Chestiunea femeii

CHESTIUNEA FEMEII 

Sofia Nădejde

În cursul secolului al XIX-lea s-au creat condiţiile necesare pentru răspândirea în lume a năzuinţei femeilor spre dobândirea de drepturi economice, politice şi juridice egale cu ale bărbaţilor. Această mişcare poate fi numită cel mai bine „mişcarea de emancipare a femeii” sau, cu un termen mai controversat, „feminism”. O femeie remarcabilă în istoria României, Sofia Nădejde (1856-1946), publicistă și scriitoare cu faimă în epocă, a desfăşurat o bogată activitate pe această temă. Ea demonstra, pe baza celor mai noi descoperiri ale biologiei, anatomiei, antropologiei etc. că, raportată la greutatea corpului, greutatea creierului femeii o întrece chiar pe cea a bărbatului, iar cauza stării ei de inferioritate trebuie căutată în mediul social în care trăieşte, viciat de prejudecăţi, în legislaţia discriminatorie şi în imposibilitatea de a se instrui potrivit exigenţelor epocii moderne. Stăruința și argumentele ei imbatabile, publicate în revistele de prestigiu ale vremii, au contribuit în mare măsură la schimbarea opticii contemporanilor săi în ceea ce privește statutul femeii române în societate. Din articolele publicate de Sofia Nădejde în anii care au urmat întregirii ţării, ne-am oprit asupra a două texte ce reflectă intensa ei preocupare pentru înlăturarea statutului anacronic al femeii şi pentru elaborarea unei legislaţii în concordanţă cu cerinţele lumii civilizate:

«Acum voi reveni puţin la starea femeii de astăzi. Oare nu-i ruşine pentru secolul nostru ca jumătate din omenirea aşa-numită civilizată să stea în sclavie? S-au liberat robii, d-lor; însă noi am rămas. Poate credeţi că exagerez? Nu, nicidecum, şi voi arăta mai jos că vorbesc adevărat. Veţi zice oare: Ce, nu vă educăm? Nu vă dăm voie să vă îmbrăcaţi după gust? Eu voi răspunde că şi sclavii primeau o educaţiune, care folosea numai stăpânilor; şi sclavii erau siliţi să se împodobească, nu însă pentru a li se face lor plăcere, ci stăpânilor. Tot asemenea şi cu femeia: educaţiunea ce primeşte nu contribuie nicidecum la dezvoltarea inteligenţei sale.

Suntem acuzate că nu învăţăm, dar avem şcoli? Pentru ca o femeie să aibă bacalaureatul de exemplu, trebuie să aibă şi mii de galbeni. Ni se impută că nu căutăm decât să plăcem, să ne facem frumoase, fără a ne ocupa de lucruri serioase. Dar oare ce ne învaţă din copilărie? Cum să ne împodobim şi să ne schimonosim, spre a putea tatăl să găsească, prin frumuseţea fetei sale, un ginere mai bogat. Daţi-ne educaţiune serioasă, faceţi să dispară dinaintea noastră ideea că femeia trebuie numai să placă, sădiţi prin educaţie demnitatea personală în femei, într-un cuvânt sfârşiţi odată tratamentul cel copilăresc ce ne daţi, adică de a ne lăuda în prezenţă, de a ne ceda la orice capriciu sub cuvânt că suntem femei, de a ne săruta mâinile şi a ne compara cu îngerii, iar în absenţă, a ne trata de paria! Noi, femeile, suntem ignorante, dar sincere cel puţin, şi nu vă măgulim în prezenţă, spre a vă blama în absenţă, precum face cea mai mare parte din bărbaţi. Într-un cuvânt, ne-am săturat de a fi tratate ca femei, şi voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali. Numai atunci veţi găsi adevărate soţii şi mame.

