SIDA –
BUSINESS-UL DE MILIARDE DE DOLARI
Dacă există dovezi cum că virusul HIV este
cauza SIDA, atunci trebuie să existe documente care să certifice acest fapt,
cel puţin cu o mare probabilitate. Dar astfel de documente nu există nicăieri! Karry Mullis, Laureat cu Premiul Nobel pentru
chimie 1993, creatorul testului PCR
Gallo nu i-a scutit de psiho-analize nici pe
cei mai cunoscuţi cercetători ai fenomenului SIDA. Unul suferă de „mania
controlului”, altul este „necreativ” şi de aceea are complexe, iar un al
treilea, zice Gallo, dacă e să vorbim deschis, e nebun. Supărarea zgomotoasă a
lui Gallo e îndreptăţită, căci în fond, în lupta pentru „afacerea SIDA” e
vorba de mulţi bani, invidie, răzbunare şi mai ales renume. Der Spiegel, 29/1999
Nu trebuie să uităm că Galileo a fost pus sub
acuzare de către Inchiziţie deoarece în 1634 a îndrăznit să sugereze că
pământul nu este centrul Universului. Lucrurile ar putea sta şi mai rău dacă vom
permite ştiinţei să devină ea însăşi inchiziţie. Richard Smith, redactorul șef al British Medical Journal între1991 și 2004,
într-o scrisoare către revista Nature
Cei care au trăit anii ‘80, îşi aduc aminte, cu siguranţă. Panica SIDA
se răspândea fulgerător. Isteria era atât de mare, încât nu mai era loc pentru
o dezbatere „la obiect”. Revista Der
Spiegel anunţa în 1984 (la fel ca şi Bild
der Wissenschaft cu un an înainte), cu binecuvântarea elitei medicale, că
până la mijlocul anilor ‘90 până şi ultimul german se va îmbolnăvi de SIDA, iar
doi ani mai târziu va muri, dispărând astfel naţia germană. În comparaţia cu această
prorocire, în 1986, revista Newsweek
se arăta mai moderată: până în 1991, vor fi între 5 și 10 milioane de americani
infectaţi cu virusul HIV. Astăzi, în 2009, populaţia Germaniei se ridică la peste
82 de milioane. Sunt tari băieţii ăştia la prorociri. Nostradamus era mic copil
pe lângă ei. Doar că statisticile
vorbesc o cu totul altă limbă. De la declararea isteriei SIDA până în prezent,
în Germania numărul deceselor atribuite SIDA nu s-a ridicat niciodată peste
câteva sute anual. Spun „atribuite”, căci în realitate, decesele a fost în mare
parte provocate de afecţiuni cunoscute înainte sub alte nume (de pildă cancer
limfatic sau tuberculoză) care au fost redefinite ca SIDA.
Nici Newsweek
nu stă mai bine cu ghicitul în ghioc, numărul raportat statistic al cetăţenilor
americani catalogaţi ca fiind suferinzi de SIDA se ridică la circa 750.000. Iar
acest număr este o cifră cumulativă, adică nu ne indică numărul de noi infecţii
pe an, ci toate cazurile, luate împreună, de când SIDA a început, pe la
mijlocul anilor 80, să fie monitorizată. Asta fiind o altă metodă şmecherească
de a impresiona şi înfricoşa. Căci în cazul, de exemplu, al accidentelor de
circulaţie, nu ni se dă suma totală a morţilor de când există automobilul, ci
suma deceselor cauzate de accidentele de circulaţie într-un an!
Dar, aşa cum vom vedea şi mai departe, în
ceea ce priveşte HIV/SIDA, ne împiedicăm în permanenţă de astfel de „detalii”.
Căutarea dovezilor pentru existenţa acestui HIV este împănată cu
neregularităţi, contradicţii şi ciudăţenii. Tocmai de aceea vom aduce în
discuţie îndoielile noastre asupra faptului ca HIV este cauza pentru SIDA,
argumentele care ne determină să privim astfel lucrurile, şi motivele pentru
care este mult mai logic să luăm în considerare ca factori cauzatori consumul
de droguri şi/sau alimentaţia deficitară decât un misterios virus, de negăsit
pe nicăieri.
