Franţa, unii iniţiaţi în loja Athénée des Étrangers (Ateneul străinilor), alţii în La Rose du Silence (Trandafirul tăcerii). Printre ei, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A. Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au nume de francmasoni celebri.

Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, în consiliile româneşti din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal şi Basarabia (Sfatul Ţării), unde au militat pentru o unire necondiţionată cu vechiul regat la Conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în Parlamentul României, pentru extinderea în vechiul regat a unor legi mai democrate (de exemplu, reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie, dreptul de vot pentru ambele sexe sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă. În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii n-au avut întotdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de 5 ani, mulţumită activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de bună.

Francmasoneria română, care se dezvoltase mult în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului maritim român, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii (majoritar evrei) să fugă de la Constanţa la Istanbul, între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut salvate și mai multe, dacă n-ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei Struma). Alţi „drepţi între popoare”, ca de pildă farmacistul Beceanu din Iaşi şi primarul Cernăuţilor, Traian Popovici, au salvat mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă nici evreii, nici românii nu le-au cultivat memoria.

După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist, care le socotea organizaţii burghezo-moşiereşti, s-au organizat în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României”, în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii n-au putut tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte, din cauza listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Sadoveanu a scăpat de arestare înscriindu-se în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele lui principii prin manifestul pro-stalinist cu titlul „Lumina vine de la răsărit”, care în simbolistica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate.

La 27 decembrie 1989, la Bucureşti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumaţi şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, pe atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991 s-a deschis loja Concordia, depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, Marii Loji naţionale franceze şi Marii Loji din Austria. În mai 1991 s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (în Franţa). În 1992 s-au deschis alte două loji. La 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România. Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997 cele două Supreme Consilii s-au unit. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au unit într-o Confederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.

Astăzi, în România, există mai multe obedienţe masonice:

Marea Lojă Națională Română „1880”

Marele Orient de Rit Scoţian Antic și Acceptat din România

Marea Lojă Națională a României

Marea Lojă Națională din România

Marea Lojă a României

Marea Lojă Națională Unită din România

Marea Lojă Regulară a României

Marea Lojă Feminină a României

Marele Orient al României

Dreptul Uman din România

Marea Lojă a Transilvaniei

Marea Lojă Română UMSOI.

În 2009, numărul francmasonilor români era de cca 7500, dintre care 7000 „regulari” (obedienţele iniţial anglo-saxone ale Marilor Loji naţionale) şi 500 „liberali” (obedienţele franceze ale Marelui Orient şi Dreptului Uman). Pe lângă şi printre acestea există cercuri mai restrânse (gradele superioare) care îşi iniţiază membrii în cunoaşterea mai profundă a simbolisticii şi istoriei esoterice şi spirituale a omenirii.

Sursa: Wikipedia

Masoneria în România

Un film documentar din seria „Teoria conspirației”, realizată de Cristian Răutu pentru TVR1. Subiectul din acest episod este masoneria română – păreri pro și contra, cu invitați speciali, printre care Ion Iliescu și alți reprezentanți ai masoneriei române, dar și cei care au păreri contra masoneriei, precum Antonie Iorgovan. Un subiect interesant, prea puțin cunoscut din sursele oficiale de informare.

-->