Miceal Ledwith - Din secretele Vaticanului + documentar (RO)

-->

DIN SECRETELE VATICANULUI

Fragment de interviu cu Miceal Ledwith,

profesor de teologie, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea

Cristian Mureşan: Bine ai revenit la emisiunea Ştiinţă şi cunoaştere aici, la TVR Cluj, la a doua parte a discuţiei noastre. Aş vrea să vorbim de data aceasta despre un alt aspect legat de ştiinţă şi religie. O idee cu care am putea începe discuţia este ceea tu ce ai numit „Dumnezeul lipsurilor”.

Miceal Ledwith: Da, într-unul din DVD-urile mele vorbeam despre Dumnezeul lipsurilor. Ce am vrut să spun prin aceasta? Este vorba de o privire asupra modului în care majoritatea dintre noi îl gândim pe Dumnezeu, sau modul în care religia vestică îl gândeşte de multă vreme încoace, de cel puţin câteva secole. Dacă examinăm cu atenţie ideea, vom observa că noi îl punem întotdeauna pe Dumnezeu pe tărâmul misterelor, al inexplicabilului. În trecut, totul era explicat prin ideea de Dumnezeu: tsunami-urile, uraganele, furtunile, trăsnetele, vremea rea, seceta, toate erau explicate prin intervenția lui Dumnezeu. Apoi, am început să vedem că aveau alte cauze. Dacă mă îmbolnăvesc, n-o să mai cred că e o acţiune demonică, ci un virus, microb sau bacterie.

Am avut aici, în SUA, uraganul Katrina, care a distrus oraşul New Orleans din Golful Mexic, dar nu spunem că a fost din cauza lui Poseidon, cel care controlează apele, sau a lui Zeus, zeul trăsnetelor, ci spunem că a fost un fenomen natural. E vorba deci de progresul cunoaşterii. Complexitatea este un lucru pe care e bine să-l foloseşti în discuţiile cu oamenii, pentru că toţi îşi doresc să fie sofisticaţi. Deci, înţelegerea complexă a realităţii ne face să ne gândim că uraganul Katrina sau alte fenomene similare, au fost provocate de factori meteorologici, pe care îi putem înţelege şi prezice. Pe scurt, ceea ce susţin eu despre „Dumnezeul lipsurilor” e că pe măsură ce cunoaşterea umană progresează, și înţelegerea noastră despre Dumnezeu evoluează.

Cu mulţi ani în urmă mă gândeam la Vechiul Testament, o scriere foarte importantă pentru înţelegerea occidentală a termenilor religioşi. Aşa cum poate ştii, în vechime, nu exista această aranjare succesivă a cărţilor ce ţin de Vechiul Testament. Cum poţi avea o continuitate, când ai cele 29 de cărţi ale Vechiului Testament scrise pe suluri de pergament ce stau grămadă într-o cutie? Le citeai atunci cum îţi picau la mână. Mai târziu însă, au apărut cărţile capsate, legate, lipite sau cusute între coperte. Atunci a fost nevoie de o ordonare a acestor scrieri. După distrugerea Ierusalimului în anul 70 e.n. de către împăratul roman Titus, n-a rămas piatră peste piatră din magnificul templu al lui Irod. Comunitatea evreiască a fost împrăştiată în cele patru zări. A fost o rupere a continuităţii. În Ierusalim n-au mai existat tradiţiile iudaice care să fie continuate după acest an. Şi aşa s-a născut întrebarea: „Cum să procedăm în acest caz?” Toată înţelegerea noastră faţă de Iisus şi faţă de divin în general (pentru că interpretarea pe o dăm astăzi divinului este indisolubil legată de Iisus) a fost radical schimbată. Iată cum se face că avem azi o mare enigmă postumă, pe care o contemplăm. Toată acea înţelegere s-a schimbat radical, a fost pusă într-o paradigmă de gândire complet nouă. Ce s-a întâmplat atunci, ne afectează azi. Actuala succesiune a cărţilor Vechiului Testament a fost stabilită după distrugerea Ierusalimului, în anul 90 e.n., în cadrul sinodului rabinilor, întrunit în nordul Israelului, în orăşelul Jamnia. Acolo s-a hotărât aranjarea cărţilor Vechiului Testament în ordinea pe care o cunoaştem astăzi. S-a decis ca primul capitol să fie Geneza, chiar dacă ea se situează mai târziu în ordinea cronologică.

