Istoria flirtului

-->

ISTORIA FLIRTULUI

Verbul englezesc to flirt înseamnă a flutura, a agita ceva repede încoace și încolo. Unul dintre cei mai spirituali scriitori englezi ai secolului al XVIII-lea, contele Chesterfield, povestește că a fost de față la nașterea noului sens al acestui cuvânt. Doamna care a folosit pentru prima oară cuvântul în înțelesul lui de astăzi, și al cărei merit a fost uitat cu totul de posteritatea nerecunoscătoare, se numea Frances Shirley. „Eram de față – scrie Chesterfield – când acest cuvânt plin de importanță și-a luat zborul de pe cele mai fermecătoare buze”. Încântătoarea Lady Frances ba își deschidea evantaiul, ba și-l închidea; ba își ascundea fața în dosul lui, ba doar ochii, iar când partenerul ei i-a reproșat în glumă provocarea plină de seducție, ea a răspuns cu nevinovăție că ceea ce face este un simplu flirtation, adică o fluturare de evantai. Așa s-a născut cuvântul, și atât doamnele englezoaice, cât și cele de pe continent s-au străduit din răsputeri ca nou-născutul să nu rămână firav, ci să se dezvolte cum trebuie. Astfel, înțelesul cuvântului „flirt” a luat proporții și s-a complicat, încât acum se întrebuințează în diverse feluri.   

Nici azi flirtul nu are o definiție științifică. N-o spun cu ironie, fiindcă, într-adevăr, o mulțime de savanți și-au bătut capul cu definirea lui. Iwan Bloch îl definește opunându-l cochetăriei. După el, cochetăria are în vedere doar simțurile, neluând în considerare partea spirituală a relației dintre bărbat și femeie. În schimb, flirtul este ruda spiritualizată a cochetăriei; în acest caz, femeia recurge mai ales la armele spiritului.

După elvețianul Forel, femeia cochetă vrea în primul rând să placă, lăsând cucerirea pe planul doi. În schimb, flirtul vrea, prin mijloace variate, să trezească iubirea. Excelentul autor înșiruie aceste mijloace cu o grațioasă detaliere și stabilește cu temeinicie științifică cum că flirtul recurge la organele de simț vizuale și tactile. Cel mai important este limbajul ochilor, pentru că ochii destăinuie multe. Din zona simțului tactil fac parte: strângerea de mână și atingerea aparent întâmplătoare, iar în locurile în care oamenii stau unul lângă altul acționează graiul genunchilor și al picioarelor. În acest caz vorbele devin inutile, perechea care flirtează înțelegându-se și fără ele.

Americanul H.T. Finck face, de asemenea, deosebire între cochetărie și flirt. Și după el cochetăria (coquetry) înseamnă dorința de a plăcea. Femeia cochetă vrea să cucerească, însă fără niciun alt scop în afară de cel de a savura cucerirea – exact ca avarul care nu vrea să cumpere nimic cu galbenii săi, adunându-i grămadă numai de dragul aurului. Față de cochetărie, flirtul este un joc mult mai de iertat – de altfel, se și spune „un flirt nevinovat”, pe când despre cealaltă se spune „cochetărie crudă”. Pentru a scoate și mai mult în evidență caracterul flirtului, autorul amintește și de tipurile de femei trufașe, rigide și ipocrite. Acestea răspund cu un „nu” la întrebarea bărbatului chiar în cazul când gândesc „da”; în schimb, femeia cochetă, chiar atunci când gândește „nu”, răspunde cu „da”. Cât despre flirt... zâmbind, ea spune „poate”. Urmărind acest șir de idei, învățatul nostru conchide dând o scurtă definiție a flirtului: „Flirtul este arta prin care femeia vrăjește și subjugă bărbatul, lăsându-l totodată în nesiguranță dacă-l iubește sau nu”. Definiția pare acceptabilă. Încă ceva pentru a elucida complet înțelesul flirtului: nu trebuie să-l confundăm cu un tip de preludiul al dragostei. Acesta, câteodată, coincide cu fenomenul observat de profesorul Forel în legătură cu flirtul, fiindcă dragostea nu este doar o întâlnire a inimilor, ci câteodată și a genunchilor. Francezii au o vorbă excelentă pentru a desemna acest preludiu: îl numesc petite oie. Tradus, sună cam aspru: potroace de gâscă, adică delicii mărunte, care preced adevăratul ospăț, când se va servi însăși friptura de gâscă (pentru a nu da loc la neînțelegeri: accentul comparației cade pe friptură, și nu pe gâscă...).

