Ce s-a ales de Tezaurul României? + documentar

-->

CE S-A ALES DE TEZAURUL ROMÂNIEI?

Trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial, Tezaurul României nu a mai fost restituit niciodată integral de către autoritățile de la Moscova. Deși, de-a lungul timpului, rușii au returnat o parte din obiectele de valoare, România nu a primit nici până acum întregul tezaur. Printre valorile trimise în Rusia pe 12 și 14 decembrie 1916 se numărau tezaurul Băncii Naționale și valori aparținând unor firme și persoane particulare românești, de o valoare inestimabilă. Hotărârea scoaterii lor din țară s-a luat din cauza temerii autorităților românești că ele vor fi confiscate de armatele Puterilor Centrale. Politicienii vremii nu aveau de unde să știe că rușii comuniști, care au preluat puterea în urma Revoluției bolșevice, vor fi de fapt cei care își vor însuși aceste averi. Subiectul dezbătut în acest scurt documentar rămâne și acum un aspect delicat al relațiilor diplomatice dintre România și Rusia. Înainte de-al urmări, vă recomand să citiți și articolul de mai jos, în care un jurnalist rus scrie în premieră despre Tezaurul României la Moscova, condamnând vehement autoritățile rusești, care refuză și în ziua de azi să ne înapoieze cele 93,4 tone de aur fin.

AURUL ROMÂNESC

Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet trading. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude facultatea de litere a Universităţii de Stat din Moscova în anul 1984. În 1989 şi-a susţinut la aceeași universitate teza de doctorat cu tema „Mitologia socială şi nomenologia filozofică în lirica românească contemporană”. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste 20 de afaceri necinstite din Statele Unite, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă Technical Analysis of Stocks and Commodities, nu are corespondent pe piaţa americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spaţiul post-sovietic”, stabilit de Global Intellect Monitoring în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

Fragmente din articolul lui Serghei Golubiţki

(...) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (...) În ceea ce ţine de „drepturile omului”, putem face interpretări. Cu totul altfel stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite sub nici o formă interpretări. Şi vreau să subliniez că această chestiune are o importanţă principială pentru Rusia, pentru noi, într-o măsură cu mult mai mare decât pentru România sau Moldova, ai cărei parlamentari au şi intervenit [pe 2 decembrie 2012] pentru includerea chestiunii în APCE [Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei]. De ce este aceasta o chestiune de principiu pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei, chestiunea se pune în cu totul alt plan – cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, îi spunem nu atât străinătăţii, cât nouă înşine că da, suntem nişte HOŢI! Recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki. Aşa şi nicicum altfel. Niciun fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi cum că că tema „aurului românesc” ţine de timpuri demult apuse, e o chestiune istorică, fără nicio tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii, dacă refuzăm să ne recunoaştem deschis obligaţiile de returnare a ceea ce am furat în mod cinic.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși n-au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv pentru care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de 2 ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi acum nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensivă care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus. La 2 decembrie, Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional, s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii. Pentru Rusia, procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916, ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeale aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu e greu să calculăm valoarea lor actuală (sigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.

„Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314.580.456 lei şi 84 bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două, cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie) a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918, Leiba Davidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român”.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întregul cinism al situației, trebuie să amintim neapărat cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, 1956 și 2008. Acestea au fost însoţite de o retorică triumfalistă, de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil! E onest! Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind de o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti; am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-i aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare, în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi fără echivoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Şi atunci, care-i problema? De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric? AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce trebuie eu să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă, damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei ce înșelau încrederea erau supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua și ultima treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit, dracii le zdrobeau capetele. Pentru un creștin, nu există crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au acordat încredere. Și aici nu mai e vorba de cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy Riot în biserică, ci de un lucru mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de „aurul românesc”. De Riot Pussy – da! aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriul nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa... un fleac, o „chestiune istorică”.

Sursa: aici

-->