La un moment dat, când nu aveam altceva mai bun de făcut – sigur c-aş fi putut să fac altceva – m-am apucat să privesc Vechiul Testament în adevărata ordine cronologică, după vârsta cărţilor deci, şi am observat că viziunea şi înţelegerea noţiunii de Dumnezeu a variat enorm de-a lungul acelei perioade. În perioada timpurie, din care datează cărţile Ieșirea sau Deuteronomul, Dumnezeu era văzut ca o fiinţă puternică la modul absolut, care nu avea – ţineţi-vă bine! – niciun respect pentru morală. ABSOLUT NICIUN RESPECT. În Ieșirea 4, Moise îl întâlneşte pe Dumnezeu în drum spre casă. Dumnezeu, citez, „încearcă să-l omoare” pe Moise, marele lui apostol în faţa poporului evreu, pentru o ofensă minoră. Ce fel de Dumnezeu e ăsta? E el Dumnezeu Creatorul, sau Iehova, cel din tăbliţele mesopotamiene, fiul zeiţei Ninhursag (Mabmi), femeia care a creat prin inginerie genetică rasa umană? Suntem oare pregătiţi să acceptăm acest lucru? Suntem pregătiţi să acceptăm consecinţele faptului că am fost creaţi prin inginerie genetică în urmă cu 230.000 ani, în Mesopotamia, şi să vedem că aici e vorba de sclavie? Ce fel de informaţie a fost inserată în genele noastre? Suntem toţi fiinţe divine, iar alegerile noastre sunt respectate. Dar să ne amintim că, în virtutea legii cauzei şi a efectului, tot ce „alegem” se întoarce la noi, să ne bântuie ori să ne umple de recunoştinţă şi bucurie.

C.M.: Care ar fi motivul pentru care oameni educaţi ajung la un dogmatism religios?

Miceal Ledwith: - NESIGURANŢA. Ştii, Cristian, eu mă consider foarte privilegiat în anumite privinţe. Am părinţi şi familie care sunt catolici 100%. Îi admir pentru asta. Mi-au dat o educaţie minunată. Dar am început să-mi pun întrebări. Vorbeam data trecută cum în sistemul de educaţie european gândirea ştiinţifică este disociată pe direcţii: ştiinţifice versus umaniste. Totuși, mintea ştiinţifică este predispusă să alunece în paradigma religioasă. De ce? Motivul este acesta: Fiind strict specializaţi şi prea obişnuiţi cu interpretarea newtoniană a lumii, oamenii de ştiinţă n-au cum să evalueze obiectiv alte paradigme de gândire, programe din afara sistemului lor, pentru că n-au fost formaţi să gândească şi altfel. Oricine îmbătrâneşte devine mai puţin suplu, face artrită, reumatism, are pierderi de memorie. Mai devreme sau mai târziu, se va considera norocos pentru o zi de viaţă în plus, până când viaţa lui chiar se sfârşeşte. Aşa ajungem să ne întrebăm dacă pur şi simplu încetăm să mai existăm. Sau binele şi iubirea adevărată nu mor niciodată şi continuă dincolo de mormânt. Acestea sunt întrebări care îi contrariază chiar şi pe oamenii de ştiinţă. Deci, de ce cad oamenii de ştiinţă în această capcană?

