Postul alimentar ca terapie + documentar (RO)

POSTUL ALIMENTAR CA TERAPIE

Dacă pentru combinarea corectă a alimentelor literatura de specialitate este deosebit de săracă, privitor la post, situația este exact inversă: s-au scris biblioteci întregi. Dar ce este postul? Și mai ales postul total? Din „Evanghelia păcii” aflăm că există un singur fel de post – ajunatul – auto-înfometarea, adică abținerea de la orice fel de aliment. Această metodă se poate aplica în toate bolile și suferințele, ducând întotdeauna la vindecarea bolnavilor. În textul Evangheliilor ortodoxe sau catolice de astăzi se găsesc doar referiri la post, prin acest termen înțelegându-se abținerea de la mâncatul anumitor mâncăruri, de pildă carne, ouă și lapte, în anumite zile, ca miercurea și vinerea, și până la șapte săptămâni înainte de Paști și Crăciun. Nicăieri nu există vreo descriere a postului așa cum a fost el cerut în religie. Cine a făcut această schimbare de la postul total la post? Când și de ce? E posibil să nu găsim niciodată răspunsul la aceste întrebări și să ne mulțumim a constata că reducționismul dogmatic al religiei este tot atât de vinovat de suferința actuală a omenirii, ca și cel al științei materialiste carteziene. Deoarece postul în înțeles dogmatic ar avea ambiguități, ne vom folosi de termenul „post total” [n.n.: noi, românii, îi spunem „post negru”] cu înțelesul de ajunare sau de auto-înfometare terapeutică (pentru a o diferenția de greva foamei).

Doctorul Otto Buchinger arată că repausul alimentar este vechi de când a apărut omul pe pământ: „Este sigur că cea mai veche boală a fost provocată de greșelile de hrănire, iar cel mai vechi leac a fost înfometarea”. În introducerea la cartea sa „Cura de înfometare şi metodele sale auxiliare sub formă biologică” (Das Heilfassen und seine Hilfemethoden als Biologischen Weg), el arată că în trecutul omenirii au existat două feluri de post total: posturile propriu-zise, ca metodă de vindecare și posturile religioase, în fond însă, fiind cam același lucru. Postul religios și cel de vindecare mergeau mână-n mână în culturile vechi, pentru că medicina lor ținea de magia albă și pentru că regii, preoții, inițiații și adepții dobândiseră de mult timp experiență în această direcție, anume că posturile severe nu numai că vindecau trupul de boală ci chiar, cu același succes, elibera omul de obsesiile chinuitoare.

Așa de mult depinde sănătatea trupului de cea sufletească, atât de strâns sunt legate între ele, încât acest lucru nu poate fi neglijat nici de oamenii simpli, nici de instruiții psihoterapeuți moderni. Otto Buchinger menționează o serie de sfinți părinți ai Bisericii creștine care țineau des posturi îndelungate. El mai spune că pelerinii mahomedani, când merg la Mecca, trebuie să postească total trei zile înainte și șapte zile la înapoiere, iar în Iudeea existau sectele Esenienilor și Nazarinenilor care, în contrast cu poporul iubitor de carne, trăiau vegetarian, lipsindu-se de alcool și obișnuind posturi severe, de 40 de zile.

Utilizarea postului total în scop curativ a continuat fluctuant, dar cu o relativă dezvoltare până la începutul secolului al XIX-lea. Acest secol a fost dominat de școala de patologie materialistă a profesorului Wirchow și a urmașilor săi: Liebig, Weit, Meleschote, Feuerbach, Buchner, care au făcut să amuțească toate vocile favorabile vindecării prin post total. De pretutindeni se înălțau voci care criticau acest fel de vindecare. Chiar și bolnavii cu febră mare erau hrăniți bine. Francezul Chossat vorbea despre nonsensul postului în timpul febrei. Durian interzicea postul nu numai în stările febrile, ci și în cazurile de reumatism. Astfel, în ultima treime a secolului al XIX-lea, tratamentele prin post total fuseseră complet înlăturate din rândul artelor de vindecare. Așa au stat lucrurile cam până în anii 1880. S-a întâmplat atunci ca doi medici americani să redescopere vechiul post total vindecător. Doctorul Henry S. Tenner a fost primul care a îndrăznit să reintroducă tratamentul prin post total în terapeutica de purificare a organismului, el însuși supunându-se unei înfometări de 40 de zile, sub supravegherea mai multor colegi, pentru a dovedi lipsa de pericol a unui post absolut, îndelungat.

