Ioana d’Arc - O eroină reală sau fabricată?

-->

IOANA D’ARC

 O EROINĂ REALĂ SAU FABRICATĂ?

Astăzi, grație mondializării informației prin Internet, orizonturile ni se lărgesc și perspectivele ni se schimbă. Aflăm o mulțime de lucruri interesante, care nu ne-au fost niciodată predate la școală. În același timp, aflăm cu surprindere și chiar cu revoltă că multe dintre lecțiile învățate la școală nu ne-au prezentat adevărul, ci ceea ce s-a dorit ca noi să credem fi adevărul. Iar cele mai multe cazuri de „fraudă intelectuală” le găsim în materia de studiu numită „Istorie”.

Toată lumea cunoaște povestea glorioasă a Ioanei d’Arc, figură emblematică în istoria Franței. Știm că voia să elibereze Franța de sub stăpânirea britanicilor, iar victoria ei de la Orléans i-a împlinit acest vis. Am a avut și noi o eroină, în multe privințe asemănătoare, pe Ecaterina Teodoroiu, care a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent în timpul Primului Război Mondial. Românii au numit-o „Ioana d’Arc a noastră”, dar, spre deosebire de cea a francezilor, istoria faptelor ei de vitejie este întru totul incontestabilă. Pentru că... se pare că povestea fascinantă a Fecioarei din Orléans a fost în mare parte ticluită, într-o perioadă în care Franța avea nevoie de un impuls pentru revigorarea sentimentului său național. Pe 6 ianuarie, francezii sărbătoresc nașterea eroinei lor. Cu această ocazie, dorim să punem în paralel ce spun doi specialiști, ambii foarte bine documentați, dar din surse diferite, despre personajul istoric Ioana d’Arc. Concluzia vă lăsăm s-o trageți singuri.

Charles Panati, în Extraordinary Endings of Practically Everything and Everybody, spune:

Ioana d’Arc era cea mai mică dintre cei cinci fraţi ai unor ţărani prosperi din Domrémy, ducatul francez Bar. Ea nu fusese dată la şcoală, nu ştia nici să scrie, nici să citească, lucrând ca slujnică şi ciobăniţă. Fiind extrem de credincioasă şi de patriotă, se simţea chinuită de perpetuarea „Războiului de 100 de ani” dintre ţara sa şi Anglia. Pe când avea 13 ani, i s-a întâmplat ceva miraculos, sau cel puţin semnificativ din perspectivă medicală. A început să audă voci şi să aibă viziuni cu Sf. Mihail îmbrăcat în armura de cavaler, secondat de Sf. Margareta şi de Sf. Caterina. Fiinţele divine i-au şoptit în ureche timp de 3 ani.

În anul 1428, pe când avea 16 ani, vocile au rugat-o să meargă în audienţa la Delfin, Carol al VII-lea, şi să-i spună acestuia că are o misiune divină: să-i alunge din ţară pe englezi şi pe burgunzi, să dedice acest regat curăţat slăvirii Domnului şi să asiste la sfinţirea încoronării Delfinului (încoronarea se petrecuse cu 11 ani înainte) – lucru ce fusese imposibil până atunci, deoarece locul tradiţional al încoronărilor religioase, Reims, se afla în centrul teritoriului ocupat de armatele engleze. Delfinului i-a plăcut ce a auzit, astfel că şi-a încredinţat armatele în mâna adolescentei. În acest timp, Ioana şi-a modificase semnificativ înfăţişarea. Și-a tăiat părul lung și negru până deasupra urechilor și s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti. În numele Domnului, a regrupat forţele franceze, iar victoria ei de la Orléans a fost interpretată ca o minune, dovada misiunii ei divine. Două luni mai târziu, regele a fost încoronat religios la Reims.

Factorii ce au condus la sfârşitul tragic al Ioanei au fost atât victoria ei, cât şi vocile pe care le auzea. Pe data de 22 mai 1430, Ioana, pe atunci în vârstă de 18 ani, a fost luată prizonieră şi închisă de englezi, la înfrângerea cărora participase. Împotriva ei s-au formulat 12 capete de acuzare grave, printre care şi „oroarea” purtării de veşminte bărbăteşti, vărsarea de sânge britanic şi refuzul de a tăgădui că aude voci sfinte. Dar aceste voci erau reale sau imaginare? Acum câteva secole, o fată ce mărturisea că aude voci şi are viziuni era considerată posedată de demon. În prezent, ea ar fi internată într-un spital de psihiatrie, pentru a fi investigată.