Mă uitam recent la câteva fotografii făcute la întâlnirea de la Roma a Academiei Pontificale de Ştiinţă, înființată de Vatican. Şi am văzut o poză cu Papa Benedict al XVI-lea, cu care am lucrat îndeaproape timp de 16 ani din cei 17 cât am făcut parte din Comisia teologică internaţională a Vaticanului. Şi l-am văzut pe Papa Benedict, Joseph Ratzinger pe atunci, cum îl binecuvânta pe Stephen Hawking, fizicianul britanic paraplegic. Nu ştiu ce a gândit Hawking. Poate ceva de genul: „Eu ştiu mai multe despre realitate decât individul ăsta care stă în faţa mea şi mă binecuvântează”. De ce oamenii de ştiinţă acceptă să fie membri ai unei instituţii ca Academia Pontificală de Ştiinţă a Vaticanului? Desigur sunt flataţi, pentru că e o instituţie prestigioasă. Departe de mine să spun că nu respect Vaticanul pentru realizările lui mari. Ceea ce-mi doresc însă este mai multă deschidere faţă de viitor şi de realitate. Deci, mă întreb cum s-a simţit Stephen Hawking când papa Benedict l-a binecuvântat. A simţit transcendenţă, iubire? Nu vom şti niciodată. Asta e problema mea cu ştiinţă versus religie: din cauza separării radicale în discipline umaniste şi ştiinţe exacte, mecaniciste, oamenii de ştiinţă s-au „dezumanizat”. Şi s-au dezumanizat chiar faţă de propriul lor demers, deoarece sunt foarte puţin dispuşi să accepte că până şi ei au aderat la un fel de religie, cu preoţimea și dogmele lor, cu excomunicările lor în cazurile în care depăşeşti limitele admise şi le pui în pericol finanţările. Unde este deschiderea aici? Eu cred că ar fi esenţial ca religia şi ştiinţa să fie oponenţi competitivi, să se provoace una pe alta spre reformă. Când o vor face, vom avea o lume frumoasă. Tu ce crezi?

C.M.: Spuneai că atunci când cineva pretinde că a renunţat la religie, el de fapt îşi păstrează acelaşi cadru de referinţă religios, doar că nu mai este conştient de asta.

Miceal Ledwith: E absolut corect! Să dau un exemplu: dacă la 20 de ani după ce am renunţat la paradigma mentală a religiei pe care am urmat-o ne întoarcem pentru o reuniune de familie, nuntă, botez, sau altă ceremonie, chiar dacă nu mai credem în religie, vom simţi această forţă enormă care ne trage înapoi şi la care contribuie muzica, frazele familiare, ritualurile, ceremonia. Aceasta ne arată clar că problema fundamentală în procesul evoluţiei spirituale nu constă în informaţiile sau ideile din mintea noastră, ci în credinţele retrograde care azi au devenit parte a ADN-ului nostru şi care există încă de la originile noastre. Ei bine, când oamenii aud asta, încep să se agite şi spun: „Da, ştim, dar e o situaţie fără ieşire”. Situaţia nu e fără ieşire, ci doar complexă şi extinsă. Putem s-o rezolvăm! Chiar repede şi eficient, dar nu, atâta vreme cât negăm că avem o problemă. Nu poţi rezolva ceva decât dacă abordezi problema, nu ignorând-o. Trebuie s-o abordăm după ce conştientizăm că am fost umpluţi de „Duhul Sfânt” cu tot felul de idei exaltate. Acele idei se duc în câmpul cuantic, şi aceasta pentru că în ultimii 250.000 de ani am moştenit prin ADN-ului nostru credinţe negative, care ne controlează percepţia, comportamentul şi atitudinile. Trebuie să ne maturizăm şi să inventăm metode de rezolvare eficiente. Dacă eu cred că Iisus a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele mele şi îmi concentrez toate eforturile asupra unui crucifix de pe perete, nu-mi fac niciun serviciu, nici mie, nici lui Iisus.

C.M.: Care sunt originile acestor idei? De unde a apărut ideea unei fiinţe care ar sta deasupra norilor, că Universul e o întâmplare, că Dumnezeu se află undeva sus, reprezentat ca o fiinţă umană mai mare? De unde au apărut toate astea?