A vă plânge de femei nu aveţi nici un drept; cum ne educaţi, aşa ne aveţi. Aduceţi-vă aminte de exemplul antic cu cei doi câini fraţi, unul deprins de vânat, altul să mănânce numai din blid; punându-i pe amândoi faţă cu un iepure şi cu un blid de mâncare, cel deprins la vânat s-a luat după iepure, pe când celălalt nici s-a mişcat de lângă blid. Cred că câinele nu-i mai educabil decât femeia, cred că nu vă veţi insulta singuri admiţând aceasta.

Oare e just ca unii bărbaţi neculţi să se bucure de toate drepturile, pe când femeile superioare în inteligenţă acestora să nu aibă nici un drept?! Aşadar, ce suntem noi decât nişte sclave menite a perpetua genul omenesc? Noi naştem şi creştem copiii prin cele mai mari munci şi necazuri. Câte nopţi nedormite! De câte plăceri nu ne privăm! Numai o mamă poate să descrie toate câte suferă până se bucură ca copilul ei să ajungă să-i mângâie şi să-i ajute bătrâneţea. Dar ce zic? Ferice de mama ce nu este sacrificată! Căci cea mai mare parte sunt lipsite de aceste dulci iluzii ce le-a nutrit zece ani; e de ajuns, sărmană mamă, un glonte, ca să-ţi sfarme speranţele ce ai nutrit atâţia ani. Speranţa de fericire numai? Nu, ci reazemul bătrâneţii tale, şi fără ca tu să fi fost măcar întrebată de-ţi dai sau nu votul pentru un asemenea pas. Ce puteţi zice, aceasta nu este sclavie? Voiţi a mai susţine că sunteţi civilizaţi, pentru că număraţi între d-voastră câteva inteligenţe mari? Cu părere de rău voi spune că sunteţi barbari şi noi sclave, îmbrăcaţi și unii şi alţii în haine europene. Mă exprim în mod violent, pentru care vă veţi supăra, nu-i aşa?  Eu numai mă exprim, dar dv. ne trataţi chiar în mod nu violent, ci barbar.

Finesc zicând că nu permit nimănui să acuze pe femei de neinteligenţă, până mai întâi nu ni se vor da şcoli, până nu vom fi puse în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii; şi atunci, după zeci de ani, se va putea decide.»

Articol apărut în revista „Femeia Română”, anul II, nr. 111, din 25 martie 1879

«Argumentul că femeia are mai puţin creier decât bărbatul şi că, prin urmare, e mai puţin inteligentă n-are nicio valoare. Vom lămuri câteva puncte asupra acestei teze:

Totdeauna, vorbind despre creier, am avut în vedere mai mult femeia din popor, care, cu toată mizeria şi barbaria bărbatului, nu e mai puţin inteligentă decât dânsul. Înşişi adversarii femeilor ne spun că în Paris, de multe ori, avocaţii, neputând afla chestiunile lămurit din gura bărbaţilor, le zic să le trimită pe femei, care sunt mai inteligente, căci bărbaţii mai des decât femeile sunt tâmpiţi din cauza depravării şi beţiei.

E sigur că nu este şi nici poate să fie o deosebire de inteligenţă între femeia şi bărbatul din popor, fiindcă şi unul şi altul muncesc deopotrivă, şi de multe ori munca femeii cere mai multă dibăcie şi totodată e mai variată decât a bărbatului. De câtă iscusinţă are nevoie femeia pentru a creşte un copil, aşa bine rău cum îl creşte! În gospodărie, ea are o muncă mult mai variată decât a bărbatului şi noi ştim că creierul creşte cu varietatea acestei mişcări. Femeia din popor, pe lângă că munceşte de-a valma cu bărbatul, se mai pricepe încă la o mulţime de lucruri pe care bărbatul nu obişnuieşte a le face: ţese, coase, împleteşte, pregăteşte fruptul, scoate păsări şi face mâncare. Pe lângă acestea, în decursul veacurilor, ca mai slabă, a trebuit să capete şi să aibă o doză oarecare de şiretlic, pentru a putea prin aceasta să se apere de forţa brutală a bărbatului.

