Adrian Păunescu - mai actual ca niciodată

-->

ADRIAN PĂUNESCU

– MAI ACTUAL CA NICIODATĂ –

Despre un om atât de puternic cum a fost Adrian Păunescu nu poţi vorbi sau gândi decât cu admiraţie. Nu pentru a-l ridica în slăvi, ci pentru a constata ce forţă uriaşă a avut acest om care scria poezii, făcea spectacole grandioase, descoperea tineri talentaţi şi-i transforma în artişti celebri, și nu doar pentru moment. Cenaclul Flacăra, nimeni, oricât ar încerca, nu-l poate egala. Ce forţă misterioasă trebuie să fi emanat poetul, de se umpleau stadioanele până la refuz şi oamenii cântau şi spuneau poezii de seara până în zori? Acelaşi poet mergea mai târziu pe frontul din Transnistria, la fraţii lui, să-i sprijine, după care venea în Parlamentul României şi, mai pe seară, preda studenţilor la universitate. Şi toate acestea se reduceau la o îmbrăţişare, la o lacrimă de fericire, la un acces de mândrie când era în preajma copiilor săi. Pe 5 noiembrie s-au împlinit doi ani de când Adrian Păunescu a plecat dintre noi. De curând, Andrei, fiul poetului, şi-a lansat două volume de versuri. Mulţi oameni au venit să-l felicite pentru talentul lui, dar și mai mulţi au venit să-i spună tânărului poet că Adrian Păunescu e în inima lor. Nu l-au uitat.

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/adrian-paunescu-de-doi-ani-la-tarmul-vesniciei-627833.html

„Amintirile multora dintre noi sunt legate de Cenaclul Flacăra, organizat de poetul Adrian Păunescu. Vă relatez un eveniment petrecut cu zeci de ani în urmă, când Cenaclul a avut spectacol într-un orășel muncitoresc (Cisnădie, jud. Sibiu). Elevele şcolii profesionale care locuiau în cămin n-au avut voie să părăsească incinta internatului pentru a merge la spectacol. Ele au trimis un bilet poetului, rugându-l să le ajute să fie învoite. Noaptea, pe la orele 11:30-12:00, Adrian Păunescu a venit la internat şi, pentru că în şcoală era o cantină mare cu o scenă pentru spectacole, a adunat toţi elevii. Le-a vorbit foarte frumos acestor copii care erau plecaţi departe de casă. Iar spectacolul s-a desfăşurat între Casa de Cultură din oraş şi internatul şcolii. Pe rând, poetul și toţi cântăreţii au venit şi au susţinut în paralel spectacolul. A fost o noapte de neuitat pentru elevi. Poetul le-a recitat, s-a cântat. Dumnezeu să-l odihnească...”

Voichița Chinciu. Sursa: Adrian Păunescu, la "judecata" contemporanilor > EVZ.ro

BALADA ELITEI

OMUL LIBER

Noi suntem elita cu multe relaţii, pe noi ne cunoaşte oricine, suntem răsfățații, suntem potentaţii, ne este atâta de bine în vile, în haine, în veac, ne este atâta de bine, dar omul, dar lumea ce fac? Noi suntem elita, onoruri cedaţi-i, la coadă nu stăm la măsline, avem subalterni ce ne dau şi ovaţii, nu doar un pârlit kilogram de măsline, ne este atâta de bine în vile, în haine, în veac, dar omul, dar lumea ce fac? Noi suntem elita cu straşnică leafă, iubim acest sfânt statu-quo, am pus piele multă şi groasă pe ceafă, şi nici nu ne mai întrebăm încotro. Avem telefon la secret şi parafă şi mult ne mai place şi lumea când o privim dintr-o vilă cu geamul spre veac, dar omul, dar lumea ce fac? Noi suntem elita ce sie-şi ajunge, avem despre toate acelaşi cuvânt, cu tuş de ştampile trăim, nu cu sânge, pe scări ariviste, cu grijă, urcând, iar lumea nu râde, iar lumea nu plânge, când noi apărem proletarizând: "Nu-i bine în vile, în haine, în veac" şi-apoi ne prefacem a şti, rând pe rând, şi omul, şi lumea, şi toate ce fac. Dar spune, elită de mari cucuvăi, măruntule spirit posac, ştii tu măcar fiii tăi buni ce mai fac? Şi unde sunt gropile părinţilor tăi? Dar lumea, dar omul ce fac? (1979)

Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât De proşti suntem astăzi sătui până-n gât, Nimic nu se face cu omul ca rol, Iubirea cu forţa se cheamă viol. Sunt creşteri forţate, plătite cumplit De cei ce natura o udă cu flit, Se simte, oricum, parafina în sân, Copiii miresei rahitici rămân. Răbdare, răbdare, grăbiţilor, voi, Că tot ce forţaţi va veni înapoi, Natura întreagă un ritm are-n ea, Sfidăm violenţa de glonţ sau curea. Prostia îi e violenţei motiv, Dar biciul pe lume nu-i educativ, Cum creşte altoiul cu grijă pe pom, Trăiască puterea de-a crede în om! Noi nu vom trăi niciodată cum vor Dogmaticii proşti, după dogmele lor, Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini, Noi credem real că ne suntem stăpâni. Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat, Ci visul în care de voie-am intrat, În lături, dogmatici din cinicul rond, Natura umană e liberă-n fond. Noi credem în drumul pe care am mers, Un om al renaşterii în univers, Iubim disciplina, rigorile reci, Dar sufletu-n noi este liber pe veci. (1983, Breaza)

ANALFABEȚILOR

E PRE LUNG DRUMUL PÂNĂ-N COMUNISM

V-am spus că sunt un om periculos Și nu mi-ați luat avertismentu-n seamă. V-am spus s-aveți pentru persoana mea Un plus de-ngrijorare și de teamă. V-am spus că fac teribil de urât De sunt călcat puțin pe libertate. V-am spus că sunt oșteanul credincios Dar care doar cu inamici se bate. V-am spus să vă astâmpărați și voi, Cenzori capricioși ai vremii mele, C-o să vă coste scump măruntul moft, De a ne face nouă zile grele. V-am spus să puneți mâna să munciți. Să nu mai tot pândiți zeloși din umbră, V-am spus că n-o să placă nimănui Pornirea voastră, tulbure și sumbră. V-am spus că vremurile s-au schimbat Și că situația e mai complexă, Nu-i intelectualul - servitor. Cultura nu-i ceva ca o anexă. Și lumea nu se poate cuceri Umflând la cifre și mimând tumulturi Cu aroganți și trândavi doctoranzi, Cu papagali care țin loc de vulturi. V-am spus și am puterea să mai spun Că nu încape muntele în seră Că prea-i scurt drumul de la rai la iad Și de la căprioară la panteră. V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx, Să nu-i păstrați în spirt învățătura Și voi într-una fără să-l citiți Îl pomeniți până vă doare gura. V-am spus că bătălia pentru om Nu iartă astăzi nici o dezertare Și voi v-ați decorat voi între voi Când lupta este în desfășurare. V-am spus că muzica nu-i un microb Care amenință civilizații E-a omului pentru a fi mai bun, V-am spus: ceva care să-i placă dați-i. V-am spus, concetățeni analfabeți, Și luați aminte și să țineți minte. Dar nu știam ca v-ați născut și surzi Și scoateți arma când vedeți cuvinte. (1979)

E prea lung drumul până-n comunism De nu-l scurtăm cu gări şi cu etape, De nu-l aducem totuşi mai aproape, E prea lung drumul până-n comunism. Am mai visa, de nu s-ar face zi Şi pruncii nu ne-ar întreba de pâine, E lung şi drumul scurt de azi pe mâine Cu atât mai lung ce ni se năzări. Am mai închide ochii şi-am tăcea, Dar clasicii visării ne somează Să fim lucizi, s-avem gândire trează Şi drumu-i lung şi viaţa ne e grea. Nu-i niciun semn mai bun, mai pozitiv, Sunt crize din cetate în cetate, Înnebunim, când visul nu se poate Şi-n fişe scrie: fără de motiv. Iluzia şi panica mereu Sunt cele două jalnice extreme, De care-avem şi mâine a ne teme Că tot nu-l vom găsi pe Dumnezeu. Când, obosită, într-un cerc închis, Scârbită, umilită, lumea noastră, A vrut să ne arunce pe fereastră, I-am dat un drog, i-am programat un vis. Acesta e, total şi nebunesc, E comunismul, unica dreptate, Cel hotărât a le-mpăca pe toate, Pilonii lui pe osul nostru cresc. Prea lung, prea tăinuit, prea lung, Pustie veşnicie, exemplară, Ni-i dor din când în când de câte-o gară În care oamenii mai și ajung. (1980)

-->