SIDA
– ce este de fapt această afecţiune?
Din capul locului definiţia bolii este
controversată: Acquired Immune Deficiency
Syndrome, ceea ce se traduce prin „sindromul imunodeficienţei dobândite”.
Altfel decât la afecţiunile obişnuite, această denumire nu este unitară, astfel
încât şi din punct de vedere statistic ne confruntăm cu o serie de probleme
majore. Pentru ţările din lumea a treia, OMS a adoptat în 1986 aşa-zisa definiţie
Bangui, datorită căreia un mare număr
de bolnavi sunt etichetaţi (incluşi) în categoria SIDA. Este relevant poate
aici faptul că acestor persoane nu li se face un test al sângelui, deci testul
anticorpi, atunci când suferă de simptome mai vagi, cum ar fi de pildă scădere
în greutate împreună cu diaree şi urticarie. Or astfel de simptome sunt
frecvente şi cunoscute de foarte multă vreme într-un continent cum este Africa,
unde şi în ziua de azi o treime din populaţie este subnutrită.
În comparaţie cu situaţia de acolo, în ţări
dezvoltate cum sunt SUA sau Germania, pentru a fi declarat infectat cu SIDA
este nevoie de un test anticorpi pozitiv, precum şi de prezenţa cel puţin a uneia
din cele circa 26 de boli asociate SIDA, cum ar fi sarcomul Kaposi, cancerul
glandelor limfatice, herpes zoster sau tuberculoză. Dar să facem
următorul raţionament: dacă o persoană este negativă în urma testului anticorpi
dar are sarcomul Kaposi, ea are sarcomul Kaposi. Clar, nu? Dar dacă persoana
respectivă este testată pozitiv şi are şi sarcomul Kaposi, atunci ea are SIDA!
Îmi puteţi spune unde este logica acestui mod de diagnosticare? Eu nu văd
niciuna. Deci acest gen de definiţie este înşelător, căci lucrează cu supoziţii
asupra cărora există îndreptăţite îndoieli: că HIV există (supoziţie); că HIV
provoacă o boală, ca sarcomul Kaposi (supoziţie) etc.
Unde
este dovada existenţei HIV?
Se spune că HIV face parte dintr-o categorie
specifică de virusuri, anume retrovirusurile. Dar pentru a dovedi că acesta este un retrovirus e nevoie ca virusul să fie izolat şi curăţat de particule străine (virus pur), astfel încât să poată fi studiat şi
fotografiat cu microscopul electronic. Toate fotografiile luate de la mijlocul
anilor ‘80 și până acum ne prezintă însă doar culturi de celule „aranjate”,
stimulate în laborator săptămâni la rând, şi nicidecum particule din sângele
luat direct de la vreun pacient. Abia în 1997 Hans Gelderblom de la Institutul
Robert Koch din Berlin a făcut un experiment direct pe pacienţi,
publicat în revista Virology. Dar din
articolul lui Gelderblom lipseşte curăţarea şi caracterizarea necesară pentru
un virus, nefăcându-se deci dovada că particulele prezentate ar fi virusul
HIV.
A doua fotografie cu particule din sângele
unui pacient vine de la National Cancer
Institute. Particulele (proteine, fragmente ARN) nu prezintă morfologia specifică
retrovirusurilor, nemaivorbind de un retrovirus anume. De asemenea
proteine cum ar fi p24 sau p18, care conform părerii cercetătorilor consacraţi
în domeniul SIDA ar trebui să fie specifice pentru HIV şi care sunt folosite ca
markeri sunt în fotografie relevate într-un număr atât de mic, încât se încadrează
în categoria „neinfecţioasă” (într-o cantitate în care nu prezintă un pericol
pentru sănătate).
