VIAŢA PE
REŢETĂ
„Să nu aveţi încredere în
medici! Prin incompetenţa lor, vă pot face mult rău”. Acest avertisment şocant
nu-mi aparţine mie, ci autorităţilor sanitare. Evident, anunţul oficial nu este
atât de virulent, e mai puţin direct, e rotunjit pe la colţuri, transformat în
sugestie: „Spuneţi-i medicului dv. că antibioticele nu se prescriu automat!” (Les antibiotiques, c'est pas automatique!).
Aşa sună sloganul a cărui menire este să ne trezească din devoţiunea faţă de
caduceu, devoţiune care pune în pericol sănătatea naţională. Încrederea totală
în ştiinţa doctă ne poate fi fatală! Cunoaşterea care-l propulsează pe
posesorul ei în sfera respectabilităţii definitive, cu diploma în chip de coroană
după 9 ani de facultate, nu valorează cât s-ar fi crezut. Sub impactul
campaniei, credibilitatea onorabililor doctori a fost zguduită serios. Noi
ăştialalţi, membrii opiniei publice, am descoperit cu uimire că la universitate
nu se predă faptul că remediul miraculos descoperit de Fleming combate doar
salmonelele, septicemiile, infecţiile urinare şi pneumoniile, în nici un caz
virusurile care provoacă anginele, bronşitele,
rinofaringitele, sinuzitele, otitele.
Antibioticele nu se prescriu
automat! Or, între anii 1994 şi 2004, numărul de prescrieri a crescut cu 86% la
adulţi şi cu 115% la copii, unele cazuri fiind de-a dreptul incredibile, cum e
acela relatat pe site-ul www.mamanpourlavie.com
al copilaşului care de la naştere şi până la 24 de luni a primit 19 asemenea
tratamente, după cum afirmă părinţii lui. Niciun puştiulică nu scapă de antibiotice,
studiile arătând că jumătate dintre clienţii creşelor primesc în medie 7
tratamente cu aceste substanţe în fiecare iarnă! Antibioticele nu se prescriu automat!
O sută de milioane sunt prescrise anual în Franţa, record european, de două ori
mai multe decât în Germania și de cinci ori mai multe decât în Olanda sau
Danemarca, socotind pe cap de locuitor. Mai grav este faptul că acest consum
excesiv favorizează rezistenţa bacteriilor; unele, precum stafilococul auriu,
cauza unor infecţii grave, au devenit prin adaptare practic invincibile,
consecinţa fiind proliferarea infecţiilor spitaliceşti, ce reprezintă 10% din
totalul internărilor şi provoacă 10.000 de decese pe an, dintre care 7.500
atribuite bacteriilor rezistente la antibiotice.
Un alt studiu pe această temă
merită o atenţie deosebită; este vorba de cercetările prof. Christine M.
Velicer şi ale echipei sale de la Universitatea din Washington, care au
analizat relaţia dintre consumul de antibiotice de către femei şi incidenţa
cancerului la sân. Rezultat: 50% dintre pacientele cărora li s-au administrat
tratamente de lungă durată au dezvoltat tumori mamare. Oare medicii sunt orbi?
Cum pot ei să ignore concluziile funeste publicate în importante reviste de
specialitate? Sau poate că aveau ştiinţă de ele, dar le respingeau, întrucât nu
voiau să pună sub semnul întrebării învăţăturile primite la facultate. Aceşti
campioni necontestaţi ai duratei studiilor sunt complet închistaţi, ştiinţa lor
este înţepenită în stadiul certitudinilor liniştitoare în aşa măsură, încât
autorităţile trebuie să cheme în ajutor opinia publică.
Înainte de faimosul
avertisment, reţetele nu stârneau nici cea mai mică bănuială, pacienţii aveau o
încredere absolută, chiar dacă, potrivit unei estimări a dr. Alan Choux,
preşedintele Alianţei pentru finanţarea pensiilor medicilor, consultaţiile la
medicul generalist nu durează mai mult de 7 minute. 7 minute! Medicina s-a
modernizat, la fel ca alimentaţia, adeptă a modei fast. Prestigiul
medicului e pus în evidenţă cu atât mai mult, cu cât reţeta e mai lungă,
în medie 7 sau 8 medicamente diferite în fiecare caz, unele pentru tratarea
simptomelor, altele pentru combaterea efectelor secundare generate de cele
dintâi, toate într-o posologie empirică. Totalul consumului general administrat
astfel este, anual, de 70.000 de tone, respectiv 1 kilogram pe cap de francez,
indiferent de vârstă!
