Cum a „descoperit” Columb America

CUM A „DESCOPERIT” COLUMB AMERICA

În fiecare an, în a doua zi de luni din luna octombrie, Statele Unite marchează evenimentul din 12 octombrie 1492, când Cristofor Columb a pășit pentru prima dată pe pământ american. Aceasta este zi liberă pentru angajații care lucrează în instituțiile Guvernului federal, precum și pentru cei din instituțiile bancare, din ambasade etc., chiar dacă majoritatea magazinelor sunt deschise și copiii merg la școală. La New York se organizează și o mare paradă festivă. Însă, deși americanii continuă să sărbătorească cu fast descoperirea „Lumii Noi” de către Columb, tot mai mulți cercetători susţin că drumul spre noul continent a fost cunoscut cu mult înainte de această dată și nu puțini au fost navigatorii care au pus piciorul pe noul continent înaintea „amiralului oceanului”. Aceasta este și opinia cercetătorului francez Robert Charroux, care în cartea sa, Le livre de ses livres, dedică un capitol celebrului personaj, propunându-ne o reconsiderare bine documentată a tot ceea ce am învățat la școală despre descoperirea Americii:

CRISTOFOR COLUMB ȘI MAGIA

Despre Columb s-au scris atât de multe cărţi, încât am putea crede că a fost spus totul despre personalitatea sa fizică şi morală, ambiţiile, planurile şi reuşitele sale! Apoi, întocmai ca Galilei în 1633, un istoric adevărat, Salvador de Madariaga, a aruncat o piatră în băltoaca cu broaşte şi a editat, mai întâi în Anglia, apoi în Franţa, adevărata poveste a lui Cristofor Columb. O poveste care taie răsuflarea „asasinilor plătiți” din Conjuraţie, care nu pregetă să organizeze un fel de black-out împotriva cărţii eretice. Aventura lui Madariaga a început în 1968. Îşi merita din plin soarta pe care unii i-o doreau – rugul – pentru simplul motiv că avusese tupeul să expună o teză contrară celei a istoricilor recunoscuţi. Bineînţeles, „criticii” cinstiţi, dezinteresaţi din televiziune şi presa scrisă „au uitat” să vorbească despre cartea lui!

Conform lui Madariaga, Columb i-ar fi spus lui Fray Juan Pérez că fusese deja în Indiile Occidentale, un pilot necunoscut revelându-i drumul maritim. În secolul al XV-lea, cei aflaţi în căutare de aventuri visau insule fabuloase: Antillia sau Insula celor Şapte Cetăţi, San Brandan, Brazilia, Mano Satanaxia, pe care le situau în Marea Întunecată, dincolo de Coloanele lui Hercule.

În anul 743, un arhiepiscop de Porto, şase episcopi şi câţiva fideli ai acestora, luându-și cu ei toate bunurile, fugiseră din Spania invadată de mauri, ajungând în Insula celor Şapte Cetăţi. În secolul al XI-lea, geograful arab El-Edrisi a scris în cartea sa, intitulată „Descrierea Africii şi a Spaniei”: „De la Lisabona a plecat expediţia aventurierilor care intenţionau să descopere secretele şi limitele oceanului... După 11 zile de navigaţie, au intrat într-o mare a cărei apă densă emana un miros pestilenţial... Apoi au navigat spre sud timp de 12 zile, ajungând la Insula Oilor cu carne amară, ce nu putea fi mâncată. Şi-au continuat drumul spre sud timp de încă 12 zile, ajungând într-un oraş mare, unde au văzut oameni goi, înalţi, cu pielea roşie şi cu plete lungi şi drepte. Femeile lor erau extrem de frumoase”.

Acestea erau numite „Insulele norocoase” şi mulţi occidentali, printre care şi Columb, credeau că ele reprezintă paradisul terestru al Bibliei, dar şi... rezervorul unor pietre prețioase uluitoare şi al unor bucăţi masive de aur nativ, nu mai puţin atrăgătoare. Era epoca în care „Cartea minunilor”, scrisă de Jean de Mandeville, înfierbânta imaginaţia, povestind despre lumea oamenilor fără minte, despre diavoli cocoţaţi pe munţi, care scoteau foc pe gură, monştri înaripaţi și mări tropicale. Oare Columb credea în aceste baliverne? Nimeni nu va putea spune până în ce punct era victima marii iluzii a insulelor atlantice, dar, în mod sigur, spera să găsească în Indiile de Vest ceea ce era cel mai important în ochii lui: aur, pietre preţioase şi glorie. Probabil că spera şi în existenţa acestui paradis terestru occidental, prezent în mitologiile Egiptului, Islandei şi ţării Sind. El a scris că „nimeni nu poate ajunge la acest paradis terestru doar prin voinţa divină”.

