România, colonie a Israelului? (documentar & eBook)

-->

ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI? 

      prof. univ. Ion Coja 
 

România este azi o ţară ocupată, iar majoritatea ocupanţilor sunt evrei! Suntem o ţară care şi-a pierdut independenţa şi suveranitatea. Aceste atribute mai există numai în Constituţie, ca vorbe goale. Suveranitatea şi independenţa românească sunt cuvinte fără nicio acoperire. A spus-o, într-un cadru mai intim şi Shimon Peres: „România a fost cumpărată de evrei! Câteva milioane de români au luat calea emigrării, au plecat să muncească în alte ţări, obligaţi s-o facă! Mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce. Iar cei mai mulţi din ei sunt oameni capabili, cu pregătire superioară, buni meseriaşi, a căror eficienţă profesională creează bunăstare naţională pe alte meridiane. S-a produs astfel cea mai gravă depopulare a ţării din toată istoria noastră. În mod evident, această depopulare a ţării prin emigrare este provocată de guvernanţi prin politica economică promovată. La această emigrare se adaugă declinul demografic, provocat de autorităţi prin propaganda contraceptivă efectuată îndeosebi la sate, prin măsurile care descurajează viaţa de familie, cu copii. La un loc, pentru tot ce ni s-a întâmplat după 1990, a apărut termenul, din nefericire întru totul exact, de-românizarea României. Toate nenorocirile de care avem parte după 1990, atât de absurde în sine, capătă coerenţă şi logică dacă le raportăm la rezultat: de-românizarea României este un proces riguros controlat, plănuit de multă vreme, nicidecum spontan sau întâmplător. Iar acest proces este parte din programul transformării României într-un Israel de rezervă!”

Shimon Peres: Israel cumpără România

Evrei care ne conduc: Iliescu, Roman, Brucan, Constantinescu, Isărescu, Berceanu, Băsescu, Stolojan şi mulţi alţii pe care îi cunoşti sau încă nu.

În ultimii 20 de ani, românul doritor să se simtă în largul său ca român se împiedică cel mai tare în ideea că părinţii lui au fost capabili de cea mai abjectă crimă: genocidul. Ca o confirmare a reinstalării cominterniştilor la guvernarea României în decembrie 1989, după 1990 s-a lansat şi apoi a fost oficial însuşită, inclusiv la nivelul manualelor şcolare, teza că din ordinul mareşalului Ion Antonescu şi în conformitate cu legile emanate de guvernarea acestuia, românii au ucis aproape 300.000 (trei sute de mii) de evrei. Ne angajăm întreaga noastră credibilitate afirmând că niciun document serios nu probează acuzaţia de genocid şi de holocaust adusă românilor. Nici măcar pentru un singur evreu nu se poate afirma că a fost ucis, conform legilor sau uzanţelor româneşti, pentru motivul că era evreu! Dimpotrivă, când avem documente credibile, acestea dovedesc limpede că în România nu a fost niciodată vreun genocid, împotriva evreilor sau a altor etnii. Nici măcar un pogrom, două. Documentele serioase, autentice, dovedesc ceea ce ştiam cu toţii până în 1990, anume că în România, regimul mareşalului Ion Antonescu i-a salvat pe evreii pentru care România acelor ani a reprezentat „o oază de linişte” (apud istoricul evreu Braham Randolph), un „colac de salvare” (rabinul Moshe Carmilly Weinberger). O spectaculoasă confirmare ne-a oferit-o recent însuşi preşedintele evreu Shimon Peres, care le-a mulţumit românilor că i-am protejat pe evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, făcând astfel posibilă emigrarea a 400.000 evrei, cu rol extrem de important în edificarea statului Israel. După cum se ştie, declaraţia lui Shimon Peres, atât de conformă adevărului, a stârnit reacţia unor oficiali ai minciunii despre Holocaustul din România... Ce să înţelegem din această neconcordanţă între preşedintele Israelului şi activiştii Holocaustului?