Al doilea medic american care a forțat ușa spre un nou mod de a privi tratamentul prin post total a fost dr. Dewey din Meadville, Pennsylvania, care lucra la spitalul din Chattanooga. El a scris o serie de cărți de o valoare neprețuită, câștigând un mare număr de adepți. Dr. Buchinger citează cazul unei fetițe tratată prin post total de dr. Dewey, care a produs o mare senzație. Cazul a fost următorul: Fetița suferea de multă vreme de dispepsie. A căpătat în plus și tifos, ca urmare vomitând orice mâncare i se dădea, inclusiv apa. A fost supusă unui post total de 35 de zile, după care pulsul și temperatura au revenit la normal, iar limba tot atât de curată ca a unui nou născut. Fetița s-a însănătoșit complet! După aceasta, dr. Dewey a tratat nu numai bolile acute, ci și pe cele cronice prin posturi totale de 3, 4 sau 5 săptămâni, având un asemenea succes, încât societatea medicală și presa medicală din Statele Unite au avut o dezbatere cu privire la această metodă de tratament. Cu toate acestea, medicina „oficială” a stârnit o furtună contra metodei prin post total, acest mod de vindecare nefigurând în analele ei. Au urmat o serie de alți mari adepți ai postului total în Rusia, Franța, Germania etc.: dr. von Seeland, dr. Adolf Meyer, dr. Sigmund Müller.

În Franța, dr. Guelpa a înregistrat succese răsunătoare în tratarea prin post total în diabet, astm, bronșită, bolile de stomac, intestin și ficat, constipațiile cronice, feluritele erupții ale pielii și chiar artrite și inflamații ale ochilor. Tot în acea vreme, doctorul Just, conducătorul Sanatoriului Junghom din Harz, a combinat tratamentul vegetarian de crudități cu postul total, cu rezultate deosebite. În sfârșit, astăzi există o lungă listă de medici partizani ai postului total. Între diferitele școli de medicină în care se aplică această metodă terapeutică există, firește, unele deosebiri de durată sau detaliu (de pildă, apă simplă, apă distilată, alte lichide, sucuri de legume, aplicări de clisme sau nu, purgative etc.). După durată, în Anglia și SUA se practică postul total de 30 de zile, în Germania de 21 de zile, iar în Franța de 14 zile. „Clasicii” mai moderni ai postului total sunt: Suvorin, Nicolaev, Bragg, Buchinger, Waerland. Între aceștia, trebuie să-i fim recunoscători medicului militar german Otto Buchinger pentru minunata sistematizare și rezumare a fiziologiei postului total, exprimată cel mai clar cu putință:

Organismul nostru fiind obișnuit cu introducerea regulată a substanțelor energetice pe traiectul digestiv, o întrerupere intenționată a acestei aprovizionări este o măsură care are efecte profunde. Din ziua în care lipsim pe cineva de hrană (cu excepția apei și puține sucuri de fructe), corpul este supus unor legi noi, în care trebuie să facă apel la măsurile de urgență, iar în această privință, el nu este lipsit de posibilități. Este folosită rezerva de glicogen a ficatului, precum și alte substanțe nutritive prezente în sânge. Acestea pot întreține funcțiile organismului timp de trei zile. Întregul metabolism se ajustează, făcând maximum de economie, după care corpul atacă depozitele de substanțe proteice. Pentru aceasta, el se folosește de țesuturile și substanțele care constituie agenți morbizi, de stingherire, în celule, cum ar fi tumefierile, depunerile de substanțe străine, precum și tot ce este putred, slab și împovărător pentru organism.

