Jurisprudența romanțată din Evul Mediu

JURISPRUDENȚĂ ROMANȚATĂ DIN EVUL MEDIU

E greu să acordezi barocul cu romanticul. Totuși, nu pot caracteriza altfel grupul de juriști care s-a format la începutul secolului al XVIII-lea în jurul universităților germane, care făcea să răsară flori, fie ele cât de bizare, pe aridul teren al jurisprudenței. Cine are posibilitatea să răsfoiască noianul disertațiilor, disputelor, comentariilor și tratatelor acelei vremi se va simți de parcă ar sta în fața unui câmp presărat cu flori stranii.

Aceste studii dezbăteau problemele juridice într-un mod vădit romanțios. Autorii lor își încercau agerimea spiritului asupra instituțiilor juridice. Juristul de azi, de pildă, își alege ca temă legea chiriilor, dreptul de succesiune, dreptul familiei, dreptul cambial, și despre fiecare în parte scrie un studiu mai mult sau mai puțin substanțial. Nu astfel se apuca de treabă juristul barocului german. El își fixa ochii pe câte o persoană sau un obiect și pe acesta îl plimba de-a lungul diferitelor paragrafe. A fost redactat dreptul morarilor, al brutarilor, al fierarilor, al trompeților, ba chiar și al prostituatelor. Ei discutau cu seriozitate despre drepturile câinilor, ale porumbeilor, ale albinelor. Au luat în vârful condeielor raporturile juridice privitoare la scrisorile de dragoste, problemele juridice ivite în legătură cu pălmuitul, au rezolvat problemele juridice iscate de bântuirile stafiilor. Toate acestea sunt prezentate în stilul pompos al barocului, esența fiind înlocuită cu speculații lipsite de conținut. Într-un cuvânt... romanțat.

Dreptul canin

De jure canum. Cu acest titlu apare, în 1734, expunerea populară a avocatului Heinrich Klüver din Wittenberg despre dreptul câinilor. Acest opuscul ar putea servi în școli drept model al modului de gândire barocă. Primul capitol se ocupă cu apologia câinelui. Autorul povestește întâmplări despre docilitatea și fidelitatea animalului. Pofta de a povesti îl târăște în paragrafele 23 și 24 pe tărâmuri neobișnuite:

§ 23. Odată, găina unei femei bătrâne și sărace își ouase conștiincios ouăle cu care a fost prevăzută de mama natură, însă n-a mai apucat să le clocească, murind dintr-o cauză oarecare. Biata femeie își frângea mâinile de necăjită ce era, deoarece se gândea că s-a isprăvit cu creșterea găinilor, fiindcă n-o să mai aibă cine să clocească ouăle. Cățelușul ei, de parcă ar fi înțeles tragica situație, s-a așezat pe ouă și le-a clocit pe toate.

§ 24. O cărturăreasă de la țară a preparat găinilor sale o hrană deosebită, pentru ca ele să devină bune ouătoare. Câinele ei a înfulecat mâncarea găinilor. Rezultatul: atâta timp cât a ținut efectul alimentului, câinele a ouat un ou după altul, de parcă ar fi fost găină.

Doar în capitolul trei încep să mârâie problemele propriu-zise ale dreptului canin. Se perindă, ca unii care stârnesc diferite încurcături juridice - câinii de casă, cei de vânătoare și cei turbați. În scenă apare și hingherul. Rolul acestuia nu-i așa de simplu, cum s-ar părea. După regulamentul vechilor bresle, un om care a fost odată hingher nu mai putea fi vreodată membru al vreunei bresle, deoarece meseria aceasta era trecută în rândul ocupațiilor dezonorante. Totuși, se putea întâmpla ca vreun meseriaș onorabil să omoare un câine. Problema juridică consta în ce măsură se poate califica acest meseriaș drept hingher de ocazie, cu alte cuvinte, amator și nu profesionist în meseria de hingher.