Slujirea femeii în timpul cavalerismului

De data aceasta nu încep cu antichitatea, cum este obiceiul în istoria culturii. Știm că lumea antică nu cunoștea dragostea în accepția de astăzi. Femeia, ca mamă de familie, era înconjurată de o stimă nemărginită: era respectată și ridicată pe un piedestal, unde era lăsată să stea fără să se cațere nimeni după ea. În căsnicie se vorbea foarte puțin despre dragoste. Când capul familiei voia să se distreze, mergea la hetaire [n.n.: curtezanele Greciei Antice], unde chiar că nu căuta principalul element al dragostei – înțelegerea sufletească.

Dragostea care corespunde înțelesului de astăzi s-a dezvoltat în perioada cavalerismului. Aceasta a fost, pe de o parte, un rezultat al influenței germanice, deoarece în nord femeia se bucura de o libertate mai mare, iar pe de alta, ochii bărbatului au fost deschiși de cultul Mariei, începând să vadă în femeie și altceva decât material de prăsilă sau hetairă. Lucrul acesta a fost recunoscut și stabilit demult de istoria culturală. Mai greu s-ar accepta îndrăzneața afirmație că, de fapt, tot atunci s-a născut și flirtul. Voi încerca să demonstrez și aceasta. În primul rând, trebuie să fim la curent cu esența dragostei din perioada cavalerismului. Spre a nu fi învinuit că o deformez potrivit ipotezei mele, voi da cuvântul lui Karl Weinhold, care în opera sa capitală, „Femeia germană în Evul Mediu”, Viena, 1882, spune:

„Perioada cavalerismului a creat instituția slujirii femeilor. (Frauendienst). Viața ordinului cavaleresc era dirijată de reguli diferite de cele ale vieții civile. Cavalerul avea o concepție aparte despre onoare, scopul vieții lui constând în a-și dovedi bărbăția și curajul prin fapte cutezătoare. Acest scop a generat legea de bază a dorinței de aventuri: să apere pe cei slabi, în special femeile. Cu apărarea femeii și cu slujirea ei, s-a ajuns, în cele din urmă, ca serviciile cavalerului să fie închinate unei singure femei. Acest serviciu s-a transformat într-un veritabil obicei convențional, deseori lipsit de pasiune și luând aspectul unei formalități. Serviciul cavaleresc viza femeile măritate, deoarece acestea aveau un rol de frunte în societatea ‘distinsă’. Scopul era doar jocul spiritual și simțirea amoroasă. Cavalerul își alegea o Frouwe (doamnă) căreia își oferea serviciile. Am putea spune că pentru el era o necesitate vitală să aibă o doamnă la care să se poată angaja drept Ritter (cavaler). Dacă doamna îi primea angajamentul, toate acțiunile lui erau întreprinse în numele ei. Totodată, doamna nu avea dreptul să mai primească și serviciile unui alt cavaler, iar ca semn al înțelegerii lor, ea îi dăruia o panglică, un văl sau o cunună, pe care acesta o purta fie pe coif, fie prinsă de vârful lăncii, pentru ca amintirea doamnei să fie mereu prezentă la faptele sale vitejești și să-l stimuleze la acțiuni eroice”.

