Regele Ferdinand I al României - Întregitorul de țară

REGELE FERDINAND I AL ROMÂNIEI
„ÎNTREGITORUL DE ȚARĂ”

La 10 mai 1866, în România a fost instaurată monarhia constituțională. La acea dată, Carol I a fost proclamat domn și prinț al țării. Sub conducerea lui, România și-a câștigat la 1878 independența de stat, proclamându-se regat la 26 martie 1881. Au urmat 66 de ani de modelare a statului român. Au fost dezvoltate instituțiile politice și infrastructura economică, România câștigându-și un loc de frunte între națiunile Europei. Cei patru regi, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I, precum și cele patru regine, Elisabeta, Maria, Elena și Ana, sunt fiecare simbolul unei etape din istoria țării noastre. Independența și modernizarea țării, Marea Unire, înflorirea economică și culturală din perioada interbelică și restaurarea democrației pot fi legate de persoana unuia dintre acești monarhi.

Ziua Regelui, Ziua Monarhiei sau Ziua Regalității, sărbătorită pe 10 mai, a fost ziua națională a României între anii 1866 și 1947. În 1866, la 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajungea la București, unde era încoronat ca rege al României. Ca o coincidență, Ziua Regelui sărbătorea, de asemenea, Independența României față de Imperiul Otoman, proclamată de Senatul României pe data de 10 mai 1877. Considerată zi națională, 10 mai era sărbătorită de toți românii. A fost interzisă temporar în anul 1917, ca urmare a ocupației germane a țării, iar în 1947 a fost interzisă definitiv de regimul comunist, după abdicarea forțată a regelui Mihai.

Regele Ferdinand I al României – loial, bun la suflet, iubitor de dreptate – iată calităţile cu care l-au descris contemporanii săi. S-a născut pe 24 august 1865 la Sigmaringen, un oraș din sudul Germaniei. Primele învățături le-a primit în familie, de la profesorul Gröbels, urmând apoi gimnaziul din Düsseldorf. După câţiva ani ca ofiţer în garda prusacă şi elev la şcoala militară din Kassel, tânărul prinţ a devenit în 1887 student al universităţilor din Tübingen şi Lipsca. În lipsa unui moştenitor direct al regelui Carol I al României, la 14 martie 1889 prințul Ferdinand a fost declarat membru de drept al Senatului României, iar la 18 martie 1889, „moştenitor prezumptiv al Coroanei”, cu titlul de Alteţă Regală Principe al României. De aici începe aventura vieţii sale. Începe să devină român.

Imediat după venirea în ţara ce-l va adopta, principele a fost înaintat la gradul de locotenent, iar la 10 mai 1891, la gradul de căpitan. După stabilirea în România, tânărul prinț a avut o relație cu poeta Elena Văcărescu, la acea vreme domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta. Povestea de iubire a fost însă întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care i-a reamintit Principelui că un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu principese de origine străină. Astfel, unui viitor rege al României trebuia să i se găsească o mireasă pe măsură. Aceasta avea să fie o prinţesă britanică. La 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, principele Ferdinand s-a căsătorit cu principesa Maria de Edinburgh şi Saxa Coburg-Gotha, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună şase copii, primul născut şi moştenitorul tronului, principele Carol, venind pe lume imediat după căsătoria părinţilor, la 16 octombrie 1893. Au urmat principesa Elisabeta (1894), principesa Marioara (Mignon, 1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea (1913), acesta din urmă murind însă la vârsta de trei ani, de febră tifoidă.

Tot la data de 29 decembrie 1892, principele Ferdinand a fost avansat la gradul de maior, prilej cu care a fost numit şi comandant al Batalionului 1 Vânători, după care a parcurs mai multe grade militare, la 7 aprilie 1911 fiind numit general de Corp de Armată şi Inspector General al Cavaleriei. O altă uniformă pe care regele Ferdinand a purtat-o, a fost cea de amiral. Cu ocazia primirii unor înalţi oaspeţi, se impunea ţinuta militară de ceremonie, iar în anumite situaţii, atât regele, cât şi prinţul moştenitor purtau uniformele specifice regimentelor ai căror comandanţi onorifici erau, din ţările înalţilor oaspeţi. În acest context, regele Ferdinand a fost comandant onorific al Regimentului de Infanterie prusac nr. 68, al Regimentului 1 prusac de gardă pedestră, colonel în Regimentul austro-ungar nr. 6 «Regele Carol I al României», proprietar al Regimentului 18 de Infanterie rusă Vologda şi sublocotenent à la suite al Regimentului 1 prusac al gărzii pedestre.

La 28 septembrie 1914, când a murit regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, aflat în Parlament pentru a depune jurământul în calitate de rege al României, avea să declare că va fi „un bun român” şi că nu se va opune intereselor naţionale româneşti. Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filo-antantă şi cea filo-germană în problema intrării României în Primul Război Mondial. Opinia publică românească se întreba cum îşi va manifesta noul rege datoria sa de bun român deoarece i se cerea să ridice spada împotriva ţării şi a familiei sale. „Am simţit – a spus el – o mare mâhnire, căci am înţeles că acea cale avea să mă îndepărteze pentru totdeauna de familie, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă între conştiinţă şi inimă. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.