Experiența medicului care conduce cura de post arată că acolo unde se petrece ceva ce duce la disoluție apare o durere vie. Substanțele morbide care s-au depus în țesuturile bolnave stau captive și nu se pot urni. Când introducerea hranei încetează, aceste substanțe se dizolvă și se răspândesc în sânge, pentru a fi eliminate prin ficat, rinichi și tubul digestiv. Când întrerupem postul prea devreme, adică înainte de distrugerea totală a acestor depozite – și acesta este cazul cel mai frecvent – depunerile din sânge revin în vechile lor locuri de depozitare. Acest fenomen se numește recul. Valul nou de hrană introdusă în sânge împinge înapoi substanțele morbide care n-au mai apucat să fie evacuate. Numai în cazuri fericite, după întreruperea postului, substanțele morbide existente în sânge se evacuează definitiv, fără recul. Partea morbidă dispare, iar cea sănătoasă rămâne, iar anumite substanțe toxice străine, ca iodul, mercurul, creozotul etc. se simt pe limbă în timpul postului, ceea ce înseamnă că postitorul scapă de ele. Energia vitală, în înțelepciunea ei biologică, distruge tot ce este dăunător, bolnav și de prisos din depozitele de grăsime, hipertrofice, și de pe organele interne, glande și mușchi.

Sângele postitorului suferă acum o îngroșare. Capacitatea lui de coagulare crește. El conține acum cu 60-100% mai multă grăsime. Alcalinitatea scade, aciditatea crește, iar spre sfârșitul postului (după 3, 4 săptămâni) concentrația de substanțe alcaline crește din nou. Când sângele atinge punctul inferior de conținut în substanțe alcaline, apar unele fenomene neplăcute, ca amețeli, dureri de cap, sfârșeală, dureri de inimă, tendința de vomă etc. Aceste fenomene dispar pe măsură ce crește conținutului de substanțe alcaline. Totodată crește numărul de hematii (numărul lor, în orice caz, nu scade), iar numărul leucocitelor scade simțitor, ajungând cam la o treime în a 30-a zi de post. Scade întrucâtva și cantitatea de hemoglobină. Depozitele de toxine din celule se elimină și se evacuează. Celulele devin mai mici. Temperatura corpului scade cu 0,5 - 1°C. Metabolismul scade. Oxidările se reduc. Într-un post îndelungat, valorile metabolismului rămân constante. Respirația scade întrucâtva în intensitate. Pierderea apei din organism se reface prin distrugerea celulelor și prin oxidările hidrogenului. Mușchii au un procent mai scăzut de oxigen și fosfor, dar devin mai bogați în calciu. În părțile moi ale organismului scade cantitatea de potasiu, crește însă cea de sodiu. Totuși, în cursul curei de post echilibrul mineral al lichidelor tisulare rămâne constant. Glucoza din sânge scade. Cantitatea de uree din sânge este în creștere. Cantitatea totală a sângelui rămâne neschimbată, raportată la greutatea corpului. Dacă se introduc în corp destule lichide, vâscozitatea sângelui nu crește deloc.

Cantitatea de urină scade. Înfometații beau foarte puține lichide. Urina devine puternic acidă. După 10 zile de post, urina eliminată scade la jumătate, iar după 20 de zile ajunge la sfert. Fosfații acizi, acidul oxibutiric, acidul acetic apar în cantități mici în urină. Corpul se apără de acidoza prea puternică a postului prin formarea amoniacului. Toate porțile de evacuare ale organismului sunt folosite din plin. Resturile rezultate din arderea grăsimilor și hidraților de carbon ies prin plămâni. Restul proteinelor se elimină prin rinichi. Substanțele minerale se evacuează prin pereții tubului digestiv. Transpirația răspândește un miros urât. Fiecare bolnav – artriticul, astmaticul, diabeticul etc. – se caracterizează printr-un miros aparte începând din ziua treia de post.

Numărul bătăilor inimii scade uneori de la 80 la 50 pe minut. La inimile robuste poate apărea o brahicardie pronunțată, în schimb, la inimile slabe, numărul bătăilor crește. Tensiunea arterială scade. Caracteristic este faptul că la hipotensivi tensiunea de obicei crește, ceea ce denotă că postul are o acțiune de echilibrare. Explicația constă în faptul că pielea, mușchii și centrii nervoși sunt mai bine aprovizionați cu sânge ca de obicei. În genere, toată circulația decurge mai ușor, ceea ce prezintă o importanță deosebită pentru bolnavii de inimă și cei cu boli ale vaselor de sânge. E interesant faptul că în urma acțiunii mai viguroase a nervilor și a irigării mai bune a mușchilor, capacitatea lor de muncă crește pe parcursul postului, exceptând primele 14 zile.