După părerea mea, Shimon Peres a vorbit din partea evreilor, tot mai mulţi, care îşi dau seama că minciuna cu Holocaustul are zilele numărate şi că singura şansă a evreilor de a diminua consecinţele aflării adevărului este ca ei înşişi să dea tonul! Aşa cum au făcut-o, dezvăluind lumii că vestitul săpun evreiesc nu are nici urmă de ADN uman în el! („Dar cine susţine că evreii ar fi fiinţe umane?!”, se zice că ar fi exclamat un evreu mai hâtru, comentând dezvăluirea oficializată de Yad Vashem). Dacă în România s-a practicat vreodată genocidul, acela a fost unul antiromânesc! În propria lor ţară, adeseori românii, pentru că erau români, au fost persecutaţi, marginalizaţi ori chiar hăituiţi de străini cotropitori şi de minoritari colaboraţionişti. Perioada cominternistă (1945-1960) a încercat să împingă antiromânismul spre genocid, dar nu a reuşit. Amintesc în acest sens unul din motivele pentru care Gheorghiu-Dej a desfiinţat vestita Regiune Autonomă Maghiară: deţinuţii politici proveniţi din această zonă erau doar etnici români. „Numai românii sunt duşmanii comunismului?” s-a mirat Gheorghiu-Dej. Pasămite, maghiarii aveau de-a face cu penitenciarele comuniste numai în calitate de gardieni, anchetatori, procurori etc.

După 1990, discret şi cu scheme mult mai subtile, insesizabile pentru omul de rând, normal, o dată cu revenirea cominterniştilor la guvernarea României s-a reluat genocidul antiromânesc. Aceste pagini sunt scrise cu amărăciunea şi revolta pe care mi le provoacă conştiinţa că avem de trăit într-o asemenea epocă, guvernaţi cu un astfel de program! De ce? Cu ce am greşit şi în faţa cui? Încerc de 20 de ani să înţeleg motivele pentru care suntem acuzaţi pe nedrept de holocaust, o crimă atât de urâtă, incalificabilă între oameni normali, pentru care nu există în limbajul omenesc termenul potrivit. Aşa cum mă aşteptam, cercetarea acestui subiect m-a dus departe de evenimentele şi faptele din care este alcătuită istoria noastră, a românilor. La vremea respectivă i-am şi avertizat pe cei ce ne acuzau de Holocaust: ne obligaţi să ne apărăm, să găsim argument în favoarea nevinovăţiei noastre. S-ar putea ca aceste argumente să sfârşească prin a vă incrimina pe voi, care ne acuzaţi într-o manieră atât de cinică şi iresponsabilă.

În principiu, istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi înţeleasă fără a introduce în relatarea noastră tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariţia evreilor în număr mare pe meleagurile noastre. În prezentul rezumat al contenciosului româno-evreiesc, al confruntării dintre români şi evrei, al colaborării dintre noi şi evrei, vom orienta toată povestea în funcţie de o singură problemă, care i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi cu intensitatea cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc. Vechimea acestei aspiraţii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.

Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi Maramureş, unde vin să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina toată. Identificăm, din această perspectivă, trei secvenţe, trei „momente”, trei etape istorice: Prima etapă avea loc în a doua jumătate a sec. XIX, când majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca arendaşi sau cârciumari. Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale şi financiare. Destul de repede, a devenit limpede pentru liderii politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii. Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova. Reacţia noastră de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni baza teoretică a românismului. Puţini sunt intelectualii şi politicienii români care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia evreiască. Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Paulescu. Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare.

Menţionăm un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre România şi SUA, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane (consul) însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României. Ce căuta un personaj politic atât de important într-o funcţie diplomatică atât de măruntă, de consul? Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde avea să se exercite acea funcţie: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel! Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui lider mondial al vremii, este o dovadă în plus, imposibil de interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România! Se impune o întrebare: în ce măsură, evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care, ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru majoritatea evreilor.

Se cuvine de asemenea pornită cercetarea asupra contingentului mare de evrei care în mod deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală, statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în relaţiile dintre oameni şi popoare. Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au dispărut din păcate chiar şi din manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, XX. Nimeni nu-i mai pomeneşte. Şi doar dintre aceştia s-au ridicat majoritatea evreilor care merită recunoştinţa noastră şi numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur... Din păcate, printre aceşti evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti i-au obligat să părăsească teritoriul ţării. Fuseseră identificaţi ca agenţi ai proiectului Israel în România. Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite. Mare păcat!

Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? Multă suferinţă pentru români, sub diverse forme. Multă energie consumată în van, de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă. Istoricii români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre. Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai importantă decât toate arhivele. Au suferit şi evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza terorii impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor. În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr. Ca români, nu avem ce ne reproşa faţă de evrei. Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul proiect. Cu atât mai mult, cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!