Prescrierea reţetelor este o activitate
de rutină; din când în când se schimbă câte ceva, fiind recomandată o moleculă
abia apărută pe piaţă. Secretul remediului revoluţionar este divulgat de
harnicii reprezentanţi ai producătorilor de medicamente. Aceştia sunt un fel de
invitaţi permanenţi în cabinete, lor le revine, între două consultaţii, sarcina
de a îmbogăţi cunoştinţele a 80% dintre medici, căci numai 15-20% declară că
urmează cursurile obligatorii de formare continuă. Pe scurt, doctorii noştri se
informează după ureche, având drept stimulente participări la congrese plătite
integral, iar deplasările se fac în Caraibe sau alte locuri propice izolării şi
reflecţiei.
O altă manieră de
sensibilizare la inovaţie este testarea clinică, propusă prioritar membrilor
clinicilor universitare, cu o remuneraţie considerabilă, pentru a urmări
fiecare pacient din grupul de observaţie. Să remarcăm că în cadrul acestor
experimente noul medicament trebuie administrat de unul singur, cu excluderea
oricărui alt tratament, ceea ce viciază concluziile asupra efectelor lui,
deoarece în majoritatea terapiilor, medicamentul nou va acţiona în sinergie cu
cel puţin 2-3 molecule complementare. Studiile ignoră şi alte interacţiuni, la
fel de determinante: regimul alimentar al fiecărui bolnav, obiceiurile sale de
viaţă, mediul în care trăieşte. În aceste condiţii, sinistrul bilanţ de care se
face responsabilă administrarea simultană a mai multe medicamente nu mai e
deloc surprinzător. Acest fenomen, denumit efect iatrogen, cauzează anual, potrivit
Ministerului Sănătăţii, 128.000 de internări şi 1.800 de decese. Unii cercetători
independenţi, precum Pierre Pignarre, estimează că aceste cifre trebuie
înmulţite cu 10, calculul ducând la 1.280.000 de spitalizări şi 18.000 de
decese!
Indiferent cât de dificil este
să li se evalueze nocivitatea, dependenţa noastră de medicamente provoacă o
nelinişte legitimă. În această direcţie, cifrele sunt indiscutabile: 89% dintre
persoanele de peste 65 de ani se află sub tratament regulat; 50% dintre acestea
iau zilnic între 2 şi 4 pilule diferite, 38% iau cel puţin 10 şi 1% mai mult de
10! Cât despre copii, o anchetă începută în decembrie 2005 şi terminată în martie
2008 de profesorul Roland Tubiana de la INSERM constată că în sezonul rece toţi
au parte de cel puţin două consultaţii pentru otită, rinofaringită, sinuzită,
faringită, iar 8 milioane primesc un tratament cu antibiotice, asociat adesea
cu administrarea de corticoizi, în scopul decongestionării sferei ORL.
Antibioticele nu se prescriu
automat... Prescrierea este cu atât mai absurdă, cu cât, în 90% dintre cazuri,
ele nu acţionează asupra virusurilor răspunzătoare de aceste infecţii, iar un comitet
de experţii mondiali a stabilit în 1996 că aceste afecţiuni se vindecă spontan
în câteva zile! Pe de altă parte, corticoizii, cu efectul lor antiinflamator,
însemnând capacitatea lor spectaculoasă de a estompa simptomele, durerile,
iritaţiile, congestiile – am scris „a estompa” şi nu „a vindeca”, nu e o eroare
– sunt prescrişi în majoritatea patologiilor, deşi au un impact deloc
neglijabil asupra fiziologiei noastre. Descrierea nocivităţii lor este
înfricoşătoare: dereglează glandele suprarenale până la atrofiere, au aceeaşi
acţiune asupra muşchilor, perturbă densitatea osoasă şi predispun la osteoporoză,
încetinesc creşterea, provoacă hipertensiune şi retenţie de apă, favorizează
acumularea grăsimilor, prospectul afirmând chiar că nu sunt compatibili cu
administrarea de vaccinuri vii, adică BCG, varicelă, febra galbenă şi ROR, fără
a preciza durata interdicţiei.
Ei bine, eu, ca observator, îndrăznesc
să mă întreb dacă această contraindicaţie nu este cumva definitivă, din moment
ce principiul vaccinului impune ca acesta să rămână activ până la rapel.