Voi aduce vorba mai târziu despre atitudinea uimitor de indiferentă a soțului. Acum, voi adăuga câteva date despre obiceiurile cavalerești ale francezilor. Din operele trubadurilor provensali care ne-au parvenit, aflăm că serviciul cavaleresc avea mai multe trepte. Când încă își purta simțămintele ascunse în inimă, fără a îndrăzni să-și mărturisească tainica dragoste, cavalerul se situa pe prima treaptă. Dacă făcea doamnei declarații, urca pe cea de-a doua, care se cuvenea solicitanților. Când doamna îi accepta serviciile, devenea ascultat. Până să ajungă la această treaptă, trebuia să treacă printr-o perioadă de probă, care uneori putea să se tărăgăneze chiar și 5 ani. După trecerea cu succes a acestei perioade, cavalerul era acceptat de doamnă ca vasal, dar nu numai așa, între patru ochi, drept urmare a unei șușoteli intime, ci în mod public, în cadrul unei ceremonii. Ceremonia decurgea cu aceleași formalități uzitate între suzeran și vasal! Doamna ședea într-un fotoliu, iar în fața ei, cavalerul îngenunchea, depunând cu mâinile împreunate jurământul de credință, pe care doamna îl primea ținându-i mâna în mâinile sale, și consemnând apoi, printr-un sărut (nu de dragoste, ci de suzeran!) pecetluirea contractului. Nu-i așa că încep să se limpezească contururile acestei nebunii medievale? Bărbatul se angajează ca servitor, iar femeia... nu se obligă la nimic. Cu privire la ce se întâmpla după depunerea jurământului, îi voi da cuvântul din nou lui Weinhold:

„Tot ce făcea cavalerul – participarea la un turnir ori la o cruciadă – se îndeplinea în numele doamnei sale sau la porunca ei. Când Hartmann von Aue a pornit la luptă împotriva sarazinilor, el cânta astfel: «Să nu întrebe nimeni de ce merg la luptă, fiindcă spun singur că o fac la porunca dragostei. Acest lucru-i de neclintit; promisiunea și jurământul nu se pot călca! Mulți se laudă că fac cutare sau cutare lucru din dragoste, dar toate acestea nu sunt decât vorbe. Unde sunt faptele? Adevărata dragoste este numai aceea pentru care bărbatul e în stare să-și părăsească patria și să plece între străini. Iată, vedeți cum mă gonește dragostea din patria mea, deși sultanul Saladin, cu toată armia lui, n-ar fi putut să mă momească din Franconia.»”.

Toate faptele cavalerului erau făcute în speranța că va fi răsplătit. Răsplata era de multe feluri. Era considerată răsplată dacă, în urma slujirii femeii, cavalerul se ridica deasupra cotidianului, ajungând într-o stare sufletească înălțătoare. Albrecht von Johannsdorf, menestrel din secolul al XII-lea, într-unul din cântece, îi cere o recompensă doamnei sale: „Oare cântecele mele, făcute pentru tine, și faptele mele săvârșite pentru tine nu merită răsplată? Fii liniștit, răspunde femeia, îți vei primi răsplata și vei fi fericit! Care-mi este premiul, o, distinsă doamnă? Gloria-ți în creștere și înălțătoarea stare sufletească îți sunt îndeajuns răsplată”.

De obicei, în felul acesta a fost păcălit cavalerul cu mintea risipită prin zale și, timp de secole, nu și-a dat seama că starea sufletească înălțătoare este, de fapt, o dragoste unilaterală. Bărbatul depune jurământ, face față încercărilor, participă la cruciade, face pelerinaj la sfântul mormânt, iar femeia primește totul plină de bunăvoință, neoferind nimic în schimb. Istoria burgheză a culturii germane numește această legătură unilaterală dragoste romantică și nu contenește să se minuneze de gingașul și nevinovatul sentiment. Dar se ignoră că floarea romantismului înflorește doar de partea bărbatului. Din partea femeii, ce altceva este aceasta decât un flirt? Femeia avea nevoie de flirt ca să dea puțină strălucire vieții ei cenușii. E știut că în acea epocă, la baza căsniciei nu stătea dragostea, ci interesele familiale. Părinții n-o prea întrebau pe fată ce părere are; ei îi alegeau soțul. Astfel de casnicii îi ofereau femeii liniște și comoditate, dar o plictiseau de moarte. Mai mult, nici liniștea nu era totdeauna sigură. Iată câteva date interesante despre felul în care se comporta, în cercul restrâns al familiei, soțul medieval.