O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia de a declara Basarabia ca republică socialistă sovietică evreiască. Încercarea s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, care s-a şi întrunit, sub preşedinţia evreului Lazăr Kaganovici, dar în ultima clipă, acordul lui Stalin a fost retras. Păcat! Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală deopotrivă a proiectului de tip sionist! Cărei instanţe evreieşti îi putem cere socoteală azi pentru proiectul Israel în România? Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra subiectului, recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului!

Al doilea episod semnificativ al contenciosului româno-iudaic s-a consumat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi include trei momente, mereu invocate de evrei: (1) Pogromul de la Bucureşti, din ianuarie 1941, din timpul Rebeliunii Legionare, (2) Pogromul de la Iaşi, din iunie 1941 şi (3) Genocidul sau Holocaustul din Transnistria, din septembrie 1941 – martie 1944. În discuţia noastră lămuritoare, trebuie introdus un reper nou şi extrem de important, decisiv pentru istoria lumii (sic!): hotărârea evreilor sionişti, luată la începutul secolului XX, de a-şi construi o ţară în Palestina, pe locul Israelului biblic. Trebuie spus şi subliniat că această decizie nu a tulburat cu nimic comunitatea internaţională. Dimpotrivă, e de remarcat faptul că întreaga comunitate internaţională a privit cu înţelegere şi spirit cooperant această dorință a evreilor, oferindu-le acestora, în completare, şi alte teritorii: Madagascar, Uganda sau Rhodesia, în diverse variante, cea mai tentantă fiind aceea a unui stat-metropolă Israel în Palestina şi un alt teritoriu, cu rang de colonie a primului, în Africa, pentru a putea aduna la un loc un număr cât mai mare de evrei. Evident, acestea erau planuri pe hârtie. Când s-a trecut la realizarea Israelului, la colonizarea Palestinei cu evrei care să accepte voluntar să-şi părăsească ţara în care trăiseră până atunci, s-a constatat că evreii nu se prea înghesuiau. Reacţia lor la ciudatul proiect sionist nu a fost cea pe care au scontat sioniştii, era însă o reacţie cu totul normală: evreii au fost puşi să aleagă între viaţa pe care o duceau, uneori de câteva generaţii, într-un mediu social cunoscut, stabil, acceptat, resimţit ca propice pentru viitorul familiei, şi strămutarea în necunoscut, într-un climat străin, mai degrabă ostil, cu o mulţime de necunoscute, plin de primejdii. Era de aşteptat ca majoritatea să ezite, să nu se grăbească să alerge spre misiunea sfântă, istorică, eroică bla-bla-bla, la care erau invitaţi: refacerea Israelului. Pentru acest proiect, evreii au fost gata să cotizeze şi au făcut-o cu generozitate, dar când a fost vorba să facă pasul atât de şocant, de traumatizant al emigrării la care erau invitaţi, majoritatea au cerut timp de gândire. Se pare că primii care nu s-au grăbit să emigreze în Palestina au fost chiar liderii sionişti, autorii proiectului!

Acesta este un moment extrem de important pentru istoria lumii, momentul când evreii sionişti constată că proiectul reconstituirii Israelului nu se poate realiza pentru că cele câteva milioane de evrei care să populeze Palestina nu se ofereau. Consecinţele acestui refuz au fost catastrofale pentru istoria lumii, a Europei în primul rând! Ca şi pentru oricare dintre cititorii acestor pagini! Şi anume: Nebunia sionistă nu a acceptat această situaţie, care însemna abandonarea proiectului Israel. Un proiect despre care se putea spune, între oameni normali, că se născuse mort. Evreii sionişti nu s-au împăcat însă cu evidenţa faptului că, în afară de câteva sute de tineri entuziaşti şi săraci, alţi evrei nu erau tentaţi să facă pasul riscant al unei schimbări atât de radicale în viaţa lor. Cel mult, pentru evreii în vârstă, Palestina era un loc tentant, în care să vii să mori şi să fii îngropat acolo, în pământul străbun. În rest, în mod evident Palestina nu oferea nicio posibilitate de viaţă după parametrii evreieşti tradiţionali. Numai din pur idealism cineva se putea lansa într-o asemenea aventură! Dar de unde atâta idealism la milioane de persoane? Sioniştii nu au abandonat proiectul, ci au imaginat faza a doua, şi anume soluţia de avarie: constrângerea evreilor de a-şi părăsi casa şi ţara pentru a se strămuta în Palestina, în Eretz Israel!