Señor Glorioso sau Fabuloso (cum i se spunea atunci lui Columb, ca aluzie la spusele lui, considerate aiureli, invenţii) avea calităţile şi defectele rasei sale. Era inteligent, lacom de bani şi se credea superior restului oamenilor. Adresându-se suveranilor lui, scria: „Prin expulzarea evreilor, m-aţi trimis în India şi m-aţi făcut mare amiral. Umilindu-mi rasa, m-aţi ridicat”. De fapt, Columb era în acelaşi timp un rău evreu şi un rău creştin şi, în ciuda faimei sale de descoperitor, nu putem să nu vedem în el un erou fără suflet şi uneori necinstit. Este evident că genovezul Columb nu a fost descoperitorul Americii, unde celții, vikingii, irlandezii, bascii etc. au ajuns cu mult înaintea lui.

Se crede că Cristofor Columb a pornit în călătorie după ce a sustras harta fizicianului florentin Paolo del Pezzo Toscanelli. Iată textul primei scrisori expediată de Toscanelli lui Cristofor Columb. Ea voia să dovedească faptul că florentinul i-a dat o hartă şi indicaţii precise lui Columb, ca să se ducă în Indiile Occidentale. Istoricii nu cred în autenticitatea acestei scrisori și spun că ar fi fost scrisă chiar de Columb, pentru a se disculpa de acuzaţia de furt:

„Lui Cristofor Columb, Paolo Fisico, Salut. Ştiu despre nobila dorinţă pe care o ai să ajungi acolo unde se nasc mirodeniile. Din acest motiv, ca răspuns la una dintre scrisorile tale, îţi trimit copia unei alte scrisori, pe care am scris-o acum câteva zile unui prieten al meu, servitorul serenisimului rege al Portugaliei, ca răspuns la o alta pe care, cu acordul Alteţei Sale, acest prieten mi-a adresat-o, şi care are acelaşi subiect. Îţi trimit o hartă de navigaţie identică cu cea pe care i-am trimis-o şi lui şi care îţi va satisface cererile. Iată copia scrisorii despre care ţi-am vorbit”.

La 25 iunie 1474, Toscanelli a trimis canonicului portughez Fernão Martins de Roritz o hartă pe care trasase „drumul ce ducea în India, prin oceanul occidental”, cu indicaţii ale locurilor, polilor, Ecuatorului şi distanţelor. „Vă puteţi îndrepta spre vest, scria florentinul, şi veţi ajunge la regiunile cele mai fertile în soiuri de mirodenii, bijuterii şi pietre preţioase... Toţi cei ce vor naviga spre vest în emisfera cea mai joasă vor găsi drumurile mai sus menţionate, iar cei ce vor naviga spre est, pe cale terestră, în emisfera cea mai înaltă, vor găsi acelaşi pământ la est”. Harta şi comentariile erau adresate regelui Alfons I, şi avem motive întemeiate să credem că suveranul, crezând în tezele lui Toscanelli, a trimis de mai multe ori în „Brazilia” „piloţi” care i-au adus aur şi pietre preţioase.

Aceşti marinari transatlantici trebuiau „în mod obligatoriu” să se retragă la bătrâneţe în cea mai îndepărtată insulă a imperiului, la Madera, unde, din întâmplare, în 1474, Columb s-a căsătorit cu señorita Perestrello, fiica unuia dintre aceşti piloţi şi moştenitoarea tuturor hărţilor şi documentelor sale. La puţin timp după ce a intrat în posesia hărţilor defunctului, Columb şi-a abandonat soţia, fugind împreună cu fiul său, Diego. După spusele lui Pedro Vásquez de la Frontera, un vas portughez ar fi plecat în insulele necunoscute din Ponant. Pilotul a fost singurul supravieţuitor întors. El a murit în casa văduvei lui Bartholomeu Perestrello, unde şi-a lăsat documentele şi a povestit călătoria.