Nici nu se poate închipui o dragoste mai nobilă decât aceea, descrisă în Cântecul Nibelungilor, dintre Siegfried și Krimhilda. Totuși, ce se întâmplă după cunoscutul episod în care Krimhilda o jignește pe Brunhilda, tulburând astfel pacea Curții de la Worms? Însăși Krimhilda îi povestește lui Hagen ce i-a făcut Siegfried: ,,Drept pedeapsă, el mă bătu, învinețindu-mi trupul”.

În sânul familiei, astfel de păruieli nu țineau de domeniul rarităților. Soțiile domnitorilor nu puteau fi sigure că nu vor fi pălmuite de soții lor; asemenea cazuri întâlnim deseori în cronici. În jurnalul său nemaipomenit de savuros, cavalerul Schweinichen povestește o scenă semnificativă, desfășurată între perechea princiară de Liegnitz. Prințul a dat un banchet la care a fost invitată și o anume doamnă K., pe care prințesa n-o putea suferi, și de aceea, a refuzat să participe la ospăț. Auzind aceasta, prințul s-a mâniat grozav și s-a dus personal în apartamentele prințesei s-o ia la rost. Cavalerul Schweinichen, șambelanul prințului, relatează regretabila întrevedere:

„Alteța sa prințul a binevoit s-o certe aspru pe prințesă, spunând că, deoarece alteța sa serenisimă a invitat o mulțime de nobili, dorește ca prințesa să vină numaidecât la masă. După multe scuze, alteța sa prințesa a răbufnit că ea nu vrea să stea lângă o scârbă ca doamna K. La care alteța sa serenisimă s-a supărat rău și, începând s-o tutuiască pe prințesă, i-a spus: «Află că doamna K. nu-i o scârbă». După care i-a tras prințesei o palmă atât de tare, încât femeia a amețit pe loc și a trebuit s-o prind eu în brațe. Alteța sa serenisimă a vrut s-o pălmuiască și mai tare pe prințesă, dar eu i-am închis repede ușa în față. Din cauza aceasta, alteța sa serenisimă s-a supărat și pe mine, spunând că bărbatul face ce vrea cu soția lui”. Din cele ce au urmat, ajunge doar să pomenim că, după lungi tratative de pace și după stabilirea unor condiții, prințesa a fost de acord să-l ierte și să participe la ospăț, „fără să ia în considerare – precizează cavalerul Schweinichen – că de la palmă i se umflase un ochi”.

Trebuie să fi fost o palmă serioasă și bine dirijată. Dar ce importanță a avut această superficială atingere princiară față de acea bătaie despre care amintește cavalerul La Tour-Landry, în poemul didactic adresat fetelor sale? Autorul acestei opere din secolul al XIV-lea, rămasă în manuscris, își instruiește fetele de-a lungul a 98 de capitole; el le sfătuiește să aibă o purtare bună și cuviincioasă, condimentându-și spusele cu pilde și mici întâmplări. Mereu le atrage atenția să fie supuse, povestindu-le întâmplarea unei femei care-și contrazicea mereu soțul. Până la urmă, bărbatul s-a înfuriat, a răsturnat-o cu un pumn și, când aceasta zăcea la pământ, i-a tras un picior în față de i-a rupt nasul. Morala întâmplării este prezentată de autor în felul următor: „Și astfel, femeia, din pricina urâtului ei caracter, a fost desfigurată pe viață. Era mai bine să fi fost supusă și să fi stat liniștită, pentru că bărbatului îi este hărăzit să comande, iar pe femeie o onorează dacă îi dă supusă ascultare”. Purtării soțului, preabunul cavaler, nu-i găsește niciun cusur.

Poate că atât va fi de ajuns pentru a caracteriza căminul femeii din perioada cavalerismului. Femeia, înlănțuită de soțul brutal, care duhnea a băutură, nu răsufla decât atunci când acesta pleca la vânătoare, la curte ori la război. Dar atunci o apăsa monotonia ucigătoare a vieții izolate de la castel. O legătură de dragoste ar fi însemnat un pericol de moarte, fiindcă putea aduce prejudicii soțului sub raportul averii dotale; în schimb, inofensivul cavalerism (Frauendienst) îi prindea bine, și astfel, populariza cu plăcere această deosebită instituție care, pentru ea, nu era altceva decât un joc de-a dragostea, adică un... flirt.

