„Antisemitismul” lui Eminescu

-->

„ANTISEMITISMUL” LUI EMINESCU

În acea vreme, poetul naţional Mihai Eminescu era angajat politic ca redactor şef al ziarelor „Curierul de Iaşi” şi „Timpul” din Bucureşti, poziţie din care a devenit inamicul public al Alianţei Izraelite, prin atitudinea pe care a luat-o împotriva Congresului de la Berlin şi a articolului 44, adoptat de acest Congres, care impunea Principatelor Unite Române, în schimbul recunoaşterii independenţei, modificarea Constituţiei în favoarea evreilor. Din acest motiv, Eminescu angajează ziarele pe care le conduce în campania de presă împotriva modificării Constituţiei şi emancipării evreilor ca români, în condiţiile în care aceştia intenţionau să-şi păstreze religia, cultura, limba şi obiceiurile. Fără a fi pregătită economic, România era invadată de valuri de imigranţi clandestini evrei, care se strecurau din trei direcţii: Rusia (Imperiul Țarist), Turcia (Imperiul Otoman) şi Ungaria (Imperiul Austro-Ungar). Au ocupat mai întâi oraşele şi satele din Bucovina, ca să treacă apoi în Moldova şi Muntenia, până la Bucureşti. Peste tot evreii au acaparat comerţul şi s-au extins la sate, unde practicau pe scară largă cârciumăritul.

Evreii veniţi din Ungaria, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau „sudiţi”, adică supuşi austro-ungari, şi se puneau sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Astfel, ei nu plăteau impozite şi erau scutiţi de orice obligaţii către statul român, prosperând în dauna românilor plătitori de taxe şi impozite. Această situaţie a fost atacată cu o extraordinară energie de ideologul Partidului Conservator, publicistul Mihai Eminescu. El pleda pentru acordarea cetăţeniei pentru evrei doar individual, şi nu în bloc, aşa cum solicitau aceştia, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor de atunci ale ţării. La capătul unor lungi şi aprinse dezbateri din Adunarea Deputaţilor, din Senat şi din presă, punctul de vedere al lui Mihai Eminescu triumfă. De altfel, aceasta a fost una dintre puţinele campanii de presă susţinute de Eminescu în „Timpul” încununate de succes. O singură excepţie a fost făcută pentru evrei privind acordarea cetăţeniei româneşti în grup: acei 883 de evrei care şi-au dovedit loialitatea faţă de cauza naţională românească şi au participat la războiul de independenţă ca voluntari. E drept că serviciile acestora nu s-au manifestat în prima linie, ci în spatele frontului, dar gestul lor a fost extraordinar, comparativ cu lipsa de loialitate a celorlalți evrei. Modul în care evreii au trădat în secolul următor Armata Română a făcut ca, după Primul Război Mondial, să primească cetăţenia română doar evreii care semnau un angajament de loialitate faţă de statul român. 

Pentru a înțelege problemele pe care le crea Mihai Eminescu atât Alianţei Israelite, cât şi guvernanţilor, vom reda câteva dintre rândurile pe care le semna în campania sa de presă din cotidianul de opoziţie „Timpul”, unele deosebit de dure şi pline de patimă:

«Evreii, de la 1848 şi până astăzi, din 30.000 s-au înmulțit prin imigraţiune la 550.000... Noi ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin chestiunea evreiască din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte, lumea diplomatică şi cea oficială, încât art. 44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă a greutăţilor şi relelor ce va produce... Oricum am întoarce chestiunea evreilor şi din orice latură am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua... Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât astăzi. Dacă toţi evreii – străini şi pământeni – vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decât 10 ani, Ţara Românească 30 poate [exact peste 30 de ani - în 1907 - va avea loc marea răscoală ţărănească împotriva exploatării evreieşti]. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără milă – atât de favorizată de legislaţiunea liberală... Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc, şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, vor deveni aici stăpâni privilegiaţi şi românul slugă la jidan. Iar Europa... a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre. Dar de va recunoaşte-o sau nu, pericolele existenţei noastre naţionale rămân. Nimic nu va ajuta independenţa recunoscută, dacă există pericole.

Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă, care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului. Populaţia evreiască creşte împătrit, a noastră dă îndărăt; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu. Prin Câmpulung şi Târgu-Jiu bunăoară, ei ameninţă a împânzi toată ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor înspăimântător vorbeşte de la sine şi naţia are oricând înaintea ochilor pericolul întreg. Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Românească să vadă cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova, apoi ţara întreagă, ar fi ca un tren expres să plece cu toţi in corpore în Moldova, să vadă de aproape Botoşanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în câteva sate, ca să vadă halul în care a ajuns populaţia rurală. Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze cel puţin jumătatea populaţiei».

- La scurt timp, ca lider al opiniei publice şi ideolog al Partidului Conservator, Eminescu revine:

«Ne e silă de chestiunea izraelită... şi ne rezervasem să nu vorbim de ea decât atunci când ţara noastră ar fi ţinta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară. A solicita însă intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare, comis împotriva acelei ţări. Alianţa izraelită solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă. Deci mii de evrei din ţară sunt trădători...».

- Arătând primele veniri în Moldova ale migraţiei evreieşti, Eminescu arată că:

«Toţi scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea evreilor din Galiţia şi Rusia, care, fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de lăcuste, ca şi astăzi, fără paşapoarte, fie pe vadurile Prutului, unde corupeau graniţa rusească mai bine păzită, fie pe cărări de munte, necunoscute grănicerilor austrieci. De altminteri, şi ruşii şi austriecii erau bucuroşi să scape de ei, ca şi astăzi. Noi, românii, vedem pe zi ce merge răpindu-ni-se tărâmul economic, în propria noastră ţară, de invazia mereu crescândă a evreilor străini».

- Deşi evreii au reuşit în cele din urmă modificarea art. 7 din Constituţie, prin activitatea politico-jurnalistică a lui Eminescu, Partidul Conservator repurtează două mari victorii împotriva intereselor evreieşti: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, care lua celei mai numeroase pături sociale posibilitatea să-şi vândă evreilor pământul; şi Legea contra itzurei (cametei), care îl împiedica pe cămătarul evreu să abuzeze de ţăranul român.

În decembrie 1876 şi în ianuarie 1877, la Constantinopol are loc Conferinţa marilor puteri privitor la soarta popoarelor de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Şi cu această ocazie, Alianţa Israelită se implică pentru ca evreii din ţările române să-şi consolideze poziţia faţă de români. De aceea, Mihai Eminescu se mobilizează, lovind chiar şi în „marile puteri”, dispuse a crea privilegii evreilor în teritoriile româneşti. Limbajul lui incomod a atras atenţia ambasadorilor acestor state puternice, care au raportat situaţia cancelariilor europene. În ianuarie 1877, Eminescu publica seria de articole Evreii şi Conferinţa, începând astfel:

«O seminţie care câștigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască. Ce servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, alegându-și de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor calea opusă omenirii întregi. Evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni simptomul unei boli sociale, al unei crize în viaţa poporului care, ca la Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea naţionalităţii... Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Au luptat ei cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii capul în poală? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări? Prin unul dintre ei şi-a câștigat neamul românesc un loc la soare? De când e rachiul un element de civilizaţie? Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei, descrie scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România.

Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoala zidită de români băncile afară, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat... Făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire! Punând mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci excitarea urii între clase şi popoare, uşor li-e evreilor să spună orice minciună patentată. Publicul cafenelelor, blazat de hipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi: otravă.

Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte. Evreul nu cere libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e veşnic consumator, niciodată producător şi numai cu foarte rară excepţie se va găsi un evreu care să producă... Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară, românul, germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică...

Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră, a devenit în cea mai mare parte servilă... Clasa înaltă a societăţii noastre se lasă înădușită de ciocoime, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii... Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea romană: ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindeni câte un asociat activ, un evreu... De ce să ne înșelăm, arătând că înlăuntrul altor naţii, evreii au ajuns la cutare grad de cultură? Nu vedem că simțământul de rasă e mai puternic în ei decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?