Dar să începem cu faptele. La procesul ei din 1431, Ioana a dat judecătorilor mai multe detalii referitoare la voci. Iniţial, ea le auzea doar când era cuprinsă de teamă. N-a putut distinge mesajele abia şoptite decât cu a treia ocazie, când sfinţii s-au şi materializat vizual. Ea a spus că aceste apariţii erau însoţite de un „miros plăcut”, iar teama pe care i-o inspirau o făcea să cadă în genunchi.

Iată şi părerea medicală modernă: Este foarte probabil ca Ioana să fi suferit de atacuri intermitente de acufenă în formă agravată, acel ţiuit iritant din urechi pe care mulţi din cei care suferă de această afecţiune îl traduc printr-o voce care le vorbeşte. O altă opinie medicală este că Ioana suferea de un anumit tip de tumoare cerebrală, numită tuberculom. Apărând în regiunea temporo-sfenoidă a creierului, aceasta poate produce simptome de voci şi viziuni. Indiferent de diagnostic, Ioana ar fi fost internată. Dar la vremea respectivă, anchetatorii ei au poruncit: „Moarte, prin ardere pe rug”. 

Ioana, în vârstă de numai 19 ani, era îngrozită de ideea de a arde de vie, însă n-a tăgăduit natura divină a apariţiilor sale. La ora 9, în dimineaţa zilei de 30 mai 1431, Ioana a urcat în căruţa închisorii, fiind transportată în piaţa centrală din Rouen. Aceasta era plină de soldaţi, oficiali ai bisericii, nobili şi orăşeni. În timp ce era târâtă spre rug, ea s-a rugat să i se aducă o cruce de la biserică, pentru a-şi putea aţinti privirea asupra ei până la sfârşit. Dorinţa i-a fost îndeplinită, iar ea a fost legată de stâlpul din mijlocul rugului, pe cap aşezându-i-se mitra Inchiziţiei – o bentiţă pe care era înscris sloganul „Eretică, recidivistă, apostată, idolatră”.

Călăii au aprins lemnele, iar flăcările au început să pâlpâie şi să se ridice în jurul picioarelor ei. Un călugăr ţinea crucea cerută de ea la înălţime, forțând-o să privească în sus, nu către flăcările ce se întețeau. Fumul a făcut-o să tuşească, iar atingerea primelor flăcări i-a produs un ţipăt. Mulţimea gălăgioasă a îngheţat. Din acel moment, deasupra pieţei s-a aşternut o linişte mormântală, tulburată doar de trosniturile lemnului ce ardea. În momentul în care hainele i-au fost cuprinse de flăcări, Ioana a privit către cer şi a strigat: „Mi-e teamă că veţi suferi de pe urma morţii mele... Iisus! Iisus!”. După ce hainele i-au fost carbonizate și înainte să-i fie atinsă carnea, lemnele aprinse au fost trase la o parte, pentru ca spectatorii să vadă că sentinţa fusese îndeplinită. „Au văzut-o complet goală, aflăm dintr-o sursă, dezvăluind toate secretele unei femei, iar când această imagine a fost privită suficient de mult, călăii au reaprins focul în jurul bietului cadavru”. Călăii ştiau cum să ofere mulţimii contravaloarea preţului pentru spectacol. 

Charles Panati - Cartea sfârșiturilor, Ed. Lira, 2007

Robert Charroux, în Le livre de ses livres, prezintă o versiune diferită:

Misteriosul necunoscut, blamat, negat de raţionaliştii sectanţi, a jucat un rol primordial în politica tuturor naţiunilor şi îndeosebi în istoria Franţei şi a Ioanei d’Arc. Să fi fost Ioana d’Arc dotată cu un al treilea ochi? Prin ce magie l-a recunoscut ea, la Chinon, pe regele care se amestecase în grupul favoriţilor săi? Aceasta nu a fost o experienţă absolut convingătoare, dar povestea sabiei din biserica Sainte-Catherine din Fierbois face parte, pentru cronicarii în domeniu, din categoria misteriosului necunoscut. Intriga, în care legenda se apropie de faptele istorice, a fost scrisă de călugărul Bas şi abatele Charles Pichon, fost îngrijitor al parohiei.

O tradiţie foarte veche spune că, după bătălia de la Poitiers, Carol Martel a lăsat în biserica Sainte-Catherine din Fierbois sabia care provocase derută în rândul sarazinilor. După 7 secole de la această întâmplare, Franţa se afla din nou în pericol, de data aceasta fiind invadată de trupele engleze ale regelui Henric al IV-lea, iar adevăratul suveran, Carol al VII-lea, se afla într-o situaţie delicată. Atunci a apărut magica Ioana d’Arc, Fecioara, care urma să reînvie spiritul naţional al francezilor, eliberând teritoriul.