Cavalerul oficial spaniol

Ca urmare a multisecularei influențe maure, femeia spaniolă trăia sub povara unei paze de harem. Nu numai opinia publică îi interzicea societatea bărbaților străini, dar și bărbatul, turbat de gelozie, avea grijă să facă imposibilă orice apropiere suspectă. Când ceva îl împiedica să-și exercite personal supravegherea, el era înlocuit de dueña, care își păzea prizoniera cu un ochi de Argus. În această țară ne întâlnim cu varianta blândă, de secol XVII, a flirtului cavaleresc, și o găsim acolo unde ne-am aștepta mai puțin: la curtea regală. Viața mondenă a curții spaniole a fost încremenită de una dintre cele mai curioase invenții ale spiritului uman: eticheta spaniolă. Aceasta preamărea persoana regelui și a reginei de parcă ar fi fost zei pământeni; și este știut că zeii nu râd. Veselia și râsul fuseseră surghiunite de la curte (despre Filip al IV-lea s-a consemnat că de-a lungul vieții sale a râs de trei ori). Rolul de camerara mayor, adică de prim-maestră de ceremonii pe lângă regină, era îndeplinit de o doamnă în vârstă, iar funcția ei consta în a fi, de dimineața până seara, pe urmele reginei, păzind cu strășnicie ca regulile etichetei să fie respectate. „Regina spaniolă n-are voie sa râdă”, suna avertismentul când tânăra soție a suveranului izbucnea în râs la glumele bufonului. „Regina spaniolă n-are voie să privească pe geam”, deși geamul se deschidea spre grădina pustie a unei mânăstiri. Cu altă ocazie, pentru că regina era amuzată de pălăvrăgeala prostească a papagalilor săi, camerara mayor a sucit cu propria-i mâna gâtul bietelor păsări.

Camerara mayor era o domnișoară bătrână și se numea prințesa Terranova. În numele etichetei, putea să-și facă de cap nepedepsită și n-a pățit-o decât o singură dată, când regina era însărcinată. În primele luni sacre ale maternității, conform obiceiului spaniol, tinerei mame trebuia să i se îngăduie orice poftește. Regina a făcut uz de acest privilegiu și, când urâta zgripțuroaică s-a prezentat în fața ei pentru obișnuitul sărut de mână, a pălmuit-o cu toată puterea pe amândoi obrajii. „Mi s-a făcut poftă”, s-a scuzat ea candidă, iar onorabila domnișoară n-a mai avut ce să spună.

În această atmosferă, doamnele de la curte se ofileau de plictiseală, mai ales că supravegherea lor se concentra în mâinile unei doamne în vârstă, guarda dama, care veghea asupra moravurilor lor. Femeia măritată nu putea îndeplini vreo funcție la curte (numai fecioarele și văduvele aveau acest drept) și trebuia să locuiască la palat. Pentru ca viața să le fie mai suportabilă, eticheta le îngăduia să-și țină pe lângă ele unul sau mai mulți adoratori oficiali. Aceștia erau denumiți galanteos de palacio, cavaleri de palat. Ei puteau fi, după preferință, tineri, bătrâni sau însurați; era totuna, pentru că nu putea fi vorba de vreo recompensă amoroasă concretă. Din tot anul, cavalerului nu-i reveneau decât vreo câteva zile în care se putea bucura de apropierea adoratei. Doamnele de la palat se arătau în public numai la ocazii excepționale: la marile serbări de la curte, la parăzi, la recepții și eventual la vreun ritual public, unde ochii și urechile lor se puteau reconforta la vederea vâlvătăilor rugurilor și la auzul țipetelor vrăjitoarelor care se prăjeau în flăcări. Cu aceste ocazii, cavalerul oficial putea sta lângă doamna lui și o putea curta, bineînțeles în limitele bunei-cuviințe și ale moralei.