Miceal Ledwith: Câte ore ziceai că ai la dispoziţie? Fii atent! Să privim la viaţa lui Iisus şi la toate dovezile pe care le avem la îndemână... Odinioară, eram specialist în acest domeniu. Am intrat la facultate în 1960. Mi-am petrecut viaţa în Universitate până la vârsta de 52 de ani, în 1994. Studiul acestor subiecte constituia activitatea mea zilnică, serviciul meu. A fost o mare surpriză pentru mine – şi asta e ceea ce a dat naştere celui de-al doilea DVD al meu din seria „Cum a devenit Iisus un Christos” – când am ajuns să-mi dau seama că imaginea care „ni se vinde” de obicei despre Iisus nu este reală. De pildă, cât de mult cunoaştem despre Iisus din Noul Testament, din cele patru evanghelii, azi în 2012?

Vă amintiţi de un moment semnificativ, asasinarea lui John F. Kennedy? Când a fost asta? Acum 50 de ani. Cea mai timpurie dintre evangheliile care vorbeau despre viaţa lui Iisus a fost scrisă la cca 50 ani după moartea lui. Mai mult – legaţi-vă centurile! – nu există în cele patru evanghelii nici măcar un cuvânt scris de cineva care l-a cunoscut personal pe Iisus. Deci, la ce ne putem aştepta când cineva care nu l-a cunoscut personal pe Iisus scrie despre el la 50 de ani distanţă? Nu vreau să denigrez evangheliile Noului Testament; ele sunt nişte documente minunate. Spun doar că autorii lor nu l-au cunoscut personal pe Iisus, iar toate au fost scrise la o distanţă în timp egală cu timpul scurs între momentul asasinării lui Kennedy şi prezent.

Aceste fapte trebuie scoase la lumină şi examinate. Avem de-a face cu o doctrină aici sau cu un adevăr istoric, cu fapte reale sau cu o versiune propagată oral? Din cercetările mele, reiese că e vorba de o variantă care a circulat oral. Ce auzim că se spune despre Iisus în Noul Testament? Poveşti despre primele două zile de la naşterea lui... iar aceste poveşti sunt suspect de bine „aliniate” cu ideile despre moartea şi învierea Salvatorilor, care circulau după primele două secole ale mileniului întâi: toţi Salvatorii erau născuţi în iesle, toţi pe 25 decembrie etc. Vi-l răpesc pe Iisus când spun asta? Nu, dimpotrivă, vi-l dau înapoi, sper!

Deci auzim despre primele două zile ale vieţii lui Iisus, despre fuga în Egipt timp de 2 ani – și asta-i tot ce ştim din primii 8 ani – apoi auzim despre vreo două zile în templu când avea 12 ani etc. Din următorii 18 ani de viaţă nu aflăm nicio iotă. Oare înseamnă că în acest timp Iisus a stat în Nazareth şi a lucrat în atelierul de tâmplărie al lui Iosif, făcând căsuţe pentru păsărele, băncuţe de grădină şi altele asemenea? Dacă după 18 ani de presupusă tâmplărie în Nazareth apari brusc vindecând bolnavii, mergând pe apă, înviind morţii şi materializând lucruri din nimic, atunci toţi ar trebui să ne schimbăm meseriile. Oare asta s-a întâmplat cu Iisus? Evident că nu. Iisus (împreună cu Toma) a plecat spre Est cu o caravană, la vârsta de 12 ani, în căutarea marilor maeştri ce puteau face toate minunile pe care le-am menţionat. Ei căutau pe cineva care să le dea această cunoaştere şi ceea ce se află în spatele tuturor lucrurilor.