Situaţia Franţei era critică în după-amiaza zilei de 5 martie 1429, când locuitorii din Fierbois au văzut apropiindu-se, pe drumul ce venea de la Loches, o trupă mică de cavaleri. Aceasta s-a îndreptat spre biserică, unde tânăra care conducea grupul, îmbrăcată în haine bărbăteşti, s-a rugat îndelung în faţa altarului dedicat Sfintei Ecaterina. Unul dintre camarazii ei, Jean de Metz, a povestit că Ioana d’Arc, fiica unor ţărani din Domrémy (Barrois), tocmai fusese numită „comandant de război” de către regele Carol al VII-lea care, în consecinţă, i-a pus la dispoziţie „o trupă de soldaţi, pe care s-o comande, în scopul realizării promisiunilor sale”. Cei din Tours i-au pregătit atunci o armură și steaguri, iar ducele d’Alenҫon i-a dăruit un cal de luptă. Însă Fecioara a refuzat să primească o sabie. „Sabia asta, a spus ea, a fost pregătită pentru mine de către prietena mea celestă, Sainte-Catherine, iar ea se află în biserica de la Fierbois”.

Iată ceva nou! În biserică existau o mulţime de ex-voto [obiecte dăruite ca ofrandă unei divinități] o statuie, vase pentru flori şi scaune de rugăciune pentru credincioşi, dar nicio sabie!

– Ba da! Există una, a spus Ioana. Cea care îi va alunga pe englezi din Franţa!

Din documentele procesului ei, ştim cum s-au petrecut lucrurile, şi se pare că Fecioara nu s-a dus personal la Fierbois, aşa cum scriu preoţii! Iată declaraţia înregistrată la Rouen:

– În timp ce mă aflam la Tours sau la Chinon, am trimis să fie căutată o sabie în biserica Sainte-Catherine din Fierbois, în spatele altarului: ea a fost găsită repede.

– De unde ştiai că sabia se află în acel loc?

– Sabia era îngropată în pământ, ruginită; pe ea erau cinci cruci; vocile pe care le-am auzit mi-au spus unde se află. N-am văzut niciodată persoana care s-a dus s-o ia. Le-am scris preoţilor de acolo că mi-aş dori să am acea sabie, iar ei mi-au trimis-o. Din câte ştiu, nu era foarte adânc îngropată în pământ, în spatele altarului. Totuşi, nu ştiu precis dacă se afla în faţa sau în spatele acestuia; dar cred că le-am scris atunci că se află în spatele altarului. Imediat după ce a fost găsită, preoţii au curăţat-o, iar rugina a căzut repede. Cel care a fost s-o ia era un vânzător de arme din Tours. Preoţii din Fierbois mi-au făcut cadou o teacă, iar cei din Tours, o alta. Una dintre teci era din velur de culoare roşu-închis, iar cealaltă din postav aurit. Eu am comandat o a treia, din piele solidă. Când am fost prinsă, nu aveam sabia cu mine. Am purtat întotdeauna această sabie, de când am intrat în posesia ei, până la plecarea mea din Saint-Denis, după atacarea Parisului.

– Ce binecuvântare ai făcut sau ai pus să se facă pentru sabia despre care vorbești?

– N-am făcut şi n-am pus să se facă nicio binecuvântare, şi nici n-aş fi ştiut să fac aşa ceva. Ţin mult la sabie, deoarece a fost găsită în biserica Sainte-Catherine, pe care o iubesc mult”.

Aşadar, Ioana precizase că arma magică avea o stemă cu cinci cruci, fapt care, în ochii ei, căpătase o importanţă primordială: avea nevoie de acea sabie, şi nu de alta! Călugărul Bas şi abatele Pichon au scris că nu se ştie nimic sigur despre provenienţa ei. Legendele o atribuie când lui Carol Martel, când lui Guillaume de Pressigny, care ar fi primit-o de la Ludovic cel Sfânt aflat pe patul de moarte, de la Godefroi de Bouillon sau chiar de la René d’Anjou! Pierre de Sermoise, autorul unui studiu pasionant despre Ioana d’Arc, e convins că sabia i-a aparţinut lui Du Guesclin. Nu ştim ce s-a întâmplat cu sabia magică; Ioana n-o avea cu ea atunci când a fost „prinsă” la Compiègne. Ea ar fi lăsat-o la Saint-Denis sau ar fi ascuns-o la Compiègne, când a considerat că se află în pericol.