Câinii doctorului Klüver și-au amestecat lătratul și în dreptul de succesiune. Aflăm astfel că un câine nu se consideră avere succesorală, în consecință este moștenit de către celălalt soț. În schimb, zgarda câinelui numai în acel caz poate fi moștenită de către soț, dacă este confecționată din curea simplă. În caz că este bătută cu argint, se va preda moștenitorilor în drept. Autorul mai scormonește o mulțime de probleme canine interesante, dar în locul lor voi face cunoscută o altă capodoperă de-a lui: studiul apărut în multe ediții despre copilul născut în poștalion.

Copilul născut în poștalion și taxa de transport

Titlul întreg sună astfel: „Scurtă monografie despre problema juridică: Dacă o femeie însărcinată naște un copil în timp ce călătorește într-un poștalion, este obligată să plătească taxa de transport și pentru prunc?” (Jena, 1709). Înainte de nașterea unui copil în poștalion, autorul discută problema dacă, în general, se cade ca o femeie să călătorească neînsoțită. În legătură cu aceasta, el îl citează pe profesorul Beier de la Jena, care este categoric împotriva acestui fel de călătorii, quia suspectum reddunt pudieitiam (fiindcă ridică îndoieli în privința pudorii). Însuși autorul nostru admite că se pot isca suspiciuni. În schimb, descoperă și o circumstanță atenuantă: este posibil, spune el, ca femeia să aibă treabă, și astfel să fie obligată să călătorească. S-ar putea întâmpla însă ca vreun călător să dea târcoale cu propuneri obraznice doamnei care călătorește singură. În acest caz, autorul recomandă un răspuns strașnic, cu referire la pudoare. Îndrăznețului trebuie să i se răspundă în felul următor: „Dacă mă iubiți cu adevărat, nu-mi răpiți tocmai ceea ce mă face demnă de iubit”.

După acest preambul, are loc evenimentul ce servește ca subiect disertației: Călătoarea singuratică naște pe neașteptate un copil în poștalion. Autorul nu este preocupat de problema ajutorului medical, pentru el fiind importantă doar cea juridică: Oare trebuie plătită o taxă de transport și pentru nou-născut? În limbajul de azi, trebuie cumpărat bilet și pentru copil? Sunt două cazuri posibile:

1. Femeia a închiriat toată trăsura. În acest caz, are dreptul să invite oricâți musafiri dorește, fără ca proprietarul poștalionului să poată pretinde vreo taxă separată. Copilul este considerat în acest caz un oaspete.

2. A cumpărat bilet doar pentru ea. Această eventualitate a fost discutată de mai mulți învățați și s-a ajuns la părerea generală că pentru copil nu trebuie plătit bilet, partus enim antequam edatur mulieris portio est vel viscerum (fiindcă fătul face parte din trupul femeii, asemeni organelor ei interne). Autorul împărtășește aceeași opinie, dar din cu totul alte motive, și se pare că întreaga disertație a scris-o ca să opună argumentelor juriștilor retrograzi argumentele sale „înnoitoare” și surprinzătoare. Argumentul de mai sus, după care copilul face parte din trupul femeii și deci poate fi considerat persoană de sine stătătoare, stă în picioare tot atât cât și oricare dintre organele ei interne. Adică stă, dar numai atâta timp cât copilul se ascunde înăuntru. Din momentul în care s-a desprins de mamă, el trebuie considerat o persoană independentă.

Care sunt, așadar, noile argumente hotărâtoare?

1. Copilul nu ocupă un loc separat pe bancă, deci nu-l păgubește pe cărăuș. Chiar dacă mama n-ar fi în stare să-l țină în brațe, nici atunci n-ar fi nevoie să-l așeze pe bancă, fiindcă poate fi culcat pe paiele din fundul trăsurii.

2. Cărăușul poate să vadă că femeia este însărcinată, deci trebuie să țină cont de sporire. Clar!

Dar se schimbă oare situația dacă femeia, precaută, își ia cu sine și un leagăn? Da, se schimbă, deoarece leagănul ocupă un loc în trăsură. Dar nici în acest caz nu se va plăti pentru copil, ci pentru leagăn, și asta numai în cazul în care proprietarul poștalionului dovedește că locul ocupat de leagăn l-ar fi putut da altcuiva.

