Bruce Lipton - Frica ucide

FRICA UCIDE

Bruce Lipton

Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Evoluţia ne-a oferit o mulţime de mecanisme de supravieţuire. În linii mari, acestea pot fi împărţite în două categorii: creștere şi protecţie - comportamentele de bază de care are nevoie organismul ca să supravieţuiască. Sunt sigur că ştiţi cât de important e să vă protejaţi. Dar s-ar putea să nu vă daţi seama că dezvoltarea şi creşterea sunt esenţiale pentru supravieţuire, chiar dacă sunteţi adult şi aţi atins înălţimea maximă pe care o puteţi avea. În fiecare zi, miliarde de celule din corpul vostru se uzează şi trebuie înlocuite. De exemplu, toată căptuşeala de celule a intestinului este înlocuită la fiecare 72 de ore. Pentru a menţine acest flux continuu de celule, în fiecare zi, corpul vostru trebuie să cheltuiască o cantitate de energie semnificativă.

Prima dată mi-am dat seama cât de important este comportamentul de creştere şi cel de protecţie în laborator, acolo unde observaţiile mele asupra celulelor m-au condus, de atâtea ori, la revelaţii profunde despre corpul pluricelular al omului. Atunci când clonam celule endoteliale umane, acestea se retrăgeau din calea toxinelor pe care le introduceam în vasul de cultură, la fel cum oamenii se dau la o parte din calea leilor în savană şi a hoţilor pe aleile întunecate. De asemenea, celulele gravitau către substanţele nutritive, la fel cum oamenii gravitează către micul dejun, masa de prânz, cină sau iubire. Aceste mişcări opuse definesc cele două reacţii celulare de bază la stimulii din mediu. Gravitarea către un semnalul care sprijină viaţa (cum ar fi substanţele nutritive) caracterizează reacţia de dezvoltare, creştere; îndepărtarea de semnale ameninţătoare, cum ar fi toxinele, este caracteristică reacției de protecţie. De asemenea, trebuie remarcat că unii stimuli din mediu sunt neutri şi nu provoacă nici o reacţie de dezvoltare, nici una de protecţie.

Cercetările mele la Stanford au arătat că aceste două comportamente, dezvoltare și protecţie, sunt esenţiale şi pentru supravieţuirea organismelor pluricelulare, cum ar fi oamenii. Dar cu aceste mecanisme de supravieţuire opuse există o  problemă. Cele care sprijină dezvoltarea şi cele care sprijină protecţia nu pot funcţiona în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, celulele nu se pot apropia şi îndepărta simultan. Celulele din vasele de sânge pe care le-am studiat la Stanford prezentau o anumită anatomie microscopică pentru a-şi asigura hrana şi o alta, cu totul diferită, pentru reacţia de protecţie. Lucrul pe care nu-l puteau face aceste celule era să prezinte concomitent ambele configuraţii.

Printr-o reacţie similară cu cea manifestată de celule, oamenii îşi restricţionează, inevitabil, comportamentul de dezvoltare atunci când trec pe modulul de protecţie. Dacă fugi de un leu, nu este o idee prea bună să-ţi cheltui energia cu dezvoltarea. Pentru a supravieţui, adică pentru a scăpa de leu, faci apel la toată energia pe care o ai, pentru a declanșa o reacţie de „luptă sau fugi”. Redistribuirea rezervelor de energie pentru a alimenta reacţia de protecţie duce, inevitabil, la o inhibare a procesului de dezvoltare. Pe lângă faptul că energia este deviată pentru a sprijini ţesuturile şi organele necesare în reacţia de protecţie, mai există şi un alt motiv pentru care dezvoltarea este inhibată. Procesele de creştere necesită un schimb deschis între un organism şi mediul său. De exemplu, hrana este ingerată, iar reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă protecţia necesită închiderea sistemului, pentru a apăra organismul de ameninţarea percepută. Inhibarea proceselor de dezvoltare este istovitoare şi prin faptul că procesul de creştere nu doar consumă, ci și produce energie. Ca urmare, o reacţie de protecţie prelungită inhibă crearea energiei care susţine viaţa. Cu cât rămâneţi mai mult pe un mod de protecţie, cu atât mai mult vă compromiteţi dezvoltarea. Practic, este posibil să vă închideţi procesele de dezvoltare complet, încât expresia „speriat de moarte” să devină un fapt real.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu ajungem la punctul în care să fim „speriaţi de moarte”. Spre deosebire de organismele unicelulare, reacţia de dezvoltare/protecţie la cele pluricelulare nu este un mecanism de genul sau/sau - nu toate cele 50 de miliarde de celule ale noastre trebuie să aibă, în acelaşi timp, atât funcţia de dezvoltare, cât şi pe cea de protecţie. Proporţia de celule implicate într-o reacţie de protecţie depinde de gravitatea ameninţării percepute. Puteţi supravieţui cu stresul unor ameninţări, însă inhibarea cronică a mecanismelor de creştere vă compromite serios vitalitatea. De asemenea, este important de menţionat că, pentru a experimenta o vitalitate deplină, e nevoie de mai mult decât să scăpaţi de factorii de stres din viaţa dv. Într-un continuum de dezvoltare şi protecţie, eliminarea acestor factori nu face decât să vă aducă într-un punct neutru din interval. Dar pentru a prospera cu adevărat, trebuie nu numai să eliminăm factorii de stres, ci şi să căutăm, în mod activ, o viaţă plină de bucurie, de iubire şi de împliniri, care stimulează procesele de creştere.