Astfel, însuşi unul dintre „descoperitorii”
virusului HIV, Luc Montagnier, a fost nevoit să recunoască în 1997 într-un
interviu acordat revistei Continuum
că în culturile de celule fotografiate cu microscopul electronic, şi care ar fi
trebuit să ne aducă dovada existenţei virusul HIV, nu se poate vedea nicio
particulă care să aibă caracteristicile specifice unui retrovirus! Or, dacă în aceste fotografii nu se găseşte
nici măcar o particulă asemănătoare retrovirusurilor, consecinţa logică este că
existenţa virusului HIV nu a putut fi dovedită! Într-adevăr, HIV nu a fost
niciodată găsit şi certificat în formă pură, aşa cum confirmă foarte mulţi
specialişti. Cu toate acestea, în 2006 ni se prezintă din nou, cu mândrie, o
fotografie efectuată de un grup de cercetători germano-britanic care
declară că „au descoperit structura celui mai ucigător virus din lume”. Dar
dacă privim mai cu atenţie lucrarea cercetătorilor respectivi, apărută în
revista de specialitate Structure,
constatăm că între ceea ce ni se spune şi realitate sunt din nou discrepanţe evidente:
- Studiul a fost finanțat de Wellcome Trust, aflat sub umbrela
concernului farmaceutic GlaxoSmithKline, care face afaceri de miliarde de
dolari anual din vânzarea de medicaţie contra SIDA: Combivir,
Trizivir, AZT. Nu văd deci cum ar îndrăzni cercetătorii subvenţionaţi de
acest concern să spună că existenţa virusului HIV nu poate fi confirmată;
- Din 75 de particule vizibile în foto-documentul
respectiv, la 5 nu se poate defini clar un nucleu, 63 au un singur nucleu, 3 au
un nucleu complet plus un fragment dintr-un alt nucleu, în timp ce 4 particule
au câte 2 nuclee; particulele cu 2 nuclee erau mai mari decât cele cu un nucleu;
ori „în fotografia respectivă nu se pot vedea niciun fel de particule cu două
nuclee” spune biologul canadian şi expert în SIDA David Crowe. „Pe de altă
parte, se ridică întrebarea: cum poate avea un virus două nuclee? Asta ar fi
ceva absolut nou!”
- La majoritatea particulelor cu un
singur nucleu, acesta are o formă conică, în timp ce la celelalte, nucleul are
formă tubulară, triunghiulară sau nedefinibilă; deci şi aici e greu de
înţeles cum aceste particule foarte diferite unele de altele ar trebui să ne
prezinte un anume tip de retrovirus;
- Particulele sunt foarte diferite ca
mărime; măsurătorile făcute de Briggs et
al. asupra particulelor respective ne arată o variaţie între 106 şi 183 de
nanometri (a miliarda parte dintr-un metru), ceea ce ne face să considerăm că
aceste particule nu reprezintă toate acelaşi tip de virus;
- Cercetătorul Val Turner, care a
efectuat și el măsurători ale particulelor vizibile în fotografie a observat că
două particule (numite şi „virioni”, ceea ce ar trebui să sugereze că aparţin
unui virus provenit din exterior) au un diametru mai mic chiar decât 100 de nanometri;
- Chiar autorii articolului recunosc că cele două fotografii publicate (care aparţin unuia şi aceluiaşi
clişeu fotografic) „nu sunt reprezentative” pentru întreaga probă. Or, în acest
moment trebuie să ne întrebăm: ce mărime şi ce forme aveau particulele care se
aflau pe părţile nepublicate din fotografia originală? Aceste informaţii nu ne
sunt date.
- În acest context, nu trebuie uitat că diametrul particulelor retrovirale
trebuie să aibă un diametru între 100 și 120 nanometri, ceea ce diferă mult de
rezultatele măsurătorilor lui Briggs et
al.: 106 până la 183!
- „Pentru claritatea articolului şi a
concluziilor sale, ar fi fost necesar ca cercetătorii respectivi să prezinte o
particulă complet curăţată şi caracterizată remarcă David Crowe, dar, din
păcate, tocmai acest lucru nu se arată”.
- În articolul respectiv nu este
prezentată metoda de curăţare a virusului. În studiu ni se demonstrează faptul
că virusul HIV a fost fotografiat „în formă pură” adică curăţat de alte particule.
Se menţionează chiar că „preparatele nu aveau nucleele complet curăţate”.
HIV
= SIDA?