Dreptul cavalerului de a-și păstra pălăria pe cap în prezența regelui dădea curtării un aer oficial. Se spunea că eticheta de la curte le acorda această favoare deoarece se presupunea că, din cauza prezenței iubitei, cavalerul amețește atât de tare, încât, dacă și-ar scoate pălăria, ar scăpa-o din mână. În celelalte zile ale anului, galanteo n-avea decât să se învârtească în jurul palatului, pândind momentul în care, eventual, doamna o să apară pentru o clipă la geam. Dacă avea această fericire, el putea să facă cu ajutorul semnelor declarații de dragoste care, după obiceiul spaniol, decurgeau astfel: respectivul îndrăgostit își ducea batista la gură, apoi la frunte și în sfârșit se atingea cu ea în dreptul inimii. Conform memoriilor contesei d'Aulnoy, un astfel de galanteo, topit de dragoste, gemea și ofta atât de zgomotos, încât putea fi auzit de departe. Ca să aibă totuși parte și de plăceri fizice, cavalerul mituia chirurgul care lua sânge doamnelor de la palat să-i aducă o basma sau un pansament îmbibat cu sângele doamnei adorate. Acest serviciu cavaleresc oficial era considerat drept o mare favoare. De bucurie, cel pe care cădeau sorții își copleșea doamna cu daruri alese: contesa d'Aulnoy povestește că atunci când a fost în Spania a văzut o mulțime de galanteos ruinați de această manie.

Cicisbeul

Cicisbeul era curtezanul unei femei măritate, care o însoțea pretutindeni. Această splendidă instituție a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, în Genova. Ea consta în aceea că distinsa nobilă genoveză putea să țină în preajma ei nu unul, ci mai mulți cavaleri însărcinați cu slujirea persoanei sale. Dacă avea mai mulți, aceștia își împărțeau între ei sarcinile. Unul o ajuta dimineața la îmbrăcat, altul o conducea la biserică, un al treilea o însoțea la plimbări, al patrulea o întovărășea când era în societate, al cincilea se îngrijea de mesele ei, al șaselea îi orânduia treburile pecuniare. Aceste obligații erau privite de către cavaleri ca niște îndeletniciri plăcute.

În ceea ce-l privește pe soț, el era nevoit să accepte ca soția lui să-și angajeze, în cadru festiv, un adorator. Dar, în timp ce servantul din perioada cavalerească își întâlnea rar adorata, cicisbeul se ținea de dimineața până seara de fustele ei. Tocmai de aceea, soțului nici nu-i prea păsa de veșnicul alai, deoarece cicisbeii erau mai geloși unul pe altul decât era soțul pe ei, și astfel adoratorii se transformau în paznici de încredere. Doar unde funcționa numai un singur cicisbeu se puteau ivi unele neplăceri, dar în nicio epocă nu s-a găsit vreun mijloc de apărare împotriva flirtului care rupe zăgazurile. Și aici situația soțului era asemănătoare cu cea din Frauendienst-ul medieval: soțul se angaja pe post de cicisbeu în altă parte.

Cicisbeatul se deosebea de flirt (care era mai puțin public și mai puțin acceptat), prin faptul că era organizat instituțional. Astfel, în contractele de căsătorie exista o clauză care stipula câți cicisbei are dreptul să-și țină tânăra soție! A nesocoti acest obicei legalizat era la fel de revoltător cum ar fi fost, în perioada rochiilor cu trenă, ca o femeie să se plimbe pe stradă în rochie scurtă. Cronica nu consemnează decât numele unui singur bărbat curajos, marchizul Spinola, care-și iubea logodnica într-un mod atât de asemănător oamenilor de rând, încât a inclus în contractul de căsătorie un alineat în care a pus condiția ca în decursul căsătoriei lor, nici nevasta lui să nu aibă dreptul să-și țină un cicisbeu și nici el să nu se angajeze într-un astfel de rol pe lângă vreo altă femeie. Din Genova, moda a fost preluată și de alte orașe italiene. Scriitorii italieni au constatat răspândirea flagelului și nu i-au găsit altă scuză decât aceea că, în fond, cicisbeatul îi împiedica pe tinerii nobili de la alte distracții, mai urâte.

Aici se termină epoca eroică a istoriei flirtului. Cum însă această perioadă nu s-a încheiat încă, sarcina de a investiga, cu ajutorul mijloacelor științifice, tendința de dezvoltare, apogeul și declinul flirtului modern revine cronicarilor timpului ce va să vină.

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003

-->