Se va zice poate că aceasta e femeia incultă şi că nu e vorba de ea, ci de cea cultă. Dar eu cred că trebuie vorbit de femeie în general şi nu de acea minoritate din care bărbaţii au făcut o jucărie, şi pe care, după ce şi-au format-o după gustul lor, acuma o defaimă şi o tratează de proastă. Aceşti bărbaţi au căutat a avea din femeie o fiinţă care să-i desfăteze în orele libere cu cochetăriile ei. Iar femeile au căutat a forma din bărbaţi nişte producători de bani, care să le poată îndestula toate capriciile. Şi unii şi alţii, prin selecţiunea naturală, au ajuns la culme.

În adevăr, eu găsesc că femeile burgheziei sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. Ele defaimă munca şi o privesc ca înjositoare. A căuta să placi pentru a putea trăi e nobil, a munci e ruşine. Ele nu găsesc nicidecum înjositoare viaţa ce duc, puţină gândire numai şi ar înţelege cât se înjosesc singure, căutând numai a plăcea, a-şi lua mereu aerul copilăresc, a se alinta, cum zice românul. Privind schimele  şi întorsăturile ce fac, te loveşte dezgust şi totodată jale, gândind cât de mult e degradată fiinţa omenească!

Niciodată copacii să nu ne ascundă pădurea, niciodată să nu se hotărască viitorul a jumătate din omenire numai de o parte. Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Oare se va găsi vreo femeie în care simţul de demnitate omenească n-a fost cu totul tocit, care să nu simtă amărăciune şi jale, gândindu-se că acestea sunt ideile ce le are despre dânsa copilul, fratele, bărbatul ei?

Oare popoarele au căpătat emanciparea lor numai cu cântarul în mână? Oare, de-am cântări creierul şi faptele bărbaţilor, nu am găsi pe mulţi nevrednici de a fi emancipaţi? Abia ajung azi creierii cei mai dezvoltaţi să poată conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperității naţionale. Vai de naţiunea ce o conduc aceşti creieri dezvoltaţi şi nu se conduce ea singură! Fiindcă de obicei, cei mai mulţi lucrează pentru prosperitatea lor materială şi nu pentru a naţiunii. Iată Anglia, care se crede cea mai prosperă, şi cu toate acestea naţia e flămândă! Dar în Rusia s-ar putea petrece lucruri mai îngrozitoare dacă ar conduce-o femeile, decât acum, când o conduc bărbaţii?

E ştiut că clasele culte se sting foarte degrabă, rar se întâmplă de durează două-trei generaţii. Şi prin cine sunt ele înlocuite? Prin fiii poporului sau ai micii burghezii, la care luxul şi viaţa trândavă sau o prea mare muncă intelectuală nu a slăbit cu desăvârşire pe bărbat sau pe femeie.  Parisul n-a produs un Victor Hugo. El a venit de departe, şi câţi alţii... Să privim la noi în ţară, în oraşele mari mai toţi oamenii inteligenţi nu sunt localnici, nu sunt fii ai acelei clase ce neam de neam a crescut pe catifea şi au mers la Paris cu scop de a învăţa, iar în realitate de a petrece. Sunt mai toţi născuţi la ţară, rar ai ţăranului, căci ai acestuia n-au cu ce să se dezvolte, ci ai preotului sau ai dascălului, care de multe ori sunt fii ai poporului şi duc o viaţă cam ca şi ţăranii. Un Conta n-a produs Iaşul, nici Bucureştii, ci Ghindăoanii! Din nefericire, puţini din aceşti oameni lasă urmaşi, şi dacă lasă, rar au puterea şi inteligenţa părinţilor. Iată, un geniu ca al lui Conta s-a stins.