Este HIV agentul patogen al SIDA? Să lăsăm
elita medicală să vorbească. Astfel, Reinhard Kurth, şeful Institutului Robert
Koch din Berlin recunoaşte că: „Nu ştim nici măcar în mod exact, cum provoacă
HIV boala” (interviu în „Der Spiegel” 9/2004). În acelaşi fel se exprimă
şi Luc Montagnier, care în 1996 într-un documentar francez realizat de
jurnalistul Djamel Tahi, difuzat pe canalul Arte sub titlul „SIDA - marea
incertitudine”, spune „Nu există nicio dovadă ştiinţifică care să certifice
faptul că HIV provoacă SIDA!” Iar deja cu 12 ani înainte, în 1984, Montagnier
spunea: „Singurul mod prin care putem să certificăm faptul că HIV provoacă SIDA,
este să demonstrăm acest lucru într-un experiment pe animale”. Or un astfel de
experiment nu a fost niciodată realizat. Testul anticorpi HIV, testul PCR,
numărătoarea CD4: o certitudine ca la loterie. Cele mai importante mijloace de diagnostic
ale medicinii SIDA sunt:
1. Testul anticorpi (testul HIV)
2. Testul PCR pentru încărcătura virală
3. Numărarea celulelor-T, respectiv a
subgrupei CD4.
Toate aceste metode sunt metode-surogat,
înlocuitoare, cu care medicii, în baza analizelor de laborator, decid dacă o
persoană este bolnavă de SIDA sau nu. Asta înseamnă că, în loc să fie cercetate
simptomele bolii (aşa-numitele elemente clinice finale), aşa cum
este normal în medicină, sunt luate în considerare, speculativ, anumite
modificări. Dacă numărul celulelor T creşte într-un anumit interval de timp,
atunci scade riscul îmbolnăvirii cu SIDA. Totuşi, rezultatele unei astfel de
metode sunt îndoielnice mai ales în legătură cu certificarea existenţei
virusului, fie că este el HIV, HCV, SARS, BSE, H5N1 sau H1N1. Foarte frecvent,
aceşti markeri surogat s-au dovedit a provoca concluzii false.
Hans Ludwig Sänger, profesor de biologie
moleculară şi laureat al Premiului Robert Koch în 1978 spune: „HIV nu a fost
niciodată izolat, şi tocmai de aceea acidul nucleic al acestuia nu poate fi
folosit ca standard pentru un test de încărcătură virală PCR.” O serie de alte
studii confirmă faptul că testul PCR este lipsit de valoare în diagnosticul SIDA,
cum ar fi de exemplu lucrarea publicată în 1999 în revista de specialitate Annals of Internal Medicine (
05.01.1999, pag. 5-24) sub titlul „Diagnoze greşite în infecţiile HIV, datorate
testului de încărcătură virală PCR”.
Drogurile,
medicamentele şi subnutriţia provoacă SIDA
Există o serie de indicii care arată că SIDA
– un conglomerat format din câteva zeci de afecţiuni de mult cunoscute – este
explicabilă prin folosirea drogurilor, precum şi a unor medicamente (virostatice,
antibiotice etc.) şi de asemenea ca urmare a unei nutriţii deficitare. Astfel,
80% dintre copii din SUA şi Europa care au fost declaraţi pacienţi SIDA provin
de la mame care în timpul sarcinii şi-au injectat intravenos
droguri, despre care se ştie că distrug sistemul imunitar. Şi deja primii
pacienţi care au fost diagnosticaţi cu SIDA în SUA erau consumatori de Poppers,
cocaină, LSD, heroină, Ecstasy sau amfetamine, care o au acţiune devastatoare
asupra sistemului imunitar.
Din punct de vedere chimic, nitriții sunt
transformați în organism în oxid de azot. Aceasta face ca sângele să fie
împiedicat să transporte oxigen, deci oxidează. Iar primele zone care au de
suferit într-un astfel de caz sunt învelişurile vaselor capilare (epiteliile).
Când aceste daune se transformă în cancer, se vorbeşte despre „sarcomul Kaposi”, adică o tumoare a vaselor de sânge, care este
diagnosticată foarte frecvent la pacienţii SIDA.