Această lipsă de rigoare se întâlneşte mult prea des în medicină: am în faţă o
notă către autorităţile federale americane, prin care Agenţia Medicamentului
din Statele Unite afirmă că, între 1993 şi 2005, 1.489 medicamente au generat
efecte secundare grave (toxicitate renală sau cardiacă, uneori deces), 11
dintre acestea fiind atât de nocive, încât s-a decis retragerea lor de pe
piaţă. Printre ele se numără Staltor®, Cholstat®, Vioxx® sau Cebrex®, dovezi
ale faptului că, din motive de rentabilitate, autorizaţia de comercializare s-a
acordat în prea mare grabă, ca să nu mai punem la socoteală faptul că studiile
despre consecinţele autorizării noilor molecule se apropie periculos de
mascaradă.
Rareori pertinentă, concluzia
însăilată pe genunchi închide un dosar cu aparentă bună-credinţă; simultan,
efectele secundare pot atinge niveluri incredibile, ani în şir, după cum o
atestă, cazul tratamentului hormonal de substituţie. Acesta a fost proclamat,
încă de la lansare, remediul perfect, specialiştii nu oboseau să-l laude,
realizarea era fabuloasă, le salva pe femei de soarta vitregă oferindu-le ca
bonus o epidermă întinerită. Cele care nu acceptau binefacerile ştiinţei erau
nişte înapoiate. Susţinătorii necondiţionaţi ai metodei au ridicat tonul campaniei
atunci când, cu timpul, s-a răspândit zvonul că tratamentul ar avea drept
consecinţă cancerul la sân: în faţa microfoanelor şi camerelor de televiziune
au afirmat ritos că aceste bazaconii erau alimentate de obscurantismul cel mai
penibil. Hormonii sunt inatacabili! An după an, ginecologii se mulţumesc cu
această versiune şi abia dacă schiţează un gest în 2002, când apare un prim
studiu american care prezintă legătura indubitabilă între tratament şi cancerul
mamar.
Dacă unele somităţi recomandă
imediat abandonarea prescrierii, cei mai mulţi clinicieni rămân adepţi înfocaţi
ai remediului hormonal, dar se ascund într-o tăcere prudentă în februarie 2008,
când articolul american este confirmat de publicarea rezultatelor unui studiu efectuat
timp de mai mulţi ani pe 15.000 de femei supuse tratamentului. Bilanţul este
sinistru: 50% dintre paciente au dezvoltat o tumoare mamară şi, după
abandonarea medicamentelor, 27% au fost lovite de boală în următorii trei ani.
Cu toate acestea, hormonii de sinteză nu dispar de pe reţete. Inadmisibila
dramă este limitată la o categorie de femei, dar flagelul devine naţional, dacă
se ia în calcul consumul de psihotrope. Recurg la el 25% dintre persoanele
peste 17 ani, anual fiind vândute 150 de milioane de cutii împărțite în patru
categorii: anxiolitice, antidepresive, hipnotice şi neuroleptice.
La cea mai mică umbră de
tristeţe, la cel mai mic necaz – hop! un antidepresiv dat repede pe gât, plus,
pentru a reduce tulburările de somn şi anxietatea declanşate de ele, un
hipnotic şi un anxiolitic. O ingerare de pilule care, în jumătate dintre tratamente,
se prelungeşte mai mult de un an şi antrenează tulburări de atenţie, de
memorie, de concentrare, asociate cu riscul de recădere; mai grav, această
dependenţă predispune la depresie cu sau fără tentative de sinucidere, la stări
de fobie şi, în 5% dintre cazuri, la agresivitate şi comportament violent. Toate
aceste reacţii, pe care medicul curant le interpretează adesea ca pe o agravare
a stării persoanei, se adună pe fondul unei vieţi automatizate între
serviciu şi casă; sub tutela triadei metro,
boulot, dodo (metrou, slujbă, somn), pacientul este perceput din afară ca
un model de echilibru, „o persoană bine”, cetăţeanul ideal pentru o societate
înregimentată normei!
Să nu vă închipuiţi că proza
mea e un delir anarhist, cu atât mai puţin un puseu de extravaganţă al
condeiului meu. N-am nevoie să recurg la imaginaţie, îmi ajunge stricta
descriere a realităţii. Graţie tehnologiilor de vârf, oamenii de ştiinţă
scotocesc prin toate colţişoarele creierului, observă disfuncţionalităţile, cartografiază
în culori fiecare zonă și descoperă boli necunoscute, cum ar fi deteriorarea sinapselor
provocată de carenţa de dopamină și botezată „sindromul deficitului de atenţie”
(ADHD).
Din momentul în care este
integrat în nomenclatorul patologiilor, cazul intră în domeniul exclusiv al medicinii.