Dar ce reprezintă Alianţa Izraelită cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că evreii, fiind pretutindeni oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune. Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi: Comerţ şi capital în mâinile lor, proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova idem, pe sub mână tot debitul tutunului şi al băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, cu un cuvânt toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă! În ce constă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania? Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră».

- Cum explica Eminescu brusca prezenţă, masivă, a evreilor în România? El arăta că ţarul rus Alexandru al III-lea, nevoit să reacţioneze la ruinarea şi împovărarea ţăranului rus, exploatat de evrei, i-a împins pe aceştia în afara Rusiei:

«De acolo măsura, bună poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a expedia cârduri întregi de evrei în România cu paşapoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă noaptea fără paşaport graniţele ţării noastre. Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme de evrei ruşi. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri străine, la care recunoşti numaidecât că abia ieri li s-a comandat a-şi rade barba şi a-şi tăia perciunii. Toate colţurile de uliţă sunt pline de precupeţi pe care nimeni nu i-a văzut până anul acesta, cu un cuvânt suntem ameninţaţi de a vedea şi Bucureştii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc, cum sunt Iaşii astăzi.

Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa Izraelită ar îndrăzni să intervină în favoarea lor. Dar aici, unde nimeni nu se atinge de persoana și avutul lor... Alianţa Izraelită îndrăznește a interveni şi a calomnia România. Alianţa Izraelită are o mulţime de membri în România. A fost o urmare naturală ca membrii cei mai influenţi să fie încetățeniți. Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul la care se pricep a fi români; noi suntem mult mai îngăduitori. Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până şi interesele statului lor, apoi desigur aceştia sunt evreii, care nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar se aruncă cu toată insolenţa asupra unui stat mic, care a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt. Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula definitiv chestiunea izraelită, încât Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem că poporul, în aparenţă atât de blând şi de guvernabil, are o margine a blândeții lui, pe care e primejdios de a o trece».

Sursa: Cornel-Dan Niculae - Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, Ed. Carpathia Rex, 2011 [Pentru imaginea completă a campaniilor jurnalistului Mihai Eminescu referitoare la „Chestiunea izraelită”, recomandăm antologia de texte realizată de D. Vatamaniuc: Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, Ed. Vestala, 2000].

Așadar, atitudinea așa-zis antisemită a lui Eminescu a pornit exclusiv de la considerente de ordin economic. Poziția lui se raporta la o situaţie concretă a vremii: modificarea punctului 7 din Constituţie, prin care alogenilor urma să li se dea drepturi egale cu pământenii. Prevederile Tratatului de la Adrianopol din 1829, prin care Ţările Române dobândiseră libertatea de a face comerț, au dus la situația ca, în doar câteva decenii,  negustorii evrei să controleze comerţul şi finanţele ţării. Ei şi-au atras antipatia populaţiei româneşti și din cauza mişcărilor oculte ale Alianței Israelite Universale pe lângă guvernele occidentale, pentru asigurarea, prin Constituţie, a cetăţeniei române pentru toți evreii. Franţa a condiționat chiar garantarea independenţei României de acordarea de drepturi depline evreilor. [Foto: Nicolae Grigorescu - Evreu ținând în mână o petiție adresată Camerei Deputaților, 1880]. Eminescu era consternat că, în ciuda situaţiei economice mult mai bune pe care o aveau faţă de români, evreii se victimizau permanent; căci ei nu puteau avea aceleaşi pretenţii la stăpânirea pământului, deoarece le lipsea legătura de sânge și năzuinţele ce leagă fiii aceluiaşi neam. Din acest motiv, el îi invită peste graniţă, în ţări unde pot găsi ceea ce pretind: Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug ţările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire, cine o contestă? Dar noi nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori ţării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi. („Iarăşi evreii”, 5 decembrie 1876, „Curierul de Iaşi”).

Citiți și articolele:

- Personalități românești despre evrei

- Eminescu despre români

- Adevărul despre moartea lui Eminescu

-->