Spiritul vindecător

SPIRITUL VINDECĂTOR

Corpul uman își poate menține sănătatea numai dacă cele trei sisteme ale lui

- corpul, mintea și spiritul - lucrează împreună.

Propun să ne însuşim deviza lui Montaigne: „Oare ce ştiu eu?”, şi să reflectăm la maxima acestei inteligenţe sclipitoare: „E o mare pacoste ca omul să creadă că ştie”. Montaigne nu încetează să pună întrebări şi caută mărturiile cele mai diverse, pe care le foloseşte în redactarea Eseurilor. Dintre aceste istorisiri vom reţine două probe ale influenţei exercitate de spirit asupra corpului. Cea dintâi este povestea unui gentilom, unul dintre micii nobili de ţară ce-şi irosesc viaţa la vânătoare şi la serate fastuoase. La sfârşitul unei petreceri, ghiduş, nobilul senior bate în argintărie ca să-i liniştească pe comeseni, după care se ridică încet şi proclamă cu glas tunător: „Doamnele mele, domnii mei, preparatul care tocmai v-a fermecat simţurile era o tocană de pisică!” În ciuda hohotelor de râs care zguduie preacinstita adunare, o frumuseţe ingenuă dă crezare ororii; începe să aibă dureri cumplite de stomac, face febră, vomită fără oprire şi în trei zile îşi dă duhul.

O altă anecdotă consemnată de maestru se referă la o femeie care mușcă cu poftă dintr-o bucată de pâine. Fiind lacomă de felul ei, doamna nu mestecă aşa cum trebuie, și îmbucătura i se opreşte în gâtlej. Ţinându-se disperată cu mâinile de gât, nefericita urlă că are un ac înfipt în glotă. Un valet se repede s-o ajute, îi introduce două degete în gură, apucă bucăţica de pâine și o scoate, dar femeia zbiară în continuare, vomită, scuipă. Pe furiş, bărbatul pune un ac îndoit în balta de vomă, iar victima se linişteşte imediat.

Aceste două cazuri scot în evidenţă puterea sugestiei, a convingerii intime, efectul placebo declanşat la absorbţia unui element neutru, inofensiv, dar prezentat ca activ. În secolul al XIX-lea, doi medici francezi au demonstrat existenţa fenomenului placebo. Este vorba de prof. Hippolyte Bernheim din Nancy, care a publicat prima carte pe această temă, intitulată De la suggestion et de ses applications à la thérapeutique [Sugestia și aplicațiile ei în terapeutică] şi profesorul Jean-Martin Charcot, care a studiat persoanele isterice folosind hipnoza. Într-o zi, prof. Bernheim a administrat unui grup de 10 bolnavi apă îndulcită, după care le-a cerut infirmierilor să simuleze o stare de agitaţie intensă şi să le declare pacienţilor că, din greşeală, le dăduseră un vomitiv puternic. Patru bolnavi din cinci au fost cuprinşi rapid de greţuri şi au început să vomite.

Dintre experimentele efectuate de profesorul Charcot la spitalul Salpetrière din Paris îl voi reţine pe acela foarte derutant cu monedele. Profesorul (sau un asistent) apropia de încheietura mâinii unei paciente aflate sub hipnoză un bănuţ ţinut într-o pensetă şi afirma că e fierbinte; în momentul în care moneda atingea pielea pacientei, aceasta începea să urle, ulterior observându-se urma discului pe epidermă. Invers, un ban încălzit în prealabil şi aplicat în acelaşi mod, afirmându-se că e rece, nu provoca nicio reacţie şi nu lăsa niciun semn pe piele.

La fel de uimitoare sunt și rezultatele obţinute, tot sub hipnoză, de J.D. Levine, care în 1978 arăta în revista The Lancet că în cursul unei extracţii dentare pacientul produce endorfine ce suprimă durerea. Aici aş adăuga mărturiile stomatologilor, potrivit cărora o operaţie efectuată sub hipnoză nu este urmată niciodată de o hemoragie. Dar primul care a căutat factorul declanşator al puterii spiritului de a face minuni a fost nimeni altul decât Emile Coue! Sigur, puteţi chicoti oricât, pare incredibil să fie vorba tocmai de greoiul Coue, cu a sa gândire pozitivă, dar experimentele privind principiile active ale medicamentelor se bazează pe o extrapolare a metodei lui. Fiecare nouă moleculă elaborată într-un laborator e testată prin comparaţie cu un element inert, faimosul placebo, termen latinesc însemnând „îmi va plăcea”. Prima definiţie medicală datează din 1811 şi sună astfel: „Calificativ dat tuturor medicamentelor prescrise pentru a-i face plăcere bolnavului”. Exact acesta a fost principiul aplicat de Emile Coue, farmacist la Troyes, la începutul secolului XX.