O nouă încurcătură: femeia nu vrea să plătească pentru leagăn. Ce poate face, în acest caz, cărăușul? Poate opri leagănul. Foarte bine, dar cu ce fel de drept? Cu drept de zălog, ori cu simplul drept de reținere? Nu-i totuna, fiindcă dacă n-are decât drept de reținere, i-o poate lua înainte un creditor cu drept de zălog. După ce citează o groază de autorități în materie de drept, autorul ajunge la concluzia că proprietarul poștalionului n-are decât drept de reținere. Cine se îndoiește de corectitudinea citatelor, să răsfoiască opus-ul de mare autoritate, unanim apreciat, al doctorului Harprecht, intitulat Recht der Fuhrleute (Dreptul cărăușilor), în care le va găsi pe toate în partea I, cap. 4, § I, p. 63.

Domeniul juridic al scrisorilor de dragoste

Dacă m-am ocupat de complicațiile juridice iscate în jurul nou-născutului, o să amintesc și despre antecedente. Bernhard Pfretzscher, jurist, savant din Wittenberg, s-a aventurat pe acest tărâm al dreptului, neglijat până atunci, scriind o lucrare de interes obștesc despre scrisorile de dragoste: De libris amatoriis, (Wittenberg, 1744). Studiul se împarte în două părți: se discută separat despre dragostea cinstită și despre cea vinovată.

- Primul caz, prima întrebare: în ce măsură obligă la căsătorie scrisoarea de dragoste a unui minor? Răspuns: dacă părinții au consimțit să fie scrisă, ea obligă, altfel, nu. Hotărârea este corectă, cu toate că în practică, de la Papinian încoace, e foarte puțin probabil să se fi compus vreo scrisoare de dragoste cu aprobare părintească...

- Întrebarea următoare: scrisoarea unui alienat obligă la căsătorie? Problema nu-i deloc simplă. Dacă studiem cu atenție cazurile, găsim nenumărate exemple în care chiar dragostea este cea care tulbură mintea celui care a compus scrisoarea. Câteodată îl țicnește în așa măsură, încât arată de parcă ar fi nebun de legat. După unii juriști, îndrăgostiții exaltați trebuie considerați nebuni și, prin urmare, scrisorile lor de dragoste nu obligă la nimic. Punctul de vedere al autorului: trebuie cerută părerea medicilor specialiști, spre a putea stabili gradul de nebunie.

- O altă complicație: În ce măsură obligă scrisoarea omului beat? Depinde de gradul de beție, își dă cu părerea autorul. Trebuie să se procedeze foarte prudent cu interpretarea declarațiilor nu tocmai limpezi din scrisorile de dragoste.

- Juriștii au căzut de acord că declarațiile vagi, ca de exemplu: „Ești a mea” sau „Să fii a mea” etc., nu obligă. În schimb, da, sunt considerate drept promisiuni de căsătorie frazele astfel însăilate: „Orice ar spune lumea, vreau să fii a mea”; „Scumpa mea, ești a mea, niciodată nu te voi părăsi'”; „Numai moartea ne poate despărți”.

Ce de îndrumări folositoare pentru tinerii corespondenți! Între acestea, se remarcă ultima frază a colecției de exemple: ,,Dacă o să mă căsătoresc vreodată, atunci numai pe tine te iau”. Autorul se plasează pe o bază riguros legală, trecând declarația de mai sus în rândul promisiunilor ipotetice, conform regulii lex permittens; în cazul prezenței unei condiții de amânare (dacă...), contractul nu intră în vigoare decât odată cu îndeplinirea condiției. Deci, în cazul în care autorul scrisorii e hotărât să nu se căsătorească niciodată, nu poate fi obligat să se căsătorească nici cu domnișoara în cauză.