În cadrul istoricului Consiliu de Coroană ţinut la Palatul Cotroceni în ziua de 14 august 1916, s-a luat hotărârea ieşirii României din starea de neutralitate şi participarea la război alături de Antantă (Marea Britanie, Franţa şi Rusia), pentru împlinirea unităţii naţionale a românilor. A doua zi, 15 august 1916, tot la Palatul Cotroceni, regele Ferdinand împreună cu membrii guvernului au semnat „Proclamaţia către ţară”, prin care se afirma idealul naţional – unirea Transilvaniei şi Bucovinei – şi care avea următorul text:

«Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor».

Ferdinand era convins de necesitatea războiului pentru întregirea neamului, iar sacrificiul pe care l-a făcut i-a adus recunoştinţa contemporanilor şi numele de Ferdinand Întregitorul sau Ferdinand cel Loial. După cei doi ani de refugiu în Moldova, pentru sacrificiul din timpul Marelui Război, regelui Ferdinand i-a fost oferit de către Armata Română, reprezentată de gen. Eremia Grigorescu, bastonul de mareşal. În anii de refugiu, alături de rege s-a aflat minunata Regină Maria, cea care a fost soldat și infirmieră pe front și diplomat în cancelariile europene, fără de care România Mare poate n-ar fi fost înfăptuită.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, ca suverani ai României întregite (foto jos). La 28 noiembrie 1922, în mesajul de deschidere a sesiunii Adunării Naţionale Constituante, regele Ferdinand I spunea: „Acest act, săvârşit în sfântă împărtăşire cu întregul popor şi în prezenţa înalţilor soli şi ai reprezentanţilor aliaţilor şi celorlalte state, a consfinţit odată mai mult unirea românilor, închegată din sforţările şi sacrificiile necurmate ale generaţiilor apuse şi a celei de astăzi”.

Regele Ferdinand I, primul rege al tuturor românilor, a fost omul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român. În 1914, când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 km², pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 km².  Realizarea unităţii statale din 1918 a impus adoptarea unei alte Constituţii, care să reflecte noile realităţii economico-sociale, politice, etnice şi instituţionale. Aceasta a fost propusă de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu şi votată de Parlament la 28 martie 1923. Noua Constituţie a preluat integral sau parţial cca 60% din textele Constituţiei din 1866 şi reformele votate la Iaşi în 1917. Această Constituţie a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, definind precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România și fiind considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice şi accesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi.

În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, ce demonstra vocaţia şi inteligenţa poporului român. Ca om, Ferdinand era total diferit de unchiul său, Carol I. Odată cu urcarea lui pe tron, viaţa la Curte s-a schimbat considerabil, regele integrându-se în lumea românească a vremii, cu calităţile şi defectele ei, ajungând să cunoască mentalitatea poporului şi să se acomodeze cu ambianţa societăţii în care trăia. Se simţea bine nu numai la Palatul Cotroceni, dar şi la Castelul Pelişor din Sinaia, la Scroviştea sau la Buftea, în palatul lui Barbu Ştirbey.

Regele Ferdinand avea o cultură vastă. Cunoștea limbile latină, greacă, germană, română, engleză, franceză şi chiar rusă. În toate aceste limbi avea un accent surprinzător de bun. Îşi scria singur discursurile. În același timp, era pasionat de botanică. Regele Ferdinand a fost şi un om deosebit de evlavios, în copilărie fiind crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor catolici. A suferit mult când Papa l-a excomunicat pentru că şi-a botezat copiii în religia ortodoxă. Și-a dorit tot timpul să scape de anatema papală, lucru care nu s-a întâmplat decât la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş şi cardinalul Gasparri au semnat Concordatul cu Vaticanul. După semnare, ca gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască liniştit ultimele luni de viaţă.

O altă supărare care l-a măcinat pe regele Ferdinand a fost cea provocată de fiul său cel mare, Carol. Moștenitorul tronului ducea o viață scandaloasă. Încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit chiar clandestin, la Odessa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul a anulat însă căsătoria. Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol, iar principele a fost trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru a o uita. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit la Atena cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei, iar în 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Totuși, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să dureze, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, regele îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său, Carol.

Regele Ferdinand s-a stins din viaţă în noaptea de 20 iulie 1927, la Castelul Pelişor. A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş – necropola familiei regale a României – în prezenţa familiei regale, a membrilor Regenţei, guvernului, Sfântului Sinod şi a altor persoane oficiale. Moartea lui a îndurerat profund poporul român. În presa din ţară şi în cea din străinătate s-au scris numeroase articole elogioase despre omul şi regele Ferdinand.

Surse: aici și aici

Pentru mai multe detalii privind domnia și personalitatea Regelui Ferdinand I, citiți și articolul „Regele Ferdinand I - un neamț care a jurat să fie un bun român”, aici:

http://frumoasaverde.blogspot.ro/2014/12/regele-ferdinand-al-romaniei-un-neamt.html