Pe atunci, farmacia nu era un magazin de produse farmaceutice gata fabricate şi ambalate, ci un laborator în care, cu minuţie, se realizau preparate personalizate. Omuleţ afabil, cu privirea blândă, mustaţă şi barbişon, umanistul Coue îşi întâmpina clientela cu o compasiune cu atât mai sinceră, cu cât în decursul carierei îşi dăduse seama că atitudinea lui, cuvintele pe care le pronunţa şi tonul luau parte la acţiunea curativă a medicamentelor. Intuiţia i s-a confirmat în ziua în care o pacientă fidelă, suferind mereu de migrene, a venit să cumpere preparatul care îi alina suferinţa. Neavând în stoc toate substanţele necesare, Coue a improvizat un amestec de ceaiuri de plante neutre şi, pe un ton convingător, i-a spus doamnei că această poţiune conţinea esenţe noi, mult mai eficace decât cele din leacul obişnuit. Convinsă că profită de pe urma unui progres al fitoterapiei, clienta s-a întors după două zile radiind de bucurie: voia să-i mulţumească pentru medicamentul revoluţionar, care acţiona mai rapid, mai intens şi pe o durată mai lungă, şi să-l anunţe că nu intenţiona să revină la vechiul preparat medical, când acesta ar fi fost iarăşi disponibil.

Începând cu anul 1927, trei cercetători britanici, Ferguson, Davey şi Topley au încercat să verifice acest principiu al sugestiei care, generând autoconvingerea, acţionează asupra fizicului. Ideea lor a fost să compare efectele unui vaccin contra răcelii cu acelea ale unui ser salin. Metoda testărilor clinice a devenit sistematică în anii '40, după ce un statistician, Austin Bradford Hill, a rafinat protocolul. Astfel, bolnavii erau traşi la sorţi pentru a se constitui grupul-martor, respectiv cel căruia i se administra tratamentul, iar medicii nu ştiau dacă substanţa pe care o manipulau era placebo sau medicamentul. Această intervenţie a unui specialist în procente în ajutorul biologilor nu a fost rodul întâmplării. Rezultatele unui tratament nu sunt identice la doi indivizi, ca de altfel nici în cazul aceluiaşi individ. Prin urmare, acţiunea moleculei este influenţată – amplificată, diminuată sau chiar anulată – de o sumedenie de parametri, printre care un loc important îl ocupă starea de spirit a pacientului.

Comit o eroare fundamentală cei care fac o analogie între fiziologie şi fizică sau chimie, ştiinţe exacte, cu fenomene reproductibile, guvernate de legi imuabile. La fel, asimilarea corpului cu un sistem mecanic şi decuparea lui organ cu organ, fiecare organ fiind subdivizat, la rândul lui, în structuri şi mai mici, constituie o inepţie. În aceste condiţii, boala nu este decât o abstracţie, un model ce trebuie experimentat pe un cobai. N-are nicio importanţă că aceste animale absorb fără probleme tot felul de gunoaie şi substanţe care ar ucide pe loc orice fiinţă umană! Alimentaţia nu este luată în calcul niciodată, nici măcar la studiile clinice pe subiecţi umani. Se pare că interacţiunea dintre conţinutul farfuriilor şi medicament nu prezintă niciun interes pentru cercetători!

Un alt factor, şi mai semnificativ, trecut cu vederea în experimentele care vor să pună în evidenţă principiile ce stau la baza vindecării, este reprezentat de forţele naturale reparatoare, regeneratoare. Totuşi, ele sudează oasele rupte, închid rănile, le cicatrizează şi chiar refac organe, așa cum se întâmplă cu ficatul în cazul unei ablaţii parţiale. Totul se petrece ca şi cum corpul fiinţelor vii ar fi o organizaţie inteligentă. care se ordonează și se reface în moduri uneori surprinzătoare. Celulele răsculate sfidează puterea genelor și ridiculizează atotputernicia creierului. Ele nu intră însă într-un soi de debandadă, ci sunt capabile să facă lucruri extrem de complicate, ca de pildă o reţea nervoasă care îl pune în mişcare pe condamnatul la scaunul cu rotile, sau îl salvează pe bolnavul de cancer aflat în stadiul de metastază, fenomene pe care ştiinţa, prinsă în pânza de păianjen a propriilor teorii, se grăbeşte să le pună pe seama efectului placebo. Etichetarea este liniştitoare, îl scuteşte pe savant de contactul cu nişte cuvinte umilitoare pentru statutul său: mister, miracol!