Acest proces de autodistrugere este foarte uşor
de remarcat mai ales în plămâni, deoarece aceşti Poppers sunt inhalaţi. Tocmai
de aceea, ţesuturile pulmonare sunt distruse, ducând la apariţia de material
organic mort, care nu poate fi eliminat de sistemul de detoxifiere al
celulelor, care la rândul lor sunt slăbite. Urmarea este logică: pe un ţesut
mort apar ciuperci şi bacterii care se hrănesc cu acest „gunoi”. Așa se şi
explică de ce foarte mulţi bolnavi diagnosticaţi SIDA suferă de afecţiunea de
plămâni numită PCP (Pneumocystis carinii
pneumonia), care de regulă este provocată de un puternic atac fungic. Sistemul
imunitar al acestor persoane este slăbit, „factorul comun al
formării PCP”, aşa cum stă scris în cărţile de medicină. Deci acest fenomen
este cunoscut! Nu avem nevoie de niciun fel de virus HIV pentru a
evidenția SIDA, adică o afecţiune care este practic sinonimă cu sarcomul Kaposi
sau cu PCP.
Cinci tineri homosexuali (gay) bolnavi au
fost factorul declanşator, în 1981, al isteriei mondiale numită SIDA. Cercetătorul
american Michael Gottlieb de la Centrul Medical al Universității California din
Los Angeles, care i-a monitorizat pe aceşti tineri, visa să devină descoperitorul
unei noi maladii, necunoscută încă, şi astfel să intre şi el în cărţile de
istorie. Pacienţii respectivi sufereau de PCP. Acest fapt era neobişnuit, căci
această afecţiune nu apare la tineri, ci mai degrabă la nou-născuţii care au
venit pe lume cu un defect genetic al sistemului imunitar, sau la persoane în
vârstă, care aveau sistemul imunitar afectat de administrarea de imunosupresoare
(cu ce se tratează cancerul – chimioterapia este cunoscută ca acționând imunosupresor!).
E clar că, din dorinţa de a găsi ceva nou şi
spectaculos, nimeni nu şi-a mai dat osteneala să caute cauza reală a
îmbolnăvirii acestor pacienţi. În loc de aceasta, s-a creat impresia că avem de
a face cu ceva nou şi „misterios”, ceea ce a creat baza „descoperirii” unei noi
afecţiuni, care trebuia deci botezată. Astfel, pe 5 iunie 1981 autoritatea
epidemiologică americană CDC, în revista ei informativă săptămânală Morbidity and Mortality Weekly Report,
anunţa descoperirea unei noi afecţiuni ucigătoare. Ştire preluată imediat de
mass-media americană, care se dă în vânt după chestii apocaliptice. În articolul
respectiv se specula chiar că noua afecţiune se transmite prin contact sexual,
fiind deci vorba despre o boală molipsitoare. Dovezi nu existau în sprijinul
unor astfel de supoziţii, dar nu face nimic, nu? Cei cinci nu aveau nici
simptome identice, nici nu avuseseră contact unul cu altul. Dar asta nu e
relevant. Mai important este să ştim... cine profită?
Der
Spiegel pe drumul jurnalismului de senzaţie
Deoarece nu se prea descurcă cu dovezile
concrete, medicina se ocupă mai degrabă cu ceva mult mai distractiv – sexul.
Până la sfârşitul anului 1982 au apărut în SUA duzini de articole care relatau
despre „noua boală misterioasă”. Ulterior, articolele s-au înmulţit cu sutele.
Şi în permanenţă, în aproape toate aceste articole, se vehicula teoria unui
virus transmis pe cale sexuală, deci, un pericol pentru întreaga omenire. Sexul
este vechi de când lumea, iar tema a fost întotdeauna „picantă”. Rolul de lider
în această direcţie l-a preluat în Germania revista Der Spiegel, care, începând cu 1983, a publicat circa 20 de
articole titlu pe tema HIV-SIDA în paginile ei, depăşind astfel în amploare
toate celelalte articole pe teme medicale, inclusiv cele asupra cancerului.