Aşadar de ce să nu ne ocupăm de femeia din popor, care, având mijloace, ar putea da femei tot atât de capabile ca şi bărbaţii? Dacă femeia cultă de azi are alte ocupaţii, alte idealuri decât cele ce ar trebui şi care ar fi folositoare societăţii, aceasta nu înseamnă că nu e inteligentă, ci că educaţia ce i s-a dat a fost rea şi că ceea ce s-a semănat, aceea a răsărit.

Puţini sunt bărbaţii care se ocupă de ştiinţă din plăcere, cei mai mulţi o privesc ca un meşteşug pentru a putea trăi. A cui e vina dacă femeii i s-a dat alt mijloc pentru a trăi? Că femeia clasei culte e capabilă de dezvoltare şi că nu e mai puţin inteligentă decât bărbatul au dovedit-o destul fetele ruse: multe din ele, pentru a se instrui, au părăsit casa părintească și luxul şi au trăit de multe ori în mizerie, şi aşa fel au urmat cursul vreunei facultăţi.

Chestiunea creierului e încă o urmă de prejudiţiile vechi. Nu e mult de când se credea că femeia n-are suflet. Civilizaţia indiană, ca şi religiunea creştină, aducea ca dovadă de inferioritatea femeii faptul că în actul reproducerii femeia n-ar fi alta decât un câmp unde se aruncă sămânţa. Ea era proprietatea bărbatului, menită să facă copii, îndată ce era stearpă era dată afară, ca un lucru netrebuitor. Acuma însă, când ştiinţa a arătat falsitatea acestei idei, nimeni nu o mai scoate la iveală. Sper că tot asemenea va fi şi cu chestiunea creierului, care după mine e dovedită ca falsă, de vreme ce cântarul ne arată că relativ cu trupul ei, femeia are creierul mai greu decât bărbatul, şi aştept cu nerăbdare răspunsul unui om ca dl. Maiorescu că am dreptate, iar de nu, dovada că premisele mele sunt false şi, prin urmare, şi concluzia.»

Articol apărut în revista „Contemporanul”, anul I, 1881-1882, nr. 24, pp. 873-881

Sursa: Ștefania Mihăilescu - Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929) Ed. Polirom, 2002

SOȚIA ASCULTĂTOARE

Era odată un om care toată viața a muncit, economisind toți banii câștigați. Iar când venea vorba de cheltuit din banii lui, era foarte zgârcit. Într-o zi, simțindu-și sfârșitul aproape, îi spuse soției:

– Draga mea, când o să mor, să-mi pui toți banii în sicriu cu mine, pentru că vreau să-i am în viața de apoi.

Și o puse pe soție să-i promită solemn că-i va respecta dorința, iar aceasta se jură că așa va face. Și bărbatul muri. Era întins în sicriu, cu soția alături, îmbrăcată în negru, și cu prietena ei cea mai bună lângă ea. Când ceremonia luă sfârșit și groparii se pregăteau să închidă sicriul, soția spuse:

– Stați un moment!

Ținea în mână o cutie de metal, pe care o așeză cu grijă lângă trupul neînsuflețit al preaiubitului ei soț. Apoi groparii închiseră sicriul și-l coborâră în groapă. Prietena ei, care știa de ultima dorință a defunctului, spuse:       

– Draga mea, sper că n-ai fost atât de nebună, încât să pui toți banii în sicriu și să-i îngropi...

Soția, cunoscută pentru loialitatea ei, răspunse:

– Ascultă, știi că sunt o femeie cu frica lui Dumnezeu. Nu pot să-mi retrag cuvântul. I-am promis că o să-i îngrop banii împreună cu el, și așa am făcut.

– Doamne! Vrei să spui că ai pus toți banii în sicriu?

- Sigur că da! răspunse soția. I-am trecut în contul meu și i-am scris un cec. Dacă poate să-l încaseze, atunci îi poate și cheltui!