Aşa că Iisus a petrecut 6 ani, împreună cu „fratele” său geamăn, Toma, străbătând India de la vest la est. De pe coasta estică a Indiei, Iisus s-a îndreptat spre nord, în timp ce „fratele” lui s-a întors acasă, dezgustat. Tot ce au întâlnit în stepa indiană au fost o mulţime de guru care voiau să fie slujiţi şi veneraţi şi care nu i-au învăţat nimic despre marea lucrare. Aşa că Iisus a pornit spre Nord, de pe coasta estică a Indiei, pe lângă locul de baştină al lui Buddha Gautama, până sus în Nepal, în interiorul Tibetului. Acolo i-a întâlnit pe adevăraţii maeştri şi aceştia i-au dezvăluit cunoaşterea secretă a realităţii: cum să controleze materia cu ajutorul câmpului cuantic, care constituie al cincilea nivel vibratoriu, din cele şapte existente. Aşa a vindecat bolnavii şi i-a înviat pe morţi. Nu e vorba de miracole, ci doar semnul ieşirii lui din ignoranţă. La vârsta de 26 de ani, Iisus a părăsit Tibetul şi s-a întors în Israel, să-şi pună în aplicare, cum să-i spunem? „proiectul”.

C.M.: Timpul e scurt şi aş vrea să abordăm și alte teme. Ai auzit de scrisorile de la Fatima...

Miceal Ledwith: Da! Am cunoscut-o pe sora Lucia, ultima supravieţuitoare dintre copiii care au avut viziunea Fecioarei sau, cum se spune, a „mamei lui Iisus”, la Fatima, în ziua de 13 mai 1917. Pe papa Ioan Paul al II-lea l-am întâlnit nu la Vatican, ci la Castel Gandolfo (reşedinţa papală pe timpul verii). Era în octombrie 1981, după tentativa de asasinat la adresa lui din piaţa San Pietro, unde avea loc chiar aniversarea apariţiei de la Fatima (13 mai 1981). Suveranul pontif a fost împuşcat de 5 ori de un terorist turc. El ştia ce urma să se întâmple. Mi-a mărturisit chiar el, într-o conversaţie privată. Când era student la teologie în Roma, Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită unui om numit Padre Pio. E posibil să fi auzit de el. Eu am o deosebită consideraţie pentru papa Ioan Paul al II-lea. Am lucrat alături de el timp de 17 ani. Când era preot-student la Roma, Ioan Paul al II-lea l-a vizitat pe Padre Pio în sudul Italiei – eu nu l-am întâlnit niciodată – şi el era îmbrăcat foarte frumos – ştiu că timpul e scurt, dar uneori detaliile irelevante spun multe... Deci Ioan Paul al II-lea, Karol Józef Wojtyła pe vremea aceea, era îmbrăcat cu cea mai bună sutană a lui şi a coborât din autobuz sau tren acolo unde locuia Padre Pio. Era un sezon umed atunci în Italia şi viitorul papă a alunecat şi a căzut cu pieptul în noroi. Nu avea unde să se schimbe şi tot ce-a putut face a fost să se şteargă de noroi şi să meargă aşa la Padre Pio. Oricum, asta e irelevant; ce e important sunt faptele. Padre Pio i-a spus în acea zi că va ajunge papă. Pe lângă aceasta, i-a mai spus două lucruri. Primul, că va exista o tentativă de asasinat la adresa lui - şi cred că i-a spus şi data, 13 mai, aniversarea de la Fatima, și că va supravieţui. I-a mai spus că va exista şi un al doilea atentat, iar acesta... va reuşi. L-am întâlnit pe papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1981, la Casa Gandolfo. Noi eram primul grup cu care se întâlnea după recuperarea din atentat. Luase unul dintre cele 4 gloanţe cu care fusese împuşcat şi-l dusese personal la Fatima, punându-l în coroana statuii Maicii Domnului, ca gest de mulţumire pentru intervenţia ei. Şi ştiu – pentru că am intrat deseori în capela lui privată de la Vatican – că Ioan Paul al II-lea avea o icoană a Maicii Domnului în locul lui de rugăciune.

Revenind la sora Lucia, mă aflam la o întâlnire a preşedinţilor universităţilor europene ce se ţinea la Lisabona, în Portugalia, în 1990. Am mers într-o vizită la Coimbra, oraş aflat la nord de Lisabona. Unul dintre motivele vizitei mele acolo avea legătură cu a treia viziune avută de ultima supravieţuitoare dintre cei 3 copii care se presupune că au văzut-o pe Maica Domnului în 1917, pentru că sora Lucia se afla într-o mănăstire la Coimbra în acel moment. M-am dus la mănăstire şi am participat la slujbă. Sora Lucia era şi ea prezentă.