În cursul postului, stomacul secretă mai departe suc gastric, dar aciditatea acestuia scade. Pancreasul lucrează și el, dar acest organ pierde oarecum din volum prin reducerea țesutului constitutiv. Ficatul este punctul vamal, cel de schimb al întregii economii a corpului. După epuizarea glicogenului, el are de lucru cu arderea grăsimilor, ținând grăsimile scoase din depozite la dispoziția organismului. Eliminarea bilei scade după o creștere a ei la începutul postului. Vezica biliară are însă tendința de a se contracta puternic și de a elimina diferite substanțe – nisip și pietre biliare. Aceste eforturi de purificare se observă întotdeauna la cei ce postesc total. Materialul evacuat se poate găsi în resturile ce ies prin tubul digestiv. Peristaltismul tubului continuă în tot timpul postului. Totuși, toate secrețiile digestive, începând cu saliva și terminând cu secrețiile intestinale, sunt cantitativ mai reduse. Pe baza observațiilor de mai mulți ani, s-a constatat că, începând din ziua a 3-a, suprafața tubului digestiv își schimbă funcția de absorbție în funcție de secreție, dar nu a sucurilor digestive, ci a reziduurilor. Aspectul acestor substanțe eliminate și mirosul lor arată cu ce fel de substanțe avem de-a face.

Substanța oaselor este cruțată în timpul postului. Este bătătoare la ochi cantitatea redusă de calciu eliminată. Măduva oaselor scade numai în urma unor posturi istovitoare (nu și în timpul unor cure normale) și anume: grăsimile dispar și apare o substanță mucoidă. Vasele sanguine din interiorul oaselor se lărgesc. Imediat după post apare o transformare a substanței mucoide în urma înmulțirii celulelor, formându-se o nouă substanță medulară.

Secreția hormonală internă și folosirea hormonilor se modifică în cursul postului. Activitatea tiroidei scade, celulele ei devenind mai mici. Același lucru se petrece cu paratiroidele și cu timusul. Glandele suprarenale își modifică substanța corticală și cresc în volum. La înfometări îndelungate la animale, activitatea glandelor se reduce. Tiroida și glandele care constituie factorii de intensificare a metabolismului prezintă o activitate scăzută.

Din cele expuse mai sus se observă rolul medicului interior, cu câtă grijă aranjează el totul în organismul postitorului. La înfometarea animalelor, cel mai mult rezistă ovarele și testiculele, glandele necesare reproducerii, și substanța sistemului nervos central. Aici se vede grija conștientă de scop a divinei puteri tămăduitoare. Reproducerea rămâne activă chiar și la cea mai îndelungată înfometare. Se spune că foamea duce la ușurarea corpului, ceea ce este adevărat, dacă ne referim la corp în ansamblul lui. Totuși, în timpul postului, vasele și mușchii prezintă un conținut mai ridicat de apă.

Cele mai multe cercetări fiziologice cu privire la postul total vizează efectul foamei. Cetățeanul Levanziu din Malta a fost atent monitorizat. El s-a abținut de la mâncare de bună voie și a fost îngrijit 31 de zile. Animalele nu postesc, ele îndură foamea. Levanziu însă postea. La om, foamea subită este însoțită de teamă, de disperare. Aceste emoții au o influență considerabilă asupra funcțiilor și stării organelor interne, dacă nu sunt controlate. Dăm aici un exemplu: După ce cei 500 de lucrători de la uzina de zinc din Silezia au încetat greva foamei, patru greviști au fost transportați în stare gravă la spital. Toți cei 500 erau atât de istoviți de cele 60 de ore de foame, încât nu se puteau ține pe picioare. Greviștii se așteptau la un efect radical al demonstrației lor. Au fost însă de ajuns trei zile de foame ca să fie doborâți.

Înainte vreme se considera că omul moare dacă organismul pierde 40% din greutatea inițială. Dar această cifră nu este ceva necondiționat. Cu o îngrijire bună, puii mamiferelor pot pierde 60% și chiar mai mult, fără să moară; din contră, hrăniți, își revin uimitor de bine și de repede. Erbivorele suportă înfometarea foarte mult timp. Ele devin mai active cu această ocazie și uneori dau un spor de randament. Aceasta este și o adaptare biologică a răpitoarelor, supuse întâmplărilor și perioadelor de înfometare. Nu avem date experimentale privitoare la maimuțele antropoide frugivore, dar oricum, experiențele în captivitate n-ar avea o valoare documentară.