Deja la sfârşitul anului 1984 Der Spiegel era sigur: „Bomba a fost
amorsată”, articol în care se relata: „Molima a izbucnit din ghetto-ul
homosexualilor; nici femeile nu mai sunt în siguranţă”. Un an mai târziu,
lucrurile erau clare pentru Der Spiegel:
„Promiscuitatea este motorul epidemiei”. Iar mai departe în articol se putea
citi: „Este clar că între timp afecţiunea a început să se răspândească în afara
grupului iniţial de risc, cel al homosexualilor şi junkies”. Celelalte reviste
importante s-au alăturat jocului imediat. Bild
am Sonntag titra „SIDA - acum mor şi femeile”.
Isteria era generală, şi ajunsese deja şi la
Hollywood. Linda Evans făcea în fiecare noapte crize de isterie şi striga după
ajutor, căci într-un film fusese sărutată de Rock Hudson, care între timp
fusese testat SIDA pozitiv. Lui Bo Derek îi interzisese soţul să mai sărute
partenerii de film, până când aceştia nu se prezentau cu atestatul de la medic
cum că sunt... „sterili”. Mă refer desigur la HIV. Iar exemplele pot continua
la nesfârşit. Acum, faptul că HIV nu se transmite prin sărut, e o chestie
minoră, în comparaţie cu frica indusă oamenilor.
La începutul anilor ’90, Der
Spiegel oscila între prevestirile sumbre şi speranţele descoperirii unei
terapii SIDA eficace. Astfel, în 1991 era citat acelaşi Gallo, care preconiza
crearea unui vaccin anti HIV în cel mult 10 ani (au trecut 30 şi tot nimic).
După dezamăgirea provocată de medicamentul AZT, în 1995 se puneau din nou
speranţe în firma Hoffmann-La Roche şi în cercetările pentru preparatul
Saquinavir.
Anul 1996 aduce cu sine pesimismul: „Se pare
că SIDA nu poate fi ţinut sub control, posibilităţile unei terapii sau vindecări
neputând fi încă întrezărite”. Un an mai târziu, din nou speranţe: „Newsweek şi New York Times anunţă posibilul sfârşit al pericolului SIDA”.
Dar, după cum ştim deja, despre sfârşit nu poate fi vorba nici azi, în 2009. Ca
urmare, Der Spiegel îl cita în 2004
pe şeful Institutului Robert Koch, Reinhatd Kurth, care spunea: „Căile spre
crearea unui vaccin contra HIV sunt din păcate blocate”.
Cercetătorul fenomenului mass-media, Michael
Tracey constata: „Povestea SIDA este marcată de ignoranţă şi atracţia către
groaznic, sânge, frică de moarte, agresiune şi inuman”. Aceasta este forţa
motrice a jurnalismului, a mass-mediei. Poveşti care ne orbesc, ne împiedică să
descoperim adevărul, care descriu ca perfect reale situaţii şi cazuri ce nu pot
fi certificate, relatări lipsite de etică profesională, doar cu scopul de a
creşte tirajul sau rating-ul. Qui bono? Cine profită?
SIDA
nu este o afecţiune transmisibilă sexual
„Simplul, dar politic incorectul adevăr este
rareori rostit: temuta epidemie heterosexuală HIV nu a avut loc niciodată”
constata Kevin Gray în revista americană Details
la începutul anului 2004. Procentul de răspândire a afecţiunii în populaţiile
ţărilor dezvoltate a rămas de la începu şi până azi practic neschimbat. În SUA,
de exemplu, numărul celor consideraţi a fi infectaţi cu HIV a rămas constant (0,4%
din totalul populaţiei), din 1985 şi până astăzi. Or, pricepe şi un copil că
nu poate fi vorba de o epidemie. Mai ales având în vedere şi calea standard de
răspândire a bolii, cea sexuală. Nu-mi pot închipui că americanii s-au
călugărit cu toţii acum 15 ani!”. Mai mult, atât în SUA cât şi în Germania, din
totalul pacienţilor SIDA, 50% sunt homosexuali consumatori de Poppers, alți 30%
sunt junkers, iar alți 7% sunt pacienţi care au ambele caracteristici. Deci,
consumul de droguri este tipic pentru aproape 90% dintre pacienţi! În schimb, în ţările subdezvoltate, statisticile
oficiale ne prezintă o cu totul altă imagine:
- procentual există acolo mult mai mulţi
bolnavi;
- femeile şi bărbaţii sunt în măsură egală
afectaţi de boală;
- mai ales persoanele subnutrite sunt
afectate de SIDA.