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca un guvern care organizează activităţile cetăţenilor săi - celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent. Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie: apărarea și întreţinerea vieţii: Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS, adică hipotalamus-pituitară-suprarenale. Când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Însă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, el imobilizează axa HPS prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară - glanda şefă, care răspunde de organizarea celor 50 de miliarde de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente. Amintiţi-vă de mecanismul stimul - răspuns al membranei celulare, proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Asemănător cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul extern, glanda pituitară transmite un semnal glandelor suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia „luptă sau fugi” a corpului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă; ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, făcându-le să elibereze hormoni adrenocorticotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajung la glandele suprarenale, unde servesc ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de „luptă sau fugi”. Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de el. O dată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească în mod preferenţial ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Înainte ca sângele să fie trimis spre extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea lui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip „luptă sau fugi”, duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot funcţiona cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii prin digestie, absorbţie, excreţie etc., ce asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului. Astfel, reacţia de stres inhibă procesele de creştere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de-al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi atunci când vă luptaţi cu o infecţie, cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de „luptă sau fugi”, hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât de eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare e mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Astfel, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior, în caz de urgenţă. Cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. În plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente. În caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior - sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip „luptă sau fugi”. Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei are un preţ, şi anume o conştienţă şi o inteligenţă reduse.

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care-l dădusem – echivalentul din facultatea de medicină al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul e simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul la studenții care nu iau note bune la teste. Stresul examenului îi paralizează, și ei, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite, pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o de-a lungul întregului semestru.

Sistemul HPS este un mecanism fantastic de făcut faţă stresului acut, dar acest sistem de protecţie nu a fost proiectat să fie activ în permanență. În lumea de azi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt ameninţări acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi în comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda „Pe locuri!”, se aşază în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi, şi-şi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce ei se ridică pe vârful degetelor. Atunci când trec în modul „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii pentru sarcina grea ce-i aşteaptă. În timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start”, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start”. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi vor colapsa fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii „Fiţi gata!”, şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tipul Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară în regiunea creierului, numită hipocamp – o parte a sistemului nervos, implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocamp îşi reluau diviziunea celulară atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei, după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu, ca şi altele, pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, ce afectează producţia de substanţe semnal din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost mai simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Unii cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibarea procesului de dezvoltare neuronală de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampul şi cortexul prefrontal (centrul raţiunii superioare) prezintă o micşorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „În ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia apare atunci când mecanismul de stres al creierului e suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii umane.

Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, trăind în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. Ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la prosperitatea comunităţii, şi de obicei se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea e într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei interacţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun. Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei supravieţuiri, se străduiesc să ajungă cât mai repede la adăpost. După 5 minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi-şi continuă viaţa, în comunitatea în plină dezvoltare. Dar ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi n-ar mai exista semnalul de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? În cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă. Mor, pe rând, până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate supravieţui cu uşurinţă stresului pe termen scurt, cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, dar când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie 2001. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după, când şocul veştii se răspândea dincolo de oraşul New York, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul declarațiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-una de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie ca preşedintele să intervină. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut o vreme până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat, însă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte de terorism. Într-un fel, teroriştii au câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa hal, încât să rămânem într-o stare cronică de protecţie, care ne epuizează sufletește.

Vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care-l au fricile şi comportamentul de protecţie rezultat din ele asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit? Sunt ele necesare? Sunt reale? Contribuie ele la o viaţă împlinită? Dacă ne putem controla fricile, ne putem recăpăta controlul asupra propriei vieţi. Preşedintele Roosevelt cunoştea natură distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie când a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „N-avem de ce altceva să ne fie frică, decât de frica însăşi”. Atunci când renunțăm la frică, am făcut primul pas spre crearea unei vieţi pline de satisfacţii.

Sursa: Bruce Lipton – Biologia credinței, Editura For You, 2008

Pe aceeași temă, citiți și articolele:

Cum ne îmbolnăvesc emoțiile negative

Frica – cea mai răspândită emoție

Frica de moarte

Despre frică
Știrile dăunează grav sănătății