E posibil, dacă nu chiar sigur, ca dibacele Columb, iscoditor cum era şi posedat de diavolul călătoriei pe mare, să fi citit scrisoarea lui Toscanelli şi să se fi inspirat din ea. Madariaga nu se miră de faptul că el a fugit din Portugalia (credem că în 1488). „Un om care a furat un document important trebuie să fugă! scria el. Columb a falsificat corespondenţa cu Toscanelli (care murise şi, în consecinţă, n-o putea nega)... pentru a furniza explicaţii plauzibile şi a evita să se vorbească despre el portughezilor”. Subînţeles: despre furtul hărţii! În sprijinul acestei afirmaţii, Madariaga aduce o scrisoare din a regelui Ioan al II-lea, în care îl asigură pe prietenul său, Cristóbal Colón, că dacă se întoarce în Portugalia, nu va fi „arestat, reţinut, acuzat, concediat sau obligat să răspundă la vreo întrebare, civilă sau criminală”. Ce explicaţie să dăm acestei asigurări ciudate? Colón era un hoţ, scria Madariaga. „Suntem în posesia dovezii materiale că a furat scrisoarea lui Toscanelli! A furat secretul care-i permitea să meargă în Lumea Nouă”.

Afacerea este extrem de încurcată. Suntem de părere că temerarul Columb a avut cunoştinţă despre documentele care în secolul al XV-lea circulau între marinarii şi aventurierii care înfierbântau misterul Mării Întunecate. Se instalase o adevărată psihoză. Jean de Mandeville scria: „Un om curajos din ţara noastră a plecat mai demult în căutarea lumii. A trecut prin India şi a înconjurat lumea timp de mai multe anotimpuri”.

În 1473, spun cronicarii, un reprezentant al Coroanei portugheze, João Corte-Real, ar fi participat la o expediţie spre Lumea Nouă. La întoarcere, ar fi fost numit guvernatorul Insulelor Azore, „drept recompensă pentru descoperirea Ţării Morunilor, care era fie Terra Nova, fie Labrador, adică Pământul Ferm, continentul american. Columb era la curent cu aceste descoperiri şi relatări. El citise teoriile despre Indiile Occidentale ale lui Duarte Pacheco Pereira, exprimate în „Esmeraldo de Situ Orbia”, „Cosmologia” lui Ptolemeu, „Cartea minunilor” a lui Jean de Mandeville, scrierile lui Philippe de Beauvais, care menţionau existenţa, dincolo de ocean, a unei lumi noi, încă necunoscută, „Cartea lui Marco Polo”, însemnările de călătorie ale lui Henri Navigatorul etc. Îi dăm dreptate în privinţa acestui lucru: a studiat absolut tot ce se referea la proiectul lui, a văzut şi a copiat numeroase hărţi maritime, mapamondul lui Henricus Martelus Germanus, Globul lui Laon şi poate şi schiţele lui Martin Behaim, care indicau poziţia insulelor din Ponant: Cipango, Candia, Java Mayor, Java Minor, Anguana, Ceylan, Antillia, Brazilia...

Portulanele şi hărţile cele mai importante din secolul al XV-lea, cu excepţia globului lui Martin Behaim (1492), se aflau la biblioteca marilor duci de la Weimar, la cele din Parma, Geneva, Roma, Veneţia şi Lisabona. Cele mai consultate erau hărţile veneţiene ale fraţilor Pizzigani (1367), atlasul lui Andrea Bianco, hărţile genovezilor Beccaria (1435) şi Bartholomeo de Pareto (1455), dar şi cea a lui Andrea Benincasa din Ancona. Erudiţii acelei epoci aveau cunoştinţă de existenţa, dincolo de Marea Întunecată, a unui continent care nu era cel al Marelui Han, ci Winland-ul sau Ţara Vinului.