- Ultima întrebare din domeniul dragostei cinstite: ce se întâmplă dacă adresanta nu răspunde la scrisoare? După autor, nici nu e obligată. O declarație valabilă îl obligă pe cel care a emis-o chiar dacă onorabila nu răspunde. În caz de dubiu, se ia hotărârea ca femeia să declare sub jurământ în ce fel a interpretat conținutul scrisorii.

Cu al doilea caz - dragostea vinovată - autorul termină repede. De această rubrică țin scrisorile de dragoste ale soților, anume cele adresate unor terțe persoane. Dacă soția se pretează la astfel de lucruri, soțul poate proceda în două feluri:

1. Dacă femeia a greșit din lipsă de experiență, trebuie iertată.

2. Dacă femeia a corespondat în mod conștient, soțul are voie s-o pălmuiască. De altfel, și puncte de vedere utilitariste justifică o palmă aplicată la timp, lucru care-l scutește pe soț ca mai târziu să fie nevoit să recurgă la măsuri disciplinare mai grave.

Dar dacă femeia își prinde bărbatul asupra faptului? Ei bine, ea nu poate uza de palme sau de alte procedee teroriste ca mijloace represive, ci trebuie să aranjeze afacerea în mod pașnic. Cu această expunere de motive, vădit părtinitoare, pare că autorul a făcut ordine definitivă în imensitatea stufoasă a problemelor juridice iscate de scrisorile de dragoste.

În timp ce citeam micul studiu, mi-a atras atenția acea afirmație a autorului cum că poți înnebuni din dragoste. Este cunoscută minuscula operă a spaniolului Quevedo despre spitalul nebunilor din dragoste. Aceasta însă nu este decât jocul imaginației marelui satiric al veacului al XVII-lea. În schimb, expertiza Facultății de medicină de la Helmstadt din anul 1726 a fost emisă de niște savanți. Pretextul a fost furnizat de un tânăr teolog luteran, care s-a îndrăgostit de servitoarea tatălui său. Fata fiind calvinistă, în fața căsătoriei s-au ridicat grave obstacole religioase. La un moment dat, în biserica luterană s-au găsit bilete batjocoritoare la adresa luteranilor. Cercetările au scos la iveală că autorul răvașelor era tânărul teolog. Dar, oare de ce își bătea joc tânărul de propria lui credință? Fiind citat în fața conciliului bisericesc, a recunoscut totul: Voia să ațâțe preoțimea luterană, ca apoi aceștia, la rândul lor, să-i atace pe calviniști cu putere întețită, drept care să ia naștere o puternică dispută teologică, iar fata, convinsă de argumentele disputei, să treacă la religia luterană. Dragoste complicată de teolog...

Autoritatea bisericească, bănuind că ceva nu-i în ordine cu teologul, s-a adresat Facultății de medicină din Helmstadt. Iată răspunsul acesteia: Având în vedere actele privitoare la candidatul teolog C. H. și cerându-ni-se părerea privitoare la faptul dacă din acte se poate constata că la numitul candidat judicium rationis est pervertis per nimium amorem (dacă dragostea peste măsură nu i-a luat mințile), noi, decanul, seniorul și profesorii Facultății de medicină de aici, studiind și cumpănind temeinic cazul, am sintetizat părerile noastre. Împrejurările cuprinse în acte permit să se tragă concluzia că în cazul numitei persoane nu-i totul în ordine, deoarece la persoanele predispuse la melancolie, amor frustratus (dragostea neîmpărtășită) poate provoca tulburarea minții în așa măsură, încât individul să nu mai fie răspunzător de faptele sale”.

Timpul trecea, și idila teologului se târa mai departe prin labirintul actelor. Expertiza Facultății de medicină a fost transferată la Facultatea de drept din Wittenberg. S-a dispus un consult medical. Teologul a fost luat în primire de către medici, care l-au examinat, întocmind despre cele constatate un proces-verbal. Conform acestuia, afacerea s-a isprăvit în mod surprinzător: teologul a declarat că n-are nici pe dracu’ și că, de altfel, nici nu mai este îndrăgostit...

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003