Comunicarea telepatică + VIDEO

COMUNICAREA TELEPATICĂ

Germanul Hans Bender, într-o pasionantă carte apărută în 1976, intitulată „Universul parapsihologiei”, leagă numele alchimistului medieval Paracelsus de prima menționare a unui efect telepatic: „Grație puterii magice a voinței, un om din această parte a oceanului se poate face auzit de un om aflat de cealaltă parte a lui”. Într-adevăr, Paracelsus surprinde pentru prima oară esența fenomenului telepatic: transmisia unor procese psihice de la o persoană la alta, fără medierea organelor obișnuite de simț. Abia în 1882, psihologul britanic Frederik W.H. Mayers îi dă numele, rămas valabil și azi, de „telepatie”, considerând-o acțiunea unui spirit asupra altuia, în afara organelor de simț. O definiție apropiată dă și parapsihologul britanic René Sudre: „Telepatia este comunicarea ce se stabilește între doi indivizi, independent de simțurile obișnuite”.

Charles Richet, laureat Nobel pentru medicină și fiziologie în 1913, preciza în „Tratat de metafizică” că există forme de telepatie pasivă și activă. Formele pasive, spontane, se petrec de obicei în timpul somnului, în vis, și uneori sunt precedate sau urmate de efecte fizice: oprirea ceasului, căderea unui tablou. Aceste fenomene sunt interpretate ca semne premonitoare, care întăresc mesajul telepatic. Fenomenele telepatice de tip activ se produc în stare de veghe, subiectul transmițând în mod voluntar, conștient, o anumită informație, comandă de acțiune sau schimbare de stare, care uneori împrumută formele sugestiei sau ale hipnozei.

Acum 150 de ani, discipolii lui Anton Mesmer defineau telepatia ca un contact direct între două minți, un gând sau un sentiment putând fi comunicat la distanță (tele = distanță și pathos = simțire). Sigmund Freud, părintele psihanalizei, punea telepatia în legătură cu subconștientul, zona tainică a spiritului nostru. În 1949, sir Alister Hardy, profesor de zoologie la Oxford, afirma că telepatia este cheia unui principiu biologic fundamental, care a jucat un rol în evoluție, ea modelând apoi definitiv tipul de comunicare al fiecărei specii. După 1970, etologii au confirmat posibilitatea comunicării telepatice la insecte (mai ales furnici și termite), pești și anumite mamifere, telepatia fiind considerată acea forță care reglează raporturile dintre indivizii speciei.

Cercetătorul român Dumitru Constantin Dulcan, în cartea sa „Inteligența materiei”, emite ipoteza, de altminteri enunțată și de Freud, că telepatia a apărut în faza pre-logică și pre-lingvistică a evoluției omului, constituind primul mijloc de comunicare între oamenii primitivi, și care s-a atrofiat treptat, pe măsură ce s-a dezvoltat limbajul articulat, astăzi ea reprezentând un fel de rudiment. Conform acestor observații istorice, telepatia poate fi considerată ca o proprietate comună ființelor cu sistem nervos, păstrată încă pe scara zoologică, dar dispărută din societatea umană odată cu generalizarea comunicării prin limbajul articulat.

În domeniul botanicii am putea cita două fenomene prezente la anumite organisme vegetale și care pot fi explicate ca forme de telepatie. Toată lumea a auzit de Mimosa pudica. La cea mai mică atingere a frunzei, foliolele se închid de-a lungul axului pe care sunt dispuse, dând animalului agresor senzația că se află în fața unei plante ofilite, deci nedemnă de a fi mâncată. Însă doi cercetători sud-americani (T. Cosario, A. Rebigo) au constatat că, fără a fi atinse, foliolele mimozei se închid atunci când la 200 de metri de arbuști încep să defileze erbivorele. Zgomote nu se aud, ca să atribuim unor stimuli sonori închiderea frunzelor. Ce determină atunci starea lor de agitație? Sunt ele înzestrate cu un simț al pericolului? Același lucru se petrece cu unele specii de antilope, care fug brusc de un leu aflat la sute de metri distanță, și care nu este nici vizibil, nici poziționat în direcția vântului, astfel ca mirosul său specific să acționeze stimulii olfactivi ai antilopelor. În alte cazuri, mesajul telepatic se face în sistem de lanț: primul animal care vede prădătorul transmite telepatic mesajul celui mai apropiat seamăn, care la rândul lui, tot telepatic, deci mut (orice semnal sonor prevenind pe prădător) îl transmite celor din jur.