„Spre anul 1.000, (se scrie în Enciclopedia Larousse, 1872), însoţeam o colonie în această ţară supranumită Winland care, după toate aparenţele, trebuia să aparţină de America de Nord. Se spune că nişte pescari fuseseră aruncaţi de furtună pe o insulă, unde au găsit un popor civilizat, cu o scriere aparte. Deoarece cunoşteau busola, au fost însărcinaţi să întreprindă o expediţie pe coasta Drocco, situată mai la sud; au fost făcuţi prizonieri de sălbaticii antropofagi. Unul dintre ei a parcurs, ca sclav, întreaga ţară, şi a aflat că mai departe se întindea un ţinut bogat, fertil şi civilizat”. Antropofagii din Drocco ar fi putut fi sălbaticii din Noua Scoţie şi Canada, iar ţara civilizată, Mexicul. „În orice caz, probabil că aceste informaţii cunoscute de Cristofor Columb (mai scrie Pierre Larousse) nu au făcut decât să-i confirme existenţa unor pământuri occidentale. El nu a fost primul care a descoperit America. În Antichitate, Aristotel ghicise existenţa a ceea ce Columb va numi Indiile Occidentale şi, fără să ne întoarcem prea mult în timp, este suficient să amintim de călătoriile scandinavilor în Groenlanda şi în insula Terra Nova, călătorii care probabil erau cunoscute în Italia secolului al XV-lea”.

Indiferent de meritele lui Columb, istoria nu trebuie să treacă sub tăcere petele cu care „ilustrul genovez” şi-a mânjit blazonul. În primul rând, să menţionăm că fraţii Martin-Alonzo şi Vincente Pinzón au fost prezenţi, în folosul lui Columb, pe cele trei vase ale expediţiei: Pinta, Nina şi Santa-Maria ale navigatorului Juan de la Cosa. Niciodată Columb nu s-ar fi putut îmbarca spre vest fără fraţii Pinzón şi Juan de la Cosa. Niciodată vasele n-ar fi trecut Atlanticul dacă fraţii Pinzón n-ar fi preluat comanda echipajelor. Traversarea a fost lungă; marinarii, după ce au depăşit cele 700 de leghe prevăzute de „amiralul” Cristofor Columb, şi-au dat seama că acesta era un amărât de navigator, incapabil să tragă concluzii, era dotat cu hărţi pline de greşeli şi nu era în stare să dea un ordin care să poată fi acceptat cu uşurinţă. Ei se răzvrăteau în dese rânduri şi chiar plănuiau să-l arunce peste bord pe acest amiral „de comedie”. În momentul izbucnirii revoltei, Columb era, fără îndoială, pregătit să moară curajos, poate chiar pe punctul de a face cale-ntoarsă, dar Martin Pinzón, o dată în plus, a salvat situaţia: „Mă rog la Dumnezeu, a strigat el, ca flota marii regine să nu se întoarcă din drum nu doar în noaptea asta, ci tot anul!

După Pierre Margry, autorul cărţii „Navigatorii francezi şi revoluţia maritimă din sec. al XIV-lea până în sec. al XVI-lea”, Vincente Yahez Pinzón ar fi fost secundul vasului lui Jean Cousin care, în 1488 – cu patru ani înaintea călătoriei lui Columb – descoperea Brazilia, depăşind Capul Bunei Speranţe”. Jean Cousin, originar din Dieppe, beneficiind de instrucţiunile învăţatului hidrograf Descaliers, compatriotul său, a descoperit gura unui mare fluviu, pe care l-a numit Maragnon şi care, mai târziu, va purta numele de Fluviul Amazoanelor. A botezat primul „Capul Acelor” (cu 10 ani înaintea lui Vasco da Gama) care va deveni apoi Capul Bunei Speranţe. Iată, conform relatărilor străvechi, ordinea cronologică a „descoperitorilor” cunoscuţi de americani, de la potop până la Columb:

- În urmă cu 9.000-10.000 de ani, popoare venite din Europa au trecut oceanul, povesteşte Popol Vuh, cartea sacră a mayaşilor quiche, şi, în etape succesive, s-au deplasat de pe pământurile din Nord (Canada) până în Mexic, trecând prin America. Aceleaşi popoare migratoare au trecut prin Yucatan - Guatemala, apoi în Columbia, Peru şi Bolivia. De aici, fără îndoială, au trecut în Oceania şi în Insula Paştelui.