Părerile asupra duratei postului total la om diferă de la autor la autor. Dr. S. Muller vorbește despre un pacient care a postit 65 de zile și s-a vindecat de o boală cronică foarte grea. Dr. Dewey a raportat colegului său, dr. Müller din Germania, 3 cazuri de posturi îndelungate în țara sa. În două cazuri pacienții au postit câte 65 de zile, iar în al treilea caz, 70. Toate aceste cazuri au dus la vindecare. Dr. Linda Hazard, elevă a lui Dewey, descrie un caz de post de 75 de zile, iar dr. Carrington din Anglia aduce la cunoștință că un american de 43 de ani a postit 79 de zile, ajungând prin aceasta la o minunată stare de sănătate. Recordul se pare că a fost consemnat de scriitorul american Upton Sinclair, care descrie cele 90 de zile de post ale unui proprietar de hotel din New York. Dr. Ernst Günter evidențiază cazul unui american cu o leziune gravă a măduvei spinării, urmare a unei puncții defectuoase. Abandonat de medici, fără speranță, în scaunul său cu rotile, el a postit 60 de zile. La capătul lor, nu a simțit nicio îmbunătățire, dar în următoarele 60 de zile, cele ale „stingerii postului” cu sucuri și supe ușoare, a avut loc minunea vindecării.

Postul este o cură de dezintoxicare, de transformare, de refacere a dispoziției psihice, de reglare-a metabolismului și de dispariție a tensiunilor şi a refulărilor. „Am supravegheat peste 3.200 de persoane în post total, care au trecut prin micul spital orășenesc. Au vorbit cu mine zilnic, povestește dr. Buchinger. Firește că nu pretind că observațiile mele referitoare la acești pacienți care s-au supus postului au exactitatea științifică a observațiilor lui Luciani asupra lui Secoi sau ale lui Benedict asupra Iui Levanziu. Totuși, pentru mine, aceste observații au o valoare mai mare decât acelea cuprinse în cărți. Observațiile mele pot fi acceptate de toți medicii care tratează prin post total, căci ele sunt urmarea practicii și au fost făcute pe subiecți umani.”

„Dacă unui om sănătos încetăm să-i dăm de mâncare – cu aprobarea lui, având grijă de condițiile de îngrijire – energii considerabile devin șomere, mai spune dr. Buchinger. Înainte, acestea se ocupau de digestie și de asimilație. Acum ele ne stau la dispoziție. De aceea, de multe ori, observăm la înfometați o capacitate de muncă a mușchilor și a sistemului nervos care ne uluiește de-a dreptul. Noi explicăm aceasta prin surplusul de energii încătușat înainte și acum eliberat, dar la un bolnav nu este la fel. La bolnav, rezervele de forțe sunt folosite imediat pentru reparații, pentru distrugerea unui țesut bolnav, pentru metabolism (la ficat) și evacuare, deci o muncă în plus, pe care n-o vedem la un organism sănătos. Deseori rămâne încă un plus de energie, care apare într-o minunată manifestare. Cura de post total este în esență o cură de dezintoxicare, de purificare a tuturor țesuturilor corpului. Dar nu numai atât. Această cură lucrează chiar cu materialul postitorului. Ea este un tratament biologic în sensul lui cel mai bun, sub controlul suveran intern, cu mult superior unei injecții grosolane. Un efect al postului curativ îl constituie restabilirea colaborării dintre organele și sistemele corpului nostru, reinstaurarea armoniei în organism. Un alt efect al postului total este descătușarea, eliberarea de trăirile sufletești negative, care poartă vina într-o mai mare măsură decât bănuim noi pentru tot felul de boli grele ale corpului nostru. Presupunem că, în privința capacității sale de a posti, omul întrece orice mamifer”.

Sursa: R.I. Mânecuță - Nutriția omului, act sacru, Ed. Orfeu, 2000

Pe aceeași temă, citiți și postarea noastră „Postul - un miracol”, care are atașat un e-book util, ce poate fi descărcat: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/postul-un-miracol-e-book.html

FILM DOCUMENTAR 

Postul– o nouă terapie (RO) - click AICI