Experiențele lui Cleve Backster au făcut să curgă multă cerneală în lume. Contestate ani în șir, iar apoi, în urma reconfirmării lor în cele mai reputate laboratoare de fiziologie a plantelor, intrate în arsenalul clasic al metodologiei universitare, aceste experiențe pun în evidență o formă de sensibilitate care se exprimă prin modalități telepatice. Planta ornamentală Dracaena massangeana reacționa prompt la intenția cuiva de a se apropia cu o brichetă aprinsă de frunza ei și identifica cu precizie pe acel experimentator dintr-un grup, indicat să agreseze planta. Această percepție primară, celulară, de care vorbea Backster, a fost evidențiată în 1974 de Eldon Bird, care a demonstrat în fața a zeci de milioane de martori ce priveau la televizor că o plantă este sensibilă la amenințările noastre și la alți factori de stres.

Tompkins și Bird, în cunoscuta lor lucrare Viața secretă a plantelor, relevă efectul benefic al biocâmpului afectiv pe care experimentatorul l-a stabilit cu plantele (în special cu un cactus, pe care 1-a făcut să-și lepede spontan spinii), vorbindu-le zilnic, cu blândețe, minute în șir. Explicația a părut naivă și sentimentală savanților din perioada interbelică, dar ea merită a fi reconsiderată în lumina posibilităților tehnice actuale de a obiectiviza comunicarea telepatică dintre om și plantă. Un început l-a făcut în 1978 un cunoscut savant japonez. Conectând un cactus la un poligraf cu ajutorul acelor de acupunctură, Ken Hashimoto a obținut o „conversație” cu acesta, prin transformarea reacției lui de răspuns electric în sunet. Pornind de la aceste experimente, dr. Marioara Godeanu, ing. E. Alexandrescu și medicul Eugenia Grosu au realizat în 1981 un remarcabil film pentru televiziune: „Dincolo de tăcerea plantelor”, care prezintă prin imagini dovezi ale comunicării telepatice dintre om și plante.

Cercetătorul american Alister Hardy considera că fenomenele telepatice joacă un rol de seamă în viața și comportamentul de grup al animalelor sociale (albine, furnici, lăcuste, antilope etc.). De asemenea, stabilirea raportului de dominare/supunere în cadrul unei anumite colectivități nu poate fi explicat decât prin comunicarea telepatică a calității de lider, ceea ce explică de ce, de pildă, unele găini, fără a fi cele mai puternice sau mai bătrâne, se impun în fața semenelor lor, gonindu-le cu lovituri de cioc, fără ca acestea să protesteze. Același lucru se întâmplă cu câinii și cu lupii. Unii dintre ei (și nu cei mai puternici) se impun în fața unui semen cu care se întâlnesc.

În 1970, cercetătorii ruși I. Gromov și A. Vasiliuc au descoperit că albinele aflate în zbor sunt înconjurate de un câmp electric. Frecarea aripilor și picioarelor de trup le încarcă cu electricitate statică. De asemenea, în timpul faimosului „dans în opt”, vibrațiile abdomenului lor dau naștere unui curent alternativ, a cărui frecvență este de câteva sute de hertzi. Iată deci că albinele dispun de un cod de informații transmise prin intermediul câmpurilor bioelectrice. Cercetări efectuate între anii 1980 și 1985 în Rusia, SUA și Franța au dovedit că albinele recepționează informații prin înregistrarea variațiilor unui câmp electric. Într-un stup a fost instalat un cilindru de plastic neelectrizat, de mărimea unui abdomen de albină. Insectele nu au reacționat. Dar atunci când cilindrul a fost electrizat, antenele lor au început să se miște în același ritm. Un efect identic a fost obținut plasând stupii într-un câmp electric de curent alternativ.

Mulți cercetători care au studiat uimitoarea viață a termitelor au fost unanimi în a admira extraordinara coordonare a acțiunii de construire a mușuroiului, despre care zoologul francez F. Houssay scria că „...păstrând proporțiile, depășește cu mult performanțele omului. Turnul Eiffel, cu care noi ne mândrim, întrece doar de 188 ori talia mijlocie a constructorilor. Ca să egalăm performanța termitelor, ar trebui să înălțăm Turnul Eiffel la cca 1.800 de metri”.