- Pe vremea regelui Minos, navigatori cretani ar fi ajuns în Mexic.

- 850 î.e.n.: Badezir, rege al Feniciei, ar fi ajuns în Brazilia.

- 999: islandezul Bjorn Asbrandson.

- 1003: norvegianul Leif Ericson (după o saga).

- 1029: islandezul Gudleif Gudlansgson.

- Secolul al XI-lea: expediţia numită a „Aventurierilor” de către geograful arab El Edrisi.

- 1121: Erik Gnupson, episcop de Groenlanda, călătoreşte până în Winland.

- 1362: 8 suedezi, 22 de norvegieni, conform inscripţiei runice de pe piatra din Kensington.

- 1473: portughezi, danezi şi norvegieni ai expediţiei condusă de germanii Pining şi Pothorst.

- 1488: Jean Cousin din Dieppe s-ar fi dus în Brazilia, descoperind gurile fluviului Amazon.

- 1497: Jean Cabot ar fi ajuns pe Pământul Ferm înaintea lui Columb.

Jean Cabot, navigator şi cosmograf veneţian, naturalizat englez, a pus piciorul pe continentul american (numit atunci „Pământul Ferm”) înaintea lui Cristofor Columb care, în timpul primei sale călătorii, ajunsese doar la o insulă din Antile (San Salvador). Iată povestirea acestei expediţii, scrisă de fiul său, Sebastian:

„Anul de graţie 1497, elveţianul Jean Cabot şi fiul său, Sebastian, au plecat din Bristol pe un vas englezesc şi au descoperit acest pământ pe care nimeni nu-l descoperise încă; era 24 iunie, ora 5 dimineaţa. Ei l-au numit Prima vista (primul văzut), deoarece a fost primul pe care l-au zărit de pe mare. Insulei situate în faţa continentului i-au dat numele de Sfântul Ioan, deoarece au ajuns acolo în ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Locuitorii acestei insule erau îmbrăcaţi în piei de animale, de care se credeau feriţi. În război, foloseau arcuri, arbalete, suliţe, bâte din lemn şi praştii. Au observat că acest teren era steril în mai multe locuri, producând puţine fructe; era plin de urşi albi şi cerbi mult mai mari decât cei din Europa. Exista o cantitate mare de peşte. Au găsit aici limbă-de-mare, lungă de un metru, şi mult peşte pe care sălbaticii îl numeau baccalaos. Au mai observat aici potârnichi, şoimi şi vulturi...”. Această primă bucată de pământ descoperită de Jean Cabot în 1497 era Labradorul. A navigat de-a lungul coastei până în Florida, apoi s-a întors la Bristol, aducând cu el trei „sălbatici” vii şi o încărcătură bogată. Columb a atins pământul ferm al Americii abia în 1498, adică la un an după Cabot şi la 10 ani după Jean Cousin din Dieppe, care descoperise gura fluviului Amazon.

Dacă încerci să dovedeşti prea mult, nu dovedeşti nimic! Oare Columb era un hoţ? se întreabă Salvador de Madariaga. Aceasta este doar o ipoteză. El nu este adevăratul descoperitor al Americii, dar a adus Spaniei un imperiu imens şi istoriei una dintre cele mai frumoase bijuterii ale sale. Aventura americană este atât de complexă, încât este aproape imposibil să-i dăm de cap. Oare genovezul era un evreu abil sau un creştin viclean? Nimeni nu poate spune. Fără îndoială că e atras, înainte de toate, de aur; totuşi, Salvador de Madariaga, în uimitoarea sa carte, dezvăluie care a fost scopul secret al cuceririi Americii: să strângă bogăţii pentru a reconstrui Templul lui Solomon de la Ierusalim. I-ar fi asigurat pe rege şi pe regină că „toate beneficiile expediţiilor sale vor fi îndreptate spre eliberarea casei Sionului şi reconstruirii Templului”. Columb chiar credea că era trimis de Dumnezeu să înfăptuiască fapte eroice, iar această idee l-a sprijinit mult în călătoriile sale. El se baza pe informaţiile furnizate de Ezdra pentru a estima lăţimea mării şi pe profeţiile evreilor, pentru a prevedea sfârşitul lumii, pe care l-a fixat în anul 1656. Din acest motiv i-a grăbit pe regina şi pe regele Spaniei „să pornească la cucerirea Indiilor”.