Cum puteau fi obligaţi milioane de evrei să ia calea pribegiei spre ţinutul inospitalier al Palestinei? Cu ce îi puteau constrânge evreii sionişti pe ceilalţi evrei? Cu nimic! În niciun chip! Singurii care îi puteau constrânge pe evrei erau... ne-evreii, autorităţile din ţările unde trăiau mulţi evrei! Iar instrumentele care i-au şi constrâns pe evrei să plece au fost: holocaustul şi comunismul. Ce au în comun cele două mari hecatombe (omorul în masă al multor fiinţe umane fără apărare)? Un singur lucru: rolul decisiv, pe care l-au jucat în apariţia şi consolidarea statului Israel. Suferinţele evreieşti îndurate în Al Doilea Război Mondial, mediatizate bine, chiar în exces şi cu exagerări fără precedent, au sensibilizat lumea întreagă, cu osebire pe cea anglo-saxonă, astfel că ideea de a se constitui un stat nou, ţară şi cămin pentru evreii atât de urgisiţi, s-a impus aproape de la sine publicului şi guvernelor, fără eforturi deosebite. Efectul cel mai important al persecuţiilor anti-evreieşti din Germania şi ţările satelit ale acesteia a fost că un mare număr de evrei au ales să emigreze totuşi în Palestina, în viitorul Israel. În plus, după constituirea sa, statul Israel a început să beneficieze de sume impresionante, percepute ca reparaţii pentru suferinţele evreilor loviţi de Holocaust.

Dar nici pe departe evreii astfel ajunşi în Palestina de teama naziştilor, deci până în 1945, nu erau suficient de mulţi pentru a asigura funcţionarea unui stat şi pentru a contrabalansa numărul relativ mare de palestinieni. Mai era nevoie de alţi evrei, mult mai mulţi. Aceştia au venit din ţările de curând intrate sub regim comunist. Evreii din aceste ţări au luat calea emigraţiei, în număr tot mai mare, pe măsură ce regimul comunist instalat se arăta tot mai nepotrivit cu starea de normalitate, mai abuziv, mai criminal. În ţările obligate să treacă la comunism a crescut brusc numărul celor doritori să-şi părăsească ţara din cauza noului regim. S-a creat o adevărată psihoză a plecării, bine întreţinută de propagandă occidentală. Dar, o dată lăsată cortina de fier, s-a interzis dreptul de a-ţi alege ţara în care să trăieşti şi de a părăsi ţara în care te afli. Binefacerile comunismului deveniseră obligatorii. Cu o singură excepţie: evreii puteau părăsi raiul comunist! Ei inventaseră comunismul şi, ca beneficiari ai brevetului, aveau dreptul să se lepede de el.

Paradoxul situaţiei se pretează la numeroase interpretări şi comentarii, inclusiv amuzante, sarcastice. Comentariul cel mai justificat însă este unul dramatic: aşadar, simplificând lucrurile, dar fără a le deforma, avem motive să credem că instaurarea comunismului de către evreii cominternişti în Europa de Est a avut drept scop să deterioreze condiţiile generale de viaţă ale tuturor, în aşa măsură încât să-i determine pe evrei să emigreze în Palestina, în Israel. Spune multe detaliul că, practic, numai evreii puteau părăsi legal regimul comunist. Pentru ne-evrei nu a existat niciun mijloc legal. Mulţi ne-evrei, dorind să plece cu orice preţ din lagărul comunist, au plătit cu viaţa sau cu libertatea această încercare. Ne-evreilor care au rămas în lagărul comunist nu le-a fost uşor. Desproprietăriţi şi pauperizaţi, foarte mulţi marginalizaţi ca indezirabili sau inadaptabili ideologici, mulţi arestaţi şi condamnaţi pe nedrept, se poate spune că pentru majoritatea locuitorilor din aceste ţări viaţa s-a schimbat radical în rău, devenind insuportabilă în multe privinţe. Niciodată nu am primit un răspuns logic la întrebarea de ce, cui a folosit experimentul comunist, falimentar dinainte de a se naşte? Întrebăm acum: în ce măsură este corectă ipoteza că toate aceste nenorociri care au afectat jumătate din Europa s-au petrecut pentru a-i determina pe evrei să părăsească aceste ţări în care trăiau de câteva generaţii şi să emigreze în Israel?