Nici amănunțitele cercetări efectuate de P. Howse (1963-1964) și de cunoscutul zoolog elvețian Martin Luscher, care a studiat izopterele pe Coasta de Fildeș în 1959-1960, n-au reușit să dea o explicație plauzibilă tainei comunicării dintre echipele de termite care se ocupă cu înălțarea edificiului tumular și cu fantastica instalație de climatizare. Distanțele enorme care separă echipele de lucrători exclud posibilitatea comunicării sonore. Nu există lanțuri de mesageri care să transmită știrile. Toate ipotezele avansate (regina ar emite feromoni, termitele ar avea un suprasimț al previziunii temperaturii încorporate etc.) n-au putut fi susținute faptic. O explicație plauzibilă ar fi aceea că grupul social al furnicilor este organizat după modelul unui individ complet. Or, pentru aceasta, este cu neputința să nu intervină telepatia, ca expresie a unui model energetic al speciei. Transferul telepatic al informațiilor și comenzilor la nivelul grupului are imensul avantaj al transmiterii rapide, pe raze largi de acțiune, economisind energia cheltuită prin limbajul tactil sau corectând imperfecțiunile codului chimic (feromonii se evaporă sau se șterg).

Dovezile de manifestare a fenomenelor telepatice la om se numără cu sutele de mii, fiind consemnate în mass media și în protocoalele unor recunoscute instituții științifice din întreaga lume, girate de personalități de renume mondial, situate în afara oricărei suspiciuni. Din păcate, cca 80% din conținutul unor best-seller-uri din SUA, Anglia, Franța, tratând tema telepatiei, descriu cazuri senzaționale, menite să întrețină artificial, prin specularea naivității și credulității, succesul comercial al unor astfel de publicații. Este adevărat totuși că, alături de aceste mărturii greu de controlat, există multe experimente puse sub cel mai riguros control științific, repetate în diferite colțuri ale lumii, în fața unor martori competenți și beneficiind de o aparatură extrem de sensibilă, ce poate controla întregul proces al biotransmisiei.

Experiențe telepatice la mari distanțe au fost întreprinse pentru prima dată între New York și Paris, de către Gardner Murphy și René Warcollier, primul acționând la New York, al doilea la Paris. Primele comunicări asupra acestor experiențe s-au făcut în cadrul Congresului internațional de cercetări psihice și au fost citate de dr. Osty în Revue de metapsychique, în 1932. În laboratorul de electronică și biotehnologie al Institutului de cercetări de la Stanford, Harold Puthoff și Russel Targ, experimentând cu un număr mare de persoane înzestrate cu capacitatea confirmată de percepere de la distanță, dar și cu persoane care nu-și cunoșteau astfel de însușiri înnăscute, au ajuns la concluzia că telepatia este o realitate căreia i se poate da o explicație științifică. Se pare că transferul de informație la distanță este mediat de unde electromagnetice de joasă frecvență. Deosebit de interesant s-a dovedit a fi „Experimentul Costa Rica”, desfășurat la 4.000 km de laborator. Puthoff a jalonat câteva obiecte și activități ce urmau a fi „văzute” de trei subiecți. Aceștia nu știau decât că este vorba de Costa Rica, dar nu fuseseră niciodată acolo. S-au obținut 12 descrieri exacte a 7 obiective și activități: 6 de la un subiect, 5 de la altul și un răspuns de la al treilea. Rezultatele au depășit cu mult posibilitatea, calculată de cercetători, a unei coincidențe.

În Rusia, unde astfel de cercetări au fost și sunt puternic încurajate de stat, s-au efectuat experimente spectaculoase. Astfel, sunt cunoscute conversațiile de la distanță dintre Kamensky și Nikolaev, interceptate de Milodan. În timp ce Kamensky se găsea la Sankt Petersburg, iar Nikolaev la Moscova, mesajul lor era interceptat de Milodan, care se afla izolat într-un alt imobil din capitala Rusiei. Din cele cinci mesaje transmise, Milodan a interceptat cu exactitate două, fapt care oferă perspective, să spunem revoluționare, spionajului modern.

Sunt citate adesea cercetările profesorului Leonid Vasiliev, de la Universitatea din Sankt Petersburg, privind „sugestia la distanță”. Subiecții lui au fost introduși într-o cușcă Faraday, care, după cum se știe, are proprietatea de a bloca transmiterea undelor electromagnetice. Unul dintre colaboratori, pe nume Tomasevski, a fost plasat la Sevastopol, iar o femeie, Ivanovna, la Sankt Petersburg, deci la o distanță de 1.500 km unul de celălalt, ambii sub supravegherea unei echipe medicale. La momentul fixat pentru experiență, când Tomasevski începea să se concentreze, brusc, Ivanovna, aflată la Leningrad, adormea. Repetarea experienței a avut același efect.