Madariaga scria, referindu-se la misiunea cu care Columb se credea însărcinat: „El era trimisul Domnului, ales nu doar să cucerească o nouă lume, care exista până în acel moment doar în imaginaţia lui, dar şi ca să facă faţă acestui rege și acestei regine care oprimau jumătate din popor, iar pe cealaltă jumătate se pregăteau s-o trimită într-un exil inuman”. El îi invoca pe Avraam, Moise, Isaac, Sara, Isaia; după reuşită, se compara cu David. Exaltat, imita profeţii biblici: se plângea, se considera oprimat și-şi punea cenuşă în cap. În final, a scris o „Carte de profeţii” care, din păcate, nu ne-a parvenit, dar care trata probabil problema restaurării Israelului fie în Palestina, fie în Indiile Occidentale. Unii istorici au scris că evreii voiau să facă din Spania un nou Sion, intenţionând să monopolizeze taxele, şi că vizau chiar tronul. Această teză este plauzibilă, dar nu-l putem acuza pe Columb că a făcut parte din conjuraţie, deoarece, pentru a merge în America, apelase mai întâi la regii Angliei, Portugaliei şi, se spune, chiar şi ai Franţei.

Unul dintre marile mistere care îl învăluie pe Cristofor Columb, cu excepţia celor privind naşterea sa şi paternitatea descoperirii Americii, este cel al semnăturii lui secrete, pe care am reprodus-o. Pentru Maurice Privat şi Joseph Hariz, „Columb era un magician, iar semnătura lui îi dovedeşte apartenenţa la Ordinul Templului, în cadrul căruia era mare maestru. Al treilea rând face referire la faptul că lupta împotriva maurilor sub zidurile Granadei în costum de franciscan. După a doua și a patra călătorie, a debarcat îmbrăcat într-o dimie monahală... X, M, Y înseamnă Hristos, Maria, Iosif (Yusuf), cuvintele de recunoaştere ale celor din Sfânta Treime. Nu mai rămâne decât să găsim cheia triunghiului astfel format. Dacă eliminăm A-ul central, obţinem triunghiul triplu. Recunoaştem în el forma piramidelor din Egipt. Columb ne atestă, în mod indiscutabil, iniţierea sa”.

Columb îşi expune titlurile, răspicat, cu litera A: «Sunt primul din ordinul meu». „Aşadar, este marele maestru al acestei fraternităţi care, după ce a aspirat la cucerirea lumii pentru a o organiza, a fost decapitat în 1307 de Filip cel Frumos, dar a cărui putere a continuat să existe”. Aceasta este părerea extravagantă a lui Maurice Privat. Nu este imposibil ca templierii să fi avut rolul lor în această poveste, la fel ca şi evreii, deoarece nu putem să nu remarcăm că genovezul era un converso (convertit); el „a descoperit” America, al cărui stat cel mai puternic, SUA, trebuia să devină treptat noul Sion. După Louis Charpentier, templierii fuseseră informaţi despre rapoartele misionarilor din Groenlanda şi, din secolul al XII-lea, ştiau de existenţa unui drum maritim care ducea spre o lume occidentală. În consecinţă, Columb datora templierilor planurile şi hărţile care i-au permis să ajungă în Lumea Nouă. Cei care au formulat această teză vor trebui să se întrebe de ce a mai furat Columb harta lui Toscanelli şi a făcut atât de multe demersuri pentru a-şi procura documente.

Expertiza semnăturii lui Cristofor Columb nu ne conduce spre explicaţia lui Maurice Privat. Totuşi, vom reţine de aici că genovezul era evreu de origine şi că practica probabil magia. „În timpul celei de-a patra călătorii, scria doctorul J. Hariz, Columb a practicat magia. Când s-a declanşat o furtună puternică pe coastele Venezuelei, torturat de scorbut, el s-a ridicat, şi-a pus mantia şi spada și a aprins lumânările din felinare, începând să învârtească deasupra capului Evanghelia după Ioan (Evanghelia spiritului) tăind aerul în toate unghiurile. Oare din cauza acestei ceremonii nu a fost aspirat de un ciclon gigantic care a trecut în acele momente printre caravele?” La prima vedere, un lucru reiese totuşi clar: Columb credea în puterea literelor, numerelor, pentaclurilor [amulete în formă de pentagramă] iar semnătura lui trebuia să aibă un caracter magic şi cu putere de talisman. Este vorba, într-adevăr, de un pentaclu evreiesc cabalist! Columb e evreu, fapt ce reiese din temperamentul şi inteligenţa lui. Ca toţi evreii, chiar dacă sunt convertiți, el credea în forțele misterioase ce trebuiau să-l ajute la îndeplinirea „misiunii” sale.