Există un al treilea secret de la Fatima. Două dintre ele au fost dezvăluite. Al treilea ar fi trebuit să fie dezvăluit în 1960. Trei dintre oamenii cu care am lucrat au conspirat, trebuie s-o spun, ca să ascundă al treilea secret. Le-am dezvăluit numele şi o voi face în continuare. La acel moment erau: Cardinalul Sodano, Secretarul de Stat al Vaticanului, Cardinalul Joseph Ratzinger, la vremea aceea şeful Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, sub care am lucrat şi eu, şi Cardinalul Tarcisio Bertone, subsecretar al Congregaţiei. Ei au conspirat să ascundă al treilea secret, care se afla scris pe o pagină, în portugheză. Fratele Malachi Martin a mărturisit că el stătea în afara apartamentului papal în timp ce cei 3 cardinali erau în interior şi încercau să descifreze scrisul cu ajutorul a doi seminarişti portughezi. Aşa că până în anul 2000 a existat o conspiraţie între actualul papă, Secretarul de Stat de la acel moment şi cardinalul Bertone, care era atunci arhiepiscop al Genovei. Am lucrat cu aceştia, mai puţin cu Secretarul de Stat. Conspiraţia lor constă în a face publică o altă versiune a secretului de la Fatima. Care era secretul? Acesta spunea că Biserica va deveni coruptă de la vârf spre bază, papa va avea mult de suferit, iar numărul de papi va fi limitat.

C.M.: Am auzit vorbindu-se despre acest lucru.

Miceal Ledwith: - Pe vremea aceea, cardinalul Ratzinger a spus că cei care se aşteaptă la revelaţii apocaliptice privind timpurile actuale vor fi dezamăgiţi de cel de-al treilea secret de la Fatima, pentru că el nu conţine nimic în plus faţă de ceea ce credincioşii ştiu deja. Nu-i adevărat. Profeţia vorbeşte despre schimbări majore în instituţia Bisericii în vremurile noastre, și, desigur, nu este în avantajul Bisericii ca acest lucru să devină cunoscut.

Dar ca să revenim la întrebarea ta, cel de-al treilea secret de la Fatima este real. A fost el dezvăluit în adevărata lui formă în anul 2000? NU! Este el încurajator pentru aceste vremuri? NU! Şi voi încheia cu această afirmaţie, pentru că ştiu că nu mai avem timp: Consider că în majoritatea cazurilor de aşa-zise apariţii ale Fecioarei Maria, oricine ar fi apărut acolo nu era câtuşi de puţin Maica Domnului. Am fost la Medjugorje, cel mai faimos loc de apariţie al presupusei Fecioare. Eram în 1987 într-o delegaţie în Iugoslavia, chiar cu ocazia aniversării apariţiilor. Era în perioada comunistă şi m-am dus acolo la celebrare, în data de 24 iunie. În ziua aceea, erau peste 60.000 de oameni în piaţa oraşului. Apariţiile se petreceau într-o cameră din casa preotului şi, datorită funcţiei mele, mi s-a permis să intru. Am ajuns în pauza dintre apariţii. Vizionarii visau acele apariţii. Vă mărturisesc că atunci când aveau loc viziunile, erau complet deconectaţi de exterior. Unii dintre cei prezenți au înfipt ace în cei care primeau viziunile, iar aceştia nu aveau nicio reacţie. Deci ceva se întâmpla acolo. Şi acum o să-ți spun ceva ce am aflat din discuţiile cu diferiţi oameni în timpul vizitei mele la Medjugorje, astăzi în Bosnia-Herţegovina. Una dintre viziuni a avut loc în aer liber, pe o colină, și apariţia le-a spus oamenilor: „Veniţi mai aproape şi atingeţi-mă!”. Ceea ce unii au făcut. Întinzând mâna, au simţit – citez acum, nu e invenţia mea – „ceva metalic” în aer, deşi nu vedeau nimic cu ochii.