Simpla enunţare a sintagmei „efect placebo” înăbuşă orice reflecţie, orice întrebare, totul se reduce la un raţionament închis. Această gândire în stare de libertate condiţionată constituie o negare a inteligenţei. Prefer să explorez căi noi de cugetare decât să mă înclin ruşinat în faţa acestei sinistre pantomime. În dorinţa mea de a cerceta vestitul efect, scotocesc prin diverse culturi şi constat că, de la Antichitatea grecilor până în Asia, în India, la popoarele animiste, toate evocă (folosind, bineînţeles, termeni diferiţi), psyche, anima, Qi, prana, spirit, ceea ce, în toate cazurile, se traduce prin „suflu”, energia vieţii. Nu, nu sunt un magician abil al cuvintelor care, vrând să-şi păcălească publicul, încearcă să repună în drepturi orchestrarea divină, nu sunt eu cel care să se ţină de trucuri, ci medicina, care, de câte ori e incapabilă să explice un fenomen, abracadabra! scoate din pălărie efectul placebo.

Paradoxal, graţie tehnologiei extraordinare de care dispune, tocmai medicina este cea care permite să se studieze concret suflul vital. Mă gândesc la cazurile de moarte cerebrală cu asistenţă respiratorie, aceste stări depășite de comă, cum e aceea în care se află Jean-Pierre Adam, fundaş dreapta în echipa Franţei pe vremea lui Michel Platini, care supravieţuieşte vegetativ de 20 de ani, creierul neemiţând niciun semnal pe encefalogramă. Deşi este privat de coordonarea marelui computer, organismul său îndeplineşte toate funcţiile, se regenerează, se repară, sistemul lui imunitar combate cu bravură virusurile şi bacteriile, iar celulele se reînnoiesc permanent.

Cum să nu îndrăznim o analogie între această organizare celulară auto-reglementată şi nişte sisteme lipsite de un centru decizie, cum ar fi societăţile furnicilor? Mă voi lansa într-o astfel de paralelă. Asemenea celulelor, furnicile au diverse specializări: se ocupă de aprovizionare, de construcţii, de dădăcit larvele, de stabilirea traseelor, de apărare şi, în funcţie de specie, pot fi şi crescătoare, cultivatoare ori ţesătoare. Fiecare individ îşi îndeplineşte rolul, nu ca un robot, ci în interacţiune cu mediul, schimbă informaţii cu partenerii prin atingerea antenelor sau prin eliminarea de substanţe chimice, astfel încât ansamblul se organizează, iar din anarhie ia naştere spontan, ordinea. Totul se petrece ca şi cum o instanţă imaterială ar sintetiza informaţiile adunate de fiecare şi ar coordona o acţiune globală.

Dacă sunteţi iubitori de natură, aţi observat fenomenul în cursul plimbărilor prin pădure. Cu efect de cataclism, paşii noştri provoacă prăbuşirea unor galerii, astfel că zeci de gângănii se prăbuşesc de-a valma. Foarte repede, supravieţuitorii ies de sub ruine şi, fără să facă măcar o pauză, se apucă de reconstrucţie. Din împrejurimi încep să sosească semenii lor care, fără îndoială, au simţit vibraţiile generate în momentul dramei şi, fără ca vreo autoritate să-i dirijeze, în scurt timp se improvizează un şantier pe care se pot vedea scene de întrajutorare la mutarea unei pietricele sau ridicarea unui fir de iarbă.
 

În unele colonii adăpostite sub pietre mari, când sălaşul devine neîncăpător, populaţia se împarte în două grupuri egale. În prealabil, cercetaşii au depistat noul loc, care întotdeauna este cel puţin la fel de mare ca adăpostul iniţial, întrucât mai multe furnici se lansează în prospectare. Va avea câştig de cauză cea mai hotărâtă, mai încăpăţânată, mai dornică să-şi convingă surorile prin vibraţiile antenelor.

În coloniile tropicale, în perioadele de secetă, când o furnică dă peste o rezervă de apă pot apărea două situaţii: fie estimează că poate căra preţiosul lichid singură, făcând mai multe drumuri, fie cantitatea i se pare prea mare, şi atunci lasă pe sol mesaje chimice proporţionale cu volumul de transportat, ceea ce determină mobilizarea efectivului adecvat pentru îndeplinirea misiunii.

La rândul lor, furnicile ţesătoare se agaţă unele de altele pentru a forma un arc între două frunze de copac, apoi, pentru a le uni, strâng rândurile. O dată joncţiunea realizată, muncitoarele strâng pereţii în mandibule, aşteptând o furnică-ofiţer, care aduce în gură o larvă luată din ou; cum aceasta produce fir de mătase, „şefa” o duce de la o margine la alta a frunzelor pentru a le coase, iar altele vin după ea, procedând la fel, ca să întărească legăturile. Aceste acţiuni colective „spontane” merg până la stabilirea unor relaţii de reciprocitate cu terţi, oaspeţi ai coloniei, la fel cum fac celulele noastre cu microorganismele din flora intestinală.