„Nu există nicio urmă a Ioanei, au spus călugării Bas şi Pichon. Englezii i-au ars corpul, iar cenuşa au aruncat-o în Sena, devenită sfântă, de la Rouen până la vărsare. Armele ei au dispărut. Această fiinţă angelică a urcat la cer fără să lase pe pământ alte urme decât cele ale faptelor ei vitejeşti”.

Trebuie totuşi să remarcăm că povestea vieţii ei poate fi considerată suspectă în multe privinţe. Pentru noi, nu încape nici cea mai mică îndoială că Ioana d’Arc a fost o eroină, că a contribuit din plin la eliberarea Franţei şi că a fost arsă la Rouen, dar, după acest act de credinţă, să ne fie permis să prezentăm argumentele părţii adverse:

„Vocile” ei, aşa cum le numea ea, au înşelat-o, dacă a fost arsă la Rouen, iar cele mai multe dintre prezicerile ei nu s-au împlinit, mai puţin atunci când, aflându-se la Chinon, l-a anunţat pe rege că va fi rănită „deasupra sânului”, lucru care s-a întâmplat în timpul asediului oraşului Orléans. În timpul interogatoriului, Ioana d’Arc a povestit acest fapt, şi avem, în privinţa acestui subiect, o mărturie de neatacat. Ea a fost rănită în ziua de 7 mai 1429. Cam cu o lună înainte, la 12 aprilie, un ambasador flamand care se afla la curtea regelui Carol al VII-lea a scris guvernului său o scrisoare în care găsim această frază: „Fecioara... a fost rănită de o săgeată la intrarea în Orléans, dar nu a murit”. Primirea acestei scrisori a fost consemnată în registrele Camerei de Conturi de la Bruxelles. Dar când Ioana d’Arc spune că: „înainte de şapte ani, englezii vor abandona o promisiune mai mare decât cea făcută la Orléans şi vor pierde totul în Franţa”, prezicerea va avea o foarte mică acoperire în realitate. Într-adevăr, în 1438, doar Parisul fusese eliberat!

Dar aceste informaţii au o importanţă mică în comparaţie cu contestaţia cea mai ciudată: întreaga poveste a Ioanei d’Arc ar fi o mistificare, un complot pus la cale de o puternică conjuraţie politică! Aceasta este teza, foarte bine documentată, susţinută de Pierre de Sermoise, pentru care Ioana era fiica naturală a reginei Isabela şi a ducelui Louis d’Orléans: „Subjugată şi în acelaşi timp protejată de talentul machiavelic al monseniorului Cauchon, ea a scăpat de rug. În cele din urmă, după o căsătorie care nu s-a consumat cu Robert des Armoises, ea şi-a continuat misiunea”. Părerile istoricilor sunt împărţite, dar cu toţii recunosc că acest caz este departe de a fi unul clar!

Registrele din Saint-Pol (Arhivele Naţionale) menţionează că la 12 iunie 1407 (deci cu 5 ani înaintea presupusei date de naştere a Fecioarei), o săteancă numită Jeanne Darc a venit să-i ofere flori lui Carol al VI-lea. Regina Isabela ar fi avut gemeni: băiatul, Filip, a murit, iar fata, Jeanne, ar fi fost dată unei dădace la Domrémy, în familia Dare. Ioana l-ar fi recunoscut pe rege la Chinon, deoarece era fratele ei; ea ar fi primit toate directivele pentru a-l identifica în cele două zile petrecute în apartamentele reginei, înainte de a se întoarce lângă Carol al VII-lea. Seniorii de Poulegny şi de Novelompont ar fi făcut din ea o călăreaţă strălucită (o ţărancă n-ar fi ştiut să urce pe cal). Armura ei, care ar fi costat 100 de lire, i-a fost oferită de soacra regelui; era o armură „regală”. Sabia Ioanei aparţinuse lui Du Guesclin, care i-ar fi lăsat-o moştenire lui Louis d’Orléans, presupusul tată al Fecioarei. Sabia fusese, într-adevăr, depusă în biserica Sainte-Catherine din Fierbois. Aşadar, Ioana d’Arc ar fi recuperat sabia de la tatăl ei.