În aceste condiţii, este imposibil să se promoveze un argument de bun-simţ,
anume că, în mod evident, hiperactivitatea este un impuls natural salvator,
deoarece exerciţiul fizic generează dopamină şi, prin urmare, o practică
sportivă intensă ar fi remediul suficient pentru refacerea psihicului. Ce
râsete ar stârni susţinătorul acestei ipoteze! Ar fi batjocorit, ameninţat cu
tribunalul pentru şarlatanie. Tuturor celor care contestă teoriile medicale
standard trebuie să li se pună căluşul în gură!
Dacă tot a acaparat pacienţii,
medicina îşi multiplică cercetările, pentru a identifica moleculele utile. Pentru
combaterea ADHD a găsit-o încă din 1954, este vorba de Ritaline®. E atât de
eficace, încât o înghit zilnic 2 milioane de copii americani, respectiv 15%, unii cu vârste sub 4 ani. În lipsa acestei molecule, am asista
mult mai frecvent la masacre în care un puşti ia carabina tatălui şi îşi seceră
colegii şi profesorii. De-acum, aşa-zişii copii problemă sunt îmblânziţi.
Ritalin îi cuminţeşte şi-i aduce pe calea raţiunii. Mai mult, unele efecte
secundare favorizează docilitatea, aşa cum dificultatea de adormire garantează nopţi
albe, dedicate studiului, sau cum pierderea poftei de mâncare înlătură somnolenţa
de după-masă. Pe lângă aceste „avantaje”, durerile de cap, instalarea
ticurilor, iritabilitatea sunt nişte flecuşteţe! La naiba cu protestatarii care
contestă tratamentul! Luarea unei pastiluţe este un gest nesemnificativ. Cât
despre riscul unor probleme cu aprovizionarea, niciun pericol, laboratoarele
asigură producţia necesară.
Bucuraţi-vă, dragi părinţi,
odraslele voastre nu se vor irosi. Trăiască medicina, trăiască progresul!
Într-un viitor foarte apropiat, graţie diagnosticării şi tratării precoce,
plozii voştri vor fi la fel de docili ca cei din superba şi exemplara Americă.
Nu mai trebuie să aşteptaţi punerea în practică a depistării automate: de
îndată ce observaţi o stare de vioiciune excesivă la copilul vostru, repeziţi-vă
la medic şi, dacă se arată reticent la prescrierea de Ritaline®, luaţi
cabinetele la rând, până când veţi găsi practicianul avangardist care să vă
salveze descendentul.
Dacă, în timp, ajungem pradă
exceselor și ne alegem cu una dintre afecţiunile tot mai frecvente, cum ar fi
colesterolul, hipertensiunea, diabetul, arterioscleroza, greutatea excesivă
mergând până la obezitate, trebuie să avem încredere în reţetă, ca atâtea alte
milioane de pacienţi. Există nenumărate pilule care să ne ajute. Să-i ignorăm
pe apostolii restricţiilor şi cumpătării, chiar dacă e vorba de somităţi ca
profesorii Belpomme şi Joyeux, care afirmă că peste 40% dintre cancere sunt
provocate de o nutriţie neadecvată. Vom lăsa pentru capitolul următor discuţia
despre alimentaţia asasină. Deocamdată vom accepta mitul medicinii
atotputernice, care ne garantează sănătatea și ne vom bucura că le aduce atâtea
binefaceri animalelor din crescătorii.
