Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor + VIDEO (RO)

UN ACT DE ACUZARE ADEVĂRAT ÎMPOTRIVA EVREILOR

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds (Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor în cinematografie. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am adus dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind despre capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografiei. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, e inexplicabil: Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii ne-evrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Dumnezeu e cu noi (Gott mit uns) (RO)