„Cronica episcopului de la Saint-Thibaud” din Metz, amintită de Pierre de Sermoise, relatează că Ioana d’Arc „în oraşul Rouen din Normandia, a fost arsă pe rug, aşa se spune, dar de atunci a fost dovedit contrariul”. Fecioara a fost condusă la rug „cu faţa acoperită”; faţa condamnatei a rămas acoperită până la sfârşit. Numele ei nu figurează pe lista vrăjitoarelor arse la Rouen între 1430 şi 1432, dar găsim alte trei persoane cu numele de Jeanne: Jeanne-la-Turquenne, Jeanne Vannerit şi Jeanne-la-Guillorée.

Într-un manuscris depus la British Museum se poate citi textual: „În cele din urmă, au ars-o în piaţa publică, sau o altă femeie care-i semăna. Mulţi oameni au avut şi încă mai au păreri diferite în această privinţă”. În sfârşit, ştim că în 1436, la Orléans, „o doamnă des Armoises”, susţinând că este Fecioara, a fost recunoscută de fratele ei, Pierre du Lis, de mama ei şi de trezorierul Jean Bouchet, care o primise pe vremuri în casa lui!

Situaţia regelui Franţei avea atât de mare nevoie de o eroină de talia Ioanei d’Arc, încât sfetnicii lui Carol al VII-lea i-au adus un clarvăzător, un cioban din Gévaudan, care şi el a înfăptuit miracole. O lucrare istorică spaniolă, „Cronica lui don Alvaro de Luna”, conţine un capitol intitulat: „Cum Fecioara din Orléans, aflându-se sub zidurile cetăţii La Rochelle, a trimis după ajutor la rege şi despre ce a făcut conetabilul cu ajutorul ei”. Alvaro de Luna (1400-1453) a fost contemporan cu Ioana d’Arc. Aceste fapte ciudate, aceste mărturii şi documente adeseori contradictorii ne fac să credem că misiunea Ioanei d’Arc nu a fost atât de spontană şi de clară cum s-a vrut să se creadă.

Asemenea preistoriei, arheologiei şi uneori ştiinţei, istoria poate şi ea, în anumite cazuri, să găsească o explicaţie evidentă pornind de la logica faptelor, chiar dacă ele au o anumită tentă de ezoterism... În mod sigur, povestea Ioanei d’Arc este în totalitate scăldată în magie. Ea s-a derulat într-o epocă a vrăjitoriei, incantaţiei, întrunirilor nocturne ale vrăjitoarelor. La fel ca pe vremea cezarilor, astrologul sau ghicitorul este cel care, din umbră, oficiază şi ia deciziile. Istoria ocultă a Ioanei d’Arc i-a avut ca principali actori pe: Agnès Sorel, amanta lui Carol al VII-lea, Isabela, mama regelui, Carol al VII-lea, ducele d’Orléans, Gilles de Retz şi episcopul Cauchon. Or, cu toţii vor muri tragic, şi am putea spune chiar într-un mod diabolic, loviţi prin ricoşeu:

- Ioana d’Arc: arsă ca vrăjitoare pe rug;

- Agnès Sorel: otrăvită (în mod sigur de delfinul Ludovic al XI-lea);

- Isabela: abandonată şi dispreţuită;

- Carol al VII-lea: a murit de foame;

- Ducele d’Orléans: asasinat de spadasini plătiţi de Ioan-fără-Frică;

- Gilles de Retz: acuzat pe drept de vrăjitorie şi alchimie satanică, cu slujbe negre şi sacrificii sângeroase de copii, a fost spânzurat şi ars;

- Pierre Cauchon: odiosul episcop de Beauvais, „lovit de o moarte subită de mâna lui Dumnezeu” (scria Eliphas Lévi), a fost excomunicat „după moarte” de papa Calixt al IV-lea; osemintele sale, scoase din pământul sfânt, au fost aruncate de popor la groapa de gunoi.

Chiar şi un spirit sceptic ar trebui să ajungă la concluzia că o asemenea convergenţă de elemente oculte, dacă nu diabolice, nu ne permite să credem în hazard. Cu atât mai mult, cu cât alte o sută de indicii întăresc aceste coincidenţe exagerate: ofrandele Ioanei d’Arc la stejarul din Bourlemont (ea îi aducea lapte), vocile magice pe care le auzea, sabia misterioasă, Bellator-ul, care i-a folosit drept pavăză. Viziunile și profețiile ei aparţin unui misterios necunoscut, pe care ar fi mai bine să nu-l aprofundăm, dacă vrem să păstrăm imaginea minunată a eroinei, împământenită în Istorie. 

Robert Charroux, „Cartea cărților sale”, Pro Editură și Tipografie”, 2009

-->