Nota bene: aceiaşi evrei, invitaţi să plece în Israel pe vremea când ţările respective nu erau comuniste încă, ci ţări „normale”, nu s-au arătat deloc dispuşi să le părăsească. Schimbarea de atitudine a evreilor faţă de ideea plecării în Israel a fost în mod clar cauzată de schimbarea regimului social-politic în ţara de baştină. În privinţa asta, nu poate fi nicio îndoială! Cererea de plecare a evreilor din România a fost, sub comunişti, mult mai mare ca pe vremea lui Ion Antonescu. Comunismul a fost mai greu de suportat decât aşa-zisul regim de exterminare! Mi se pare evident că e mult adevăr în această ipoteză. Chiar dacă vom identifica şi alte cauze şi scopuri pentru experimentul comunist, ipoteza subordonării experimentului bolşevic la proiectul sionist de comasare în Israel a unui număr cât mai mare de evrei nu poate fi respinsă şi trebuie consacrată ca atare. Caz în care, în mod evident, avem datoria să ne întrebăm cine poartă răspunderea pentru imensele suferinţe pricinuite de instalarea comunismului în Europa de Est! Să nu ne sfiim să arătăm acuzator spre liderii sionismului! Nebunia sionistă a făcut şi face în continuare multe victime şi printre evrei! Cu atât mai mult avem dreptul să cerem liderilor şi organizaţiilor sioniste, înseşi ideii sioniste (sic!), să dea socoteală în faţa tuturor, evrei şi ne-evrei, pentru milioanele de vieţi distruse ori batjocorite! Zeci, sute de milioane de oameni care au suferit ca niciodată în istorie! O mai spun o dată: eu şi oricare dintre cititorii acestor rânduri am fi avut o viaţă mai uşoară, mai frumoasă, mai îndestulată dacă sioniştii nu ar fi conspirat şi acţionat pentru proiectul Israel în Palestina, prin care au stricat tihna şi normalitatea existenţei noastre ca români, ca europeni, ca oameni! În nebunia lor, nu au avut niciun scrupul! Au recurs cu viclenie, inclusiv la stratagema clasică a inversării rolurilor: noi, victimele, am devenit vinovaţi de crimele plănuite şi înfăptuite de ei, sioniştii şi evreii cominternişti! Acesta ar fi al treilea moment de tensiune, eufemistic vorbind, din istoria relaţiilor dintre români şi evrei. Cel mai dureros. Românul se fereşte în ultima vreme să mai spună că „mai rău nu se poate”. A spus-o de atâtea ori înainte de 1990, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, ca după aceea să constate, cu perplexitate şi amărăciune, că se poate! Vorba asta se potriveşte şi pentru necazurile noastre cu evreii. Se pare că al treilea moment, cât va fi fost el de dureros, n-a fost totuşi cel mai! Căci a urmat şi al patrulea moment, încă neîncheiat, în care trăim şi evoluăm noi, cei de azi.

Dacă în 1944 evreii comunişti, cominternişti, au ajuns să pună mâna pe guvernarea României şi să-şi facă de cap sub protecţia ocupantului sovietic, după 1990 România a ajuns din nou sub controlul unor structuri evreieşti (tot cominterniste), fără ca acestea să se bucure de un sprijin extern prea evident. În mod semnificativ, principalii actori ai evenimentelor din decembrie 1989, adică Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan, care au pretins a fi aduşi de „valul revoluţiei” în fruntea evenimentelor, aparţin fostelor structuri cominterniste. Ion Iliescu şi Petre Roman ca urmaşi cuminţi ai unor cominternişti notorii, identificaţi sigur ca agenţi sovietici, iar al treilea, Silviu Brucan, ca supravieţuitor al valului cominternist abătut asupra României după august 1944. Petre Roman şi Silviu Brucan, evrei cu acte în regulă, Ion Iliescu cu o naţionalitate ceva mai… complexă, amestec de bulgar, evreu şi ceva român. Ion Iliescu nu a dat niciodată dovadă că ar simţi româneşte. De ceilalţi doi, ce să mai vorbim?!