Această semnătură se descompune în două părţi distincte: semnătura, situată în partea de jos: Cristoferens; pentaclul se află deasupra numelui, protejându-l cu 7 litere magice şi 6 colţuri care amintesc de cele de pe sceptrul lui Solomon. Columb era înfumurat, lacom de bani şi foarte orgolios; nu cumva se considera profet atunci când îşi scria „Profeţiile” şi anunţa sfârşitul lumii pentru anul 1656? N-a cerut el, înainte de a înfrunta oceanul, să fie făcut cavaler, don, mare amiral şi vicerege? După victoria sa, în 1498, le-a scris suveranilor spanioli o scrisoare delirantă, în care se prezenta prinţ al lumii, adevăratul Metatron: „Dumnezeu – ce a făcut El mai mult pentru Moise sau pentru David?” Şi, vorbind despre el, adaugă: „De la naşterea ta, El s-a ocupat tot timpul de tine... El a dat numelui tău un răsunet minunat pe Pământ”. De fapt, talismanul, scris şi închis într-un săculeţ pe care Columb îl purta direct pe piele, pare să fi avut un rol benefic. Deşi nu a descoperit America şi nici măcar nu şi-a imaginat drumul maritim spre Ponant, el a devenit un fel de Metatron: cel mai cunoscut om din lume.

Madariaga scria că Mayorazgo din 1498 (actul oficial care dovedea un majorat inalienabil) s-a bazat pe documentul dispărut în 1502. Aici găsim o clauză neobişnuită privind semnătura: „Don Diego, fiul meu, sau oricine va moşteni acest majorat, după ce l-a moştenit şi a intrat în posesia lui, va semna cu semnătura pe care eu o folosesc în prezent, care constă într-un X, cu un S deasupra, şi un M, cu un A roman deasupra, iar deasupra încă un S şi apoi un Y cu un S deasupra, cu liniile şi virgulele lor, aşa cum fac eu acum şi cum se va vedea după semnăturile mele şi după aceasta. Iar el se va semna doar Amiralul, până ce regele îi va da sau va merita alte titluri”.

Dacă vrem să ne mulţumim doar cu aceste precizări, atunci semnătura ar însemna: „Cristofor Columb - lumină sau soare - stăpân - al Pământului - sub îndrumarea lui Samuel - Domnul furtunii”. Cele şase puncte unite între ele formează două triunghiuri, unul în interiorul celuilalt. Dacă le unim în toate direcţiile posibile, obţinem două piramide în spaţiu, cu patru feţe fiecare. Prin translaţia celor două triunghiuri, se obţine pecetea lui Solomon, fapt care ne întoarce din nou la pentaclurile magice ale evreilor.

Aşadar, din precizările făcute de amiral, se pare că el a semnat cu Satana-Samuel un pact ce făcea referire la descendenţa lui directă. Sigur, noi nu credem în puterea unui astfel de pact, așa cum nu credem nici în Satana, dar este interesant de remarcat că aventura lui Cristofor Columb se derulează ca şi cum diavolul şi-ar fi vârât coada: cu cortegiul său de demoni, talismane, incantaţii, întâmplări ciudate, ajutoare providenţiale (protectorul converso San Angel l-a ajutat pe Columb în misiunea lui datorită unei comori descoperite în mod miraculos, la momentul potrivit; treaba asta nu miroase bine!) dar şi cu un context de aur, tocmeală, duplicitate, sânge şi cruzimi asemănătoare holocausturilor, ale căror victime au fost „sălbaticii” din Indiile Occidentale.

Sursa: Robert Charroux - Cartea cărților, Pro Editură și Tipografie, 2007