C.M.: Ce este deosebit de văzut sau citit în biblioteca Vaticanului, în principal în secţiunea restricţionată publicului?

Miceal Ledwith: Biblioteca Vaticanului, mai ales arhiva secretă, este enormă. Este un patrimoniu inestimabil. Dar, trebuie s-o spun oamenilor, ea arată precum garajul meu. Cristian, n-ai văzut cum e garajul meu pentru că ai înţelege cum arată biblioteca Vaticanului. Pe când eram rectorul Universităţii din Maynooth, acum mulţi ani, am construit o bibliotecă universitară. Deci ştiu câte ceva despre biblioteci. Am spus odată cuiva aflat în sistemul ierarhic al bibliotecii Vaticanului (pentru că e vorba de un sistem cu multe nivele, iar persoana de la vârf are doar o funcţie reprezentativă) că am putea cataloga arhiva secretă a Vaticanului. Poate că mulţi dintre voi aţi văzut filmul lui Dan Brown „Îngeri şi demoni”, care de fapt este anterior „Codului lui da Vinci”, în care ni se arăta acest spațiu închis ermetic cu uși automate, perfect conservat, ce conţine arhiva secretă. Să fim serioşi! Nimic din toate astea nu există acolo. Sunt peste 230 de kilometri de rafturi în arhiva Vaticanului.

C.M.: Şi toţi acei kilometri de rafturi sunt în subsol?

Miceal Ledwith: Nu! Cine a spus asta? Sunt peste tot: în subsol, la suprafaţă, oriunde s-a găsit spaţiu de depozitare. Să ne amintim că au fost multe invazii asupra locului unde acum e Vaticanul. Au fost normanzii în secolul al XII-lea, a fost Napoleon Bonaparte la sfârşitul anilor 1700 şi începutul anilor 1800. El a cărat toată arhiva secretă a Vaticanului pe spinările măgarilor până la Paris, şi nu toată s-a întors înapoi după Congresul de la Viena. Cum arată arhiva secretă a Vaticanului? Ca în povestea lui Dan Brown? Nu! Arată exact ca şi garajul meu.

Deci odată la Roma i-am zis acestui oficial – pe vremea aceea obişnuiam să stau câte o săptămână acolo – că ar trebui să catalogăm toată colecţia aceea şi că eu voi găsi resursele necesare. I-am spus că ne-ar trebui câțiva oameni care să cunoască limbile cărţilor din arhivă: franceza, germana, spaniola, italiana şi engleza medievale şi limbile clasice ale Greciei şi Romei antice: greacă veche şi latina. După o săptămână, timp în care fusesem foarte ocupat cu celelalte lucrări ale mele, m-am întors şi i-am spus că mi-am dat seama că, fiind vorba de stive de materiale puse pe rafturi, ferestre etc., mi-ar lua ceva mai mult de un secol ca să pot cataloga tot. Asta se întâmpla acum 25 de ani. E posibil totuşi ca astăzi să fim cu un sfert din drum mai aproape de ţel. Cu toate acestea, nu ţi-am răspuns la întrebare. Îţi dau doar o imagine asupra stării reale a aşa-zisei arhive secrete a Vaticanului şi a materialelor minunate care se află acolo. Fii atent, îţi spun doar atât: indiferent de ce lucruri minunate se află acolo, nu le foloseşte nimeni! Ce contează că există atâta informaţie, dacă ea nu ajunge la nimeni? Aşadar, există vreun secret colosal ascuns în arhiva Vaticanului? Habar n-am! Nimeni nu ştie.

C.M.: Îţi mulţumesc, Miceal, pentru această discuţie deosebit de interesantă în care am aflat lucruri pe care foarte puţini oameni din lume le cunosc.

Miceal Ledwith: Îţi mulţumesc şi eu, Cristian, le mulţumesc şi telespectatorilor care ne-au urmărit şi ne reîntâlnim data viitoare.

Traducere: Andreea Carceoreanu

Secretele Vaticanului (RO)

-->