Toate acestea ne arată clar că simptomele SIDA
sunt condiţionate de factorii de mediu, cum sunt drogurile şi abuzul de
medicamente în ţările dezvoltate, sau de subnutriţie în ţările sărace. Devine
tot mai clar că teoria virală nu stă în picioare. Căci un astfel de agent
patogen ar fi trebuit să-i atingă pe toţi oamenii, din toate categoriile
sociale şi grupurile de risc, atâta timp cât nu luăm în considerare năstruşnica
idee că din 1985 încoace nimeni nu mai face sex. Cât priveşte argumentul că
folosirea prezervativului a stopat epidemia, să fim serioşi! În această poveste serioasă au apărut
deja şi glume: „Cum se numeşte o persoană care afirmă că s-a infectat cu HIV de
la prietena sa? Un mincinos!”
Că SIDA nu este o boală transmisibilă sexual
ne-o arată clar şi studiile mari şi bine concepute, pe tema „sex şi SIDA”. De
exemplu, cel din 1997 publicat în American
Journal of Epidemiology de către Nancy Padian, studiu desfăşurat pe o
perioadă de 10 ani (1985-1995). În acest studiu nu a fost găsită NICI MĂCAR O
SINGURĂ PERSOANĂ testată negativ, care să fie ulterior infectată prin contact sexual
de către o altă persoană bolnavă (deci testată pozitiv). Altfel spus: rata de
transmitere a bolii pe calea presupusă a fost zero, nulă. Doar că... 23 aprilie 1984: apariţia la TV a
lui Robert Gallo a consacrat dogma virală. Virologul american a apărut alături
de Ministrul Sănătăţii, Doamna Margaret Heckler, în faţa camerelor de luat
vederi (sau mai exact, de luat vederea) cu următorul mesaj adresat întregii
omeniri: „Astăzi adăugăm la lunga şi onorabila misiune
a ştiinţei şi medicinii americane o nouă minune. Descoperirea de azi
reprezintă triumful ştiinţei asupra unei temute boli. Cei care au spus că nu
facem destul, n-au înţeles cât de perfect şi de solid funcţionează ştiinţa
medicală!” Mulţam fain, nene Gallo! Într-adevăr, atunci
nu ştiam. Acum însă ştim: nu funcţionează deloc!
Deci, ziariştii au aflat, cu ochii căscaţi şi
cu pixurile tremurându-le în mână, că teribila afecţiune a sistemului imunitar
este provocată de un virus mârşav, care distruge celulele ajutătoare (celulele
T) ale persoanei infectate. Totodată, cei doi „eroi” au promis un vaccin până
în 1986. Pinocchio e un mincinos foarte prost pe lângă Gallo, şi are şi nasul
mic şi cârn. Dovezile aduse de Gallo? Păi, nu avem nevoie, din moment ce
Ministerul Sănătăţii şi cu nenea Gallo ne spun că aşa este. Atunci e clar că
aşa este. Nici până astăzi virologii nu ne pot explica cum se face că, la pacienţii
care se află chiar şi în stadiul final al SIDA, există totuşi atât de puţine
celule T atacate de HIV? Conform teoriei, tocmai aceste celule sunt „meniul
preferat” al retrovirusului. De aceea, legătura HIV-SIDA în ceea ce priveşte
prăbuşirea sistemului imunitar nu poate fi plauzibil explicată. Iar revista Proceedings of the National Academy of
Science atrăgea atenţia asupra acestui „paradox al celulelor T” încă din
1985!
Lucrarea lui Gallo a fost publicată cu câteva săptămâni bune mai târziu, în Science, astfel că nimeni nu i-a putut
vedea dovezile imediat după triumfala apariţie la TV. În mod normal, aşa ceva
reprezintă o gravă încălcare a eticii profesionale ştiinţifice. Așa se face că,
mult mai târziu, având lucrarea sa în mână, s-a putut constata că Gallo nu avea
nicio dovadă în sprijinul gogoşii lansate la TV. Dar obiectivul fusese atins:
lumea era îngrozită, tremura de frică, dar şi de admiraţie pentru el.