Mai mult, nici ceilalţi doi preşedinţi, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, nu au o apartenenţă etnică cert românească şi s-au ferit s-o lămurească. După ştiinţa mea, mama lui Emil Constantinescu este evreică şi se trage dintr-o familie de evrei anarhişti, izgoniţi din Elveţia şi pripăşiţi în Rusia înainte de 1918, în Basarabia mai exact. Despre Traian Băsescu circulă două variante: tată evreu, plecat în Israel, unde ar mai fi şi azi în viaţă; mama evreică, tata evreu. Circulă, este un fel de a spune, căci subiectul este tabu pentru mass-media. În mod semnificativ, niciuna dintre aceste biete femei nu a apărut public să-şi arate bucuria pentru ascensiunea fiului. Orice presă sau televiziune liberă, necontrolată din umbră, ar fi găsit interesant pentru noi, publicul, să ne facă cunoştinţă cu muma lui Ştefan cel Mare a zilelor noastre. Am avut parte de trei preşedinţi anormali, care se ruşinează să spună cine le sunt părinţii! Se ruşinează să apară în public cu propria lor mamă. Nici nu-şi pomenesc părinţii în CV-ul de pe internet! Ce au de ascuns? Recomand celor care citesc aceste pagini să caute pe internet biografia celor trei preşedinţi români de după 1990 şi s-o compare cu biografia oficială a lui Nicholas Sarkozy, preşedintele Franţei. Evreu, dar evreu normal, care nu unelteşte împotriva celor ce l-au ales, Sarkozy nu-şi ascunde ascendenţii. Nu există nicio legătură între originea sa evreiască şi politica pe care o duce ca preşedinte al Franţei în folosul Franţei, al francezilor. Ceea ce nu putem spune şi noi despre preşedinţii cu care ne-a pedepsit Dumnezeu după 1990.

Mă consider un om normal. Mă străduiesc să fiu, în orice caz. Nu resping nicicum ideea ca în fruntea statului sau guvernului român să ajungă un alogen (care se deosebeşte prin natură şi origine de mediul în care este). Am mai avut regi şi domnitori străini. Toate popoarele europene au cunoscut această situaţie şi nu o incriminăm în vreun fel. Dar în asemenea cazuri, cred că starea de normalitate impune anumite restricţii, limite a căror depăşire nu poate fi trecută cu vederea în numele toleranţei şi al combaterii gesturilor de discriminare etnică. Iată, pe această temă, câteva considerente şi observaţii: Persoana în cauză, adică alogenul ajuns în funcţii publice înalte, se cuvine să nu-şi ascundă originea etnică, ci s-o asume cu seninătate şi.. umor, dacă se poate. Exemplu de normalitate de urmat – Varujan Vosganian, mândru de stirpea sa armenească. Frecvenţa cu care apar alogenii în asemenea funcţii trebuie să respecte oarecum „algoritmul” demografic. Regula nu poate fi decât una: în asemenea funcţii, ajung cel mai des reprezentanţi ai etniei majoritare. A avea un preşedinte cu origine românească incertă nu este în regulă. A avea trei preşedinţi la rând numai pe jumătate români dă deja de gândit! Nu pare a fi o întâmplare! Iar când cealaltă jumătate este la toţi trei aceeaşi, adică evreiască (sau patagoneză, ar fi totuna), suspiciunea că ni se ascunde ceva este şi mai îndreptăţită. Ce ni se ascunde? Dacă sub oblăduirea a trei preşedinţi numai pe jumătate români, iar pe cealaltă parte evrei, ţara ar fi prosperat, dacă am fi progresat sau măcar am fi avut o evoluţie obişnuită, atunci totul putea intra sub beneficiul întâmplării, al aleatorului. Am fi consemnat această coincidenţă la rubrica de curiozităţi. Împrejurarea însă că în această perioadă de 20 de ani România a cunoscut cea mai rapidă şi mai severă involuţie din istoria sa, o veritabilă prăbuşire, ne obligă să căutăm o legătură între acest dezastru şi componenta alogenă a etniei celor vinovaţi de acest dezastru şi să ne întrebăm deschis: există vreun interes sau amestec evreiesc în decăderea României, în dezastrul din România? Cu o asemenea întrebare nu facem propagandă antisemită, cum vor exclama imbecilii, ci un gest de autoapărare! Nimic mai mult!