Graţie farmacopeii, mamiferele
şi păsările care sfârşesc în farfuriile noastre în diverse meniuri rafinate
cresc mai repede, sunt mai grase şi mai sănătoase. Trebuie spus că pentru
aceasta, veterinarii nu se zgârcesc deloc cu dozele. Conform sindicatului
industriei franceze a medicamentului, 1.400 de tone de antibiotice au fost
administrate anul trecut la un miliard de pui, la milioane de raţe, curci şi
iepuri, 30 de milioane de bovine şi tot atâţia porci; aceştia din urmă sunt
avantajaţi, primind 60% dintre tratamente, faţă de 20% pentru păsări şi iepuri
şi 18% pentru rumegătoare. În plus, şeptelul este vaccinat zdravăn şi are parte
şi de o medicaţie specifică - hormoni şi corticoizi. Desigur, un procent
semnificativ din aceste legiuni moleculare, încă active, ajunge în stomacul
nostru şi interacţionează cu substanţele care luptă deja pentru sănătatea
noastră. Consecinţele pe care le are această sinergie a freneticei absorbţii
medicamentoase umane, respectiv animale, sunt încă puţin cunoscute, dar apar în
lucrările despre impactul asupra mediului realizate de echipa doamnei
Budzinski, cercetător principal la „Centrul Național pentru Cercetări Științifice”
şi profesoară la Universitatea din Bordeaux. Obiectivul iniţial consta în
evaluarea stării de contaminare a râurilor şi oceanelor; acum vreo 10 ani,
aceşti cercetători au fost primii care au identificat moleculele ce se zbenguie
prin natură:
În râuri se găsesc de
toate, declara Hélène Budzinski într-un interviu acordat ziarului Liberation nr. 12/2007, hormoni proveniţi din contraceptive,
substanţe anticanceroase, opioide, antiinflamatorii,
antibiotice... Această afluenţă se explică uşor: populaţia creşte,
consumul de medicamente aşijderea, mai repede chiar decât demografia,
iar staţiile de epurare a apelor reziduale nu mai fac faţă, mai ales că
nu au fost concepute pentru a bloca acest gen de molecule. O parte
trece, aşadar, din urină în râuri. Unele ajung aici degradate, altele sub forma
iniţială. Pe teren încercăm să le reperăm, să le estimăm concentraţia, să le
identificăm sursele. În laborator le evaluăm toxicitatea şi modelăm posibilul
lor impact asupra lanţului de organisme ce folosesc aceste ape contaminate:
fauna, flora, culturile, omul și animalele domestice. În general, lucrăm
pe scoici sau peşti. Ni se întâmplă să observăm fenomene de genul unei deteriorări
a ADN-ului după expunerea la o anumită moleculă, dar nu e suficient pentru a
trage concluziile. Trebuie să evaluăm capacităţile organismului de a repara
aceste avarii şi să vedem dacă ceea ce se întâmplă cu un peşte este
semnificativ pentru o populaţie de peşti. Încă avem prea puţine date în acest
domeniu de cercetare vast şi foarte nou. Trebuie ştiut că moleculele se
modifică în apă, iar produsele degradării lor sunt uneori mai toxice decât
molecula iniţială. Mai e şi problema amestecurilor din apă între substanţe,
care pot fi mai toxice în sinergie decât în stare izolată.
Reticenţa de a expune un
asemenea subiect se explică la răsfoirea cotidienelor, săptămânalelor şi
lunarelor din zilele şi săptămânile ulterioare acestui interviu: confraţii nu
numai că n-au preluat informaţia pe manşetă, dar nici măcar n-au reprodus-o pe
scurt! Subiectul e prea sulfuros, nu se reduce la un scandal ecologic, ci
sabordează unul dintre stâlpii civilizaţiei moderne: medicina alopată. Exact
aceasta este sentinţa ce decurge din concluziile cercetătorilor. După ce au pus în
evidenţă efectele incontrolabile, imprevizibile ale moleculelor asupra
biotopurilor, cum să nu identificăm, printr-o legitimă extrapolare, organismul
nostru cu un ecosistem? Aşadar, este imposibil de definit impactul farmacopeii
chimice asupra organelor, sistemului imunitar şi miliardelor de bacterii şi
virusuri aflate în simbioză în interiorul nostru. Demonstraţia faptului că
tirania medicamentoasă este o inepţie ne obligă la o atitudine responsabilă,
care să includă modificarea obiceiurilor, mai ales a comportamentului alimentar.
Deşi am formulat un
rechizitoriu feroce la adresa medicinii, aş fi un dobitoc și un fanatic de cea
mai joasă speţă dacă nu i-aş recunoaşte rezultatele miraculoase în domeniul
chirurgiei – această muncă de instalator, cum se amuza să-mi repete cu modestie
un prieten, mare maestru al scalpelului – fie că e vorba de operaţii
reparatorii după accidente, de extirparea tumorii în ultimul stadiu al bolii, sau
de transplanturi. Cazurile acestea necesită și o susţinere medicamentoasă, dar,
reprezentând un consum prea mic pentru un comerţ rentabil, ele sunt
incompatibile cu politica mercantilă a laboratoarelor.
Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet,
2009
Stie cineva unde pot gasi cartea lui Marc Menant, din care o fost extras fragmentul asta? O caut de mult timp si n-o gasesc.
RăspundețiȘtergereMultumesc.
Dragă Arina, am găsit cartea pe Scribd, în format .pdf.
ȘtergereAccesează acest link: http://ro.scribd.com/doc/249809704/Marc-Menant-Medicina-ne-ucide-pdf#scribd
Lectură plăcută!
Multumesc tare mult!
RăspundețiȘtergereCu plăcere!
Ștergere