În 1966, ziarul Komsomolskaia Pravda a relatat, într-un interesant serial, un experiment efectuat între Moscova și Novosibirsk, orașe aflate la 3.000 km distanță unul de altul. Protagoniștii au fost biofizicianul Iuri Kamenski și ziaristul Karl Nikolaev, primul emițător, iar al doilea receptor. După relaxarea obligatorie, Kamenski a transmis descrierea a 6 obiecte, pentru fiecare dintre acestea având la dispoziție 10 minute. Experimentul a fost reluat în 1967, subiecții fiind supuși și unor severe controale medicale (teste electrocardiografice). Conform comentariilor matematicianului Kogan, jumătate din informațiile transmise au fost recepționate corect, ceea ce depășește cu mult coeficientul de probabilitate a ghicirii aleatorii.

În aceeași categorie de experimente pot fi integrate cele făcute în 1959 sub conducerea Universității Duke din SUA. Pe submarinul atomic Nautillus, care naviga la adâncime la baza militară din Mariland, și la 2.000 km distanță de acesta a fost instalat câte un subiect telepatic. Timp de două săptămâni, de două ori pe zi, la ore fixe, sub control riguros, s-au transmis și recepționat informații și ordine pe calea gândului. La sfârșitul experimentului s-a constatat că 70% dintre mesajele transmise au fost recepționate corect.

Pilotul australian Wilkins, care a aterizat forțat în Antarctica, a putut fi salvat datorită legăturii telepatice cu prietenul său, Harold Sherman, căruia a reușit să-i comunice coordonatele locului în care se afla. Și zborurile cosmice ale misiunilor Apollo au îngăduit experiențe telepatice, la distanțe foarte mari, cu rezultate favorabile. Astfel, în februarie 1971, astronautul Edgar Mitchell a făcut 50 de experiențe de transmitere telepatică, iar în una din situații, o defecțiune a aparaturii de emisie-recepție a fost suplinită printr-o transmisie de comenzi telepatice.

Se crede că fenomenele telepatice (mai ales cele care rămân cantonate la nivelul subconștientului) sunt mult mai frecvente decât ne închipuim, ceea ce ar justifica simpatia și antipatia instinctivă față de o anumită persoană și ar da o explicație științifică efectelor vindecătoare obținute de medicina populară prin vrăji și descântece, ca și starea de rău (așa-numitul deochi) care poate fi transmisă telepatic de către o persoană cu gânduri impure.

Progresele cercetărilor din ultimii zece ani permit tragerea unor concluzii privitoare la mecanismele telepatiei. Dintru început se evidențiază faptul că creierul reprezintă substratul de esență al emisiei-recepției telepatice, iar undele cerebrale, substratul radiant al acestuia.

Iată concluziile lui Robert Beck, specialist în biomedicină, care a cercetat aceste „coincidențe” stranii, încercând să le găsească o explicație plauzibilă: „Se poate spune, deci, că omul, atunci când este într-o stare de armonie fizică și psihică, intră în rezonanță cu vibrația planetară, iar transferurile de energie încep să opereze. Acest fenomen se petrece la nivelul unei lungimi de undă de cca 40.000 km, care corespunde cu perimetrul Terrei. Cu alte cuvinte, anumite semnale vibratorii emise de corpul și creierul nostru fac înconjurul globului cu viteza de o șeptime dintr-o secundă. O asemenea lungime de undă nu cunoaște obstacol, forța sa nefiind atenuată de nicio distanță: ea traversează orice: metal, beton, apă și, desigur, câmpurile de energie care alcătuiesc corpul nostru biologic, care este mediul ideal pentru a schimba semnale telepatice”.

Sursa: Tudor Opriș - Enciclopedia lumii vii, Ed. Garamond, 2006

Pe aceeași temă citiți și articolul Fenomenul telepatic există

Telepatia din perspectiva cercetărilor științifice

Experimentele făcute începând cu secolul al XIX-lea și până astăzi au pusă în evidență fenomene care, deși nu pot fi încă integral explicate cu bagajul de cunoștințe științifice pe care mediul de specialitate îl are în prezent, arată cu claritate că telepatia este un fenomen real. Pentru a afla mai multe despre rezultatele cercetării științifice dintr-un domeniu atât de delicat, Daniel Roxin îl are ca invitat în emisiunea sa, „Mistere la granițele cunoașterii”, pe prof.univ.dr. Dumitru Constantin Dulcan, șeful catedrei de neurologie al Universității Titu Maiorescu din București.