Faptul că în trecut, unul nu prea îndepărtat, în anii 1944-64, România a suferit de pe urma unor alogeni evrei, care au activat făţiş în slujba unor puteri străine şi vrăjmaşe, întăreşte motivele pentru care să ni se pară nefirească, chiar suspectă evreitatea atât de excesivă, de debordantă statistic a conducătorilor noştri de azi, a clasei politice. Deja ştim că ni se ascunde un fenomen demografic extrem de îngrijorător: numărul mare de evrei care au primit cetăţenie română fără nicio problemă, sub acoperirea falsă că li se face un act de justiţie. Conform unei teze neruşinate (vezi şi raportul Tismăneanu), cum că românii i-au silit pe evrei să plece în Israel şi că pierderea cetăţeniei româneşti a fost un abuz al autorităţilor din România. În realitate, evreii care au plecat în Israel au făcut-o de bună voie, beneficiind de un privilegiu refuzat celorlalţi cetăţeni din România. Dacă evreii au fost în vreun fel obligaţi să plece din România şi să renunţe la cetăţenia română – şi au fost obligaţi!, presiunea a venit din partea evreiască, sionistă. În urmă cu vreo 10 ani, erau circa o jumătate de milion de evrei care căpătaseră cetăţenie română în mare secret, fără nici un semnal în presă. (E drept, în acest fel se mai dă o lovitură: cei în cauză capătă şi cetăţenie europeană.). Paralel cu acest „spor demografic” bine mascat de autorităţi, ni se vorbeşte mereu de o comunitate evreiască pe cale de a se stinge în România. Nu mai sunt decât vreo 5-6.000 de evrei! Să le plângi de milă!... (A se compara cu ritmul lent în care se acordă cetăţenie română pentru românii basarabeni, într-adevăr îndreptăţiţi s-o obţină!).

Alt secret de stat bine păzit este structura etnică a proprietăţii imobiliare. Prima grijă a lui Emil Constantinescu, ajuns preşedinte al României, a fost să legifereze dreptul străinilor de a deveni proprietari de terenuri de orice fel în România. Am motive să cred că şi lui Ion Iliescu i s-a cerut să legifereze această prevedere criminală. El însă, inclusiv partidul pe care îl conducea, nu a insistat prea tare şi încercarea lor de a legifera acest proiect trădător de ţară a eşuat. Propunerea lui Ion Iliescu înaintată Parlamentului a fost mai mult de formă. (Le dau nepoţilor mei dreptul de a se lăuda că eu, bunicul şi unchiul lor, am declanşat în Parlament opoziţia la proiectul de a acorda străinilor dreptul de a deveni deţinători de terenuri în România.) Din păcate nu s-a mai putut face nimic atunci când la Cotroceni a venit Emil Constantinescu, preşedintele celor mai nenorocite privatizări, al celor mai păguboase tratate cu statele vecine. Individul a susţinut cu toată autoritatea funcţiei sale ca, în ciuda prevederilor constituţionale, să se legifereze posibilitatea pentru străini de a deveni proprietari funciari.

În 2003, o dată cu impunerea noii Constituţii, s-a introdus dreptul străinilor de a deveni deţinători de terenuri în România. Nota bene: Am spus de mai multe ori, fără niciun ecou în mass-media: la alegerile din 1996, Emil Constantinescu nu a obţinut voturile necesare pentru a câştiga alegerile. Cu toate acestea, a fost declarat câştigător şi deci preşedinte al României. Preşedinte fraudulos, care a debutat prin susţinerea unui proiect de lege care încălca Constituţia. Nici proiectul de modificare a Constituţiei nu a primit votul poporului român. Guvernul Adrian Năstase s-a pretat la ilegalităţile cele mai flagrante pentru a declara Constituţia votată. Printre altele, caz unic, când a văzut că rezultatul referendumului este de respingere a Constituţiei, a prelungit cu 24 de ore votarea. Dacă Dumnezeu ne va ajuta să avem un guvern de oameni normali, de patrioţi, trebuie declarate nule toate legile şi efectele produse prin modificările operate în actuala Constituţie: în fapt, Constituţia din 2003 e şi azi nelegitimă. Mai grav e că întreaga clasă politică, mass-media şi autorităţile europene au acceptat frauda şi abuzurile guvernului Năstase. Erau abuzuri prin care se uşura sarcina celor preocupaţi de distrugerea României.

Pe parcursul discuţiilor purtate în societatea românească pe marginea legiferării vânzării de teren către străini, s-a auzit cuvântul palestinienilor, ca un avertisment că prin modificarea promovată de Emil Constantinescu se creează cadrul legal pentru desfăşurarea scenariului care în 1948 a adus Palestina, ţară a palestinienilor, la situaţia de a putea fi declarată Israel, stat al evreilor: evreii, prin cumpărarea de terenuri în Palestina, au devenit la un moment dat proprietari pe cea mai întinsă suprafaţă din