Iată două exemple impresionante: mai întâi, Pseudolasius din Malaezia, insecte care, de plăcerea mâncatului, muncesc cu încrâncenare. Ca să nu fie private de „mierea” păduchilor de frunze, care este o delicatesă, ele cresc aceste homeoptere în galerii săpate la rădăcina plantelor; astfel, şeptelul le pompează sucul şi se pot hrăni pe săturate. Când seva se termină, „ferma” este mutată la baza altei flori. Drept răsplată, păduchii de frunze se lasă atinşi pe abdomen, pentru a oferi o picătură din gustosul lor excrement.

Pe de altă parte, furnicile Myrmecia cultivă ciuperci pe un pat de frunze tăiate direct din copaci de culegătoarele de hrană, ale căror mandibule sunt puternice ca nişte foarfeci. Umiditatea călduţă din galerii este ideală pentru ciuperci, dar favorizează şi proliferarea microorganismelor dăunătoare. Pentru a combate flagelul, furnicile-grădinar au dezvoltat glande ce secretă vreo 20 de acizi, pe care-i vaporizează pe paraziţi, unul dintre aceştia fiind Candida albicans. Campioane ale farmacopeii, Myrmecia ascund între cuticulele lor nişte bacterii, antibiotice naturale, pe care Fleming le-a descoperit din întâmplare în 1928.

Aşa ajungem înapoi la organismul uman, şi el dotat cu autoreglare; celulele sunt în simbioză la eşalonul local, fiecare îşi supraveghează vecinele şi se poate asocia la o acţiune globală în reţea. Dacă una iese din rol, cum se întâmplă cu celula canceroasă – această maniacă a hegemoniei – se formează imediat o grupare paramilitară care intervine s-o elimine. Boala nu este, aşadar, decât consecinţa unei dereglări a subtilei cooperări. Şi ce are a face efectul placebo în treaba asta? Îl dăm uitării? Dimpotrivă, teoria mea, bazată strict pe observaţii empirice, sugerează că el nu depinde exclusiv de materia cenuşie, ci şi de psyche (la greci), de animus (la romani) și de spirit (la animişti), pe scurt, de suflul vital. Pentru a-mi duce raţionamentul până la capăt, voi lua ca reper vidul cuantic care, potrivit fizicienilor, nu este sinonim cu neantul, întrucât găzduieşte perechile de particule-antiparticule care se anihilează permanent, generând un câmp energetic.

Să ne însuşim teoria şi s-o aplicăm la suflul vital, instanţă superioară ce devine simultan câmp de energie şi centru psihic – vestitul inconştient al lui Freud, pe care neurobiologii n-au reuşit să-l localizeze – la care fiziologia noastră este conectată aşa cum postul radio este calat pe o frecvenţă anume. Boala, indiferent de cauză (aberaţii alimentare, o proastă igienă de viaţă etc.), parazitează recepţia, iar organismul deja dereglat, sufocat, nu se mai poate regenera, autoregla. Individul respectiv e cuprins de slăbiciune, se angajează tot mai rar în acte generatoare de endorfine, moleculele stării de bine (sport, sex, meditaţie profundă, creaţie), suferinţele îl copleşesc, depresia îl macină. Degringolada morbidă nu este iremediabilă. Placebo-ul, luat cu convingere, se comportă ca o descărcare electrică, o supratensiune ce readuce psihicul pe frecvenţa suflului vital. Organismul este invadat de un flux energetic, fiecare celulă este alimentată cu doza necesară refacerii și, din aproape în aproape, celulele reintră în armonie la fel ca societăţile de furnici, cele indezirabile fiind eliminate de nişte „colege” cu virulenţă selectivă.

Efectul placebo reprezintă un reglaj al vibraţiilor în raport cu o stare de spirit pozitivă, ceea ce explică faptul că dragostea şi râsul galvanizează sistemul imunitar până la obţinerea vindecării. Din păcate, medicina bazată pe simptome şi tratamentele ei locale tratează cu dispreţ această simfonie materie-antimaterie. Mai grav, medicina are un rol malign: ne deresponsabilizează, ne infantilizează şi, în plus, ne terorizează cu nenumăratele campanii de avertizare cu privire la viruși şi neîncetatele apeluri la controale preventive. Dresate în felul acesta, minţile noastre, în loc să creeze efectul placebo, generează contrariul său, nocebo, care ne aruncă în braţele bolii.

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009