În fine, o ultimă informație: După cum se
ştie, Rock Hudson, celebrul actor american, a murit în 1985, cu diagnosticul SIDA.
Ceea ce se ştie însă mai puţin, este faptul că partenerul masculin al lui Hudson
a fost testat negativ şi nu a avut simptome de boală, ceea ce din nou indică
faptul că SIDA nu este o boală contagioasă.
Sursa: http://www.quibono.net/virus-mania.html
Pentru mai multe informații pe acest subiect, citiți și articolul „SIDA nu a existat niciodată”, aici: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/sida-nu-existat-niciodata-video.html
Foarte interesant. Acestea sunt niste informatii foarte pretioase. Din cate imi dau eu seama, isteria HIV s-a cam domolit in ultimul timp sau doar asa mi se pare mie ?
RăspundețiȘtergereNu ti se pare, chiar s-a domolit, si nu in ultimul timp, ci chiar de foarte mult timp. Mi-aduc aminte ca in anii ’90, dupa revolutie, sotul meu a avut la un moment dat o stare subfebrila care nu-i mai trecea si din cauza careia se simtea neputincios. Doctorii nu i-au dat de cap si l-au trimis la spitalul de boli infectioase Victor Babes. Acolo a devenit brusc suspect de SIDA. Iti dai seama ca a trecut printr-o stare care ea insasi l-ar fi putut omori. Noroc ca eu sunt o femeie foarte logica si „greu de prostit”. M-am certat rau cu doctorii si i-am pus sa-l intrebe daca nu cumva are o stare psihica proasta. Pentru ca stiam ca avea niste probleme la serviciu, din cauza carora se framanta permanent. Lor nu le trecuse prin minte sa-l intrebe asa ceva. Ca sa n-o mai lungesc, a iesit din spital asa cum intrase, eu m-am ocupat sa-i insuflu optimism, si-a schimbat serviciul si acum, la 20 de ani de la „diagnostic”, e mai sanatos ca un taur. De aceea stiu sigur ca ceea ce se afirma in acest articol este suta la suta adevarat.
ȘtergerePutei adauga si filmul http://antiiluzii.blogspot.com/2010/10/sida-un-mit-profitabil.html
RăspundețiȘtergereBună seara!
ȘtergereMulțumim pentru comentariu. Noi avem deja o postare mai veche despre SIDA în care am adăugat și filmul documentar „House of Numbers - Anatomy of an Epidemic”. Aveți link-ul cu sursă de la dv. aici: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/sida-nu-existat-niciodata-video.html
Sănătate și numai bine!
Nu s-au Mai sinchisit sa "găseasca" vaccin Anti SIDA pt ca între timp au reușit sa facă bani cu mărirea numărului de vaccinuri la copii!
RăspundețiȘtergereIn schimb se anunța invenția unui vaccin Anti cancer ,cu mult mercur si aluminiu, sa mori de ras nu alta .
Am avut suspiciuni asupra HIV când o ruda s-a îmbolnăvit de limfom NON Hodkins si printre multe articole citite am citit faptul ca pacienții cu limfom pot fi diagnosticați greșit si cu virusul HIV din cauza imunității scăzute apărute in urma chimioterapiei , deci nu exista un test specific HIV SIDA ci o serie de asocieri si presupuneri in urma cărora se fac mulți bani .
Vizionati si "casa numerelor" am ramas cu gura cascata, cercetatori, oameni de stiinta...
RăspundețiȘtergereIn anul 1980 am fost internata cu cooilu, 9 luni, in urma unui vaccin.de fapt de la 7 luni si jumatate di am stat in spital o luna si jumatate. Isteria sida din acei ani nu este adevarata. In spital erau cca 1000 copii iar intro luna si jumatate s-au perindat mii de copii. Srara imi facusem un obicei sa ma uit prin fisele micutilor. La un singur copil scria sida in fisa si sus deasupra patutului, deci nu se ascundea nimic. Unde au vazut ei mii de cszuri de sida nu stiu. Probabil se spala bani prin campanii. Prin medicamente,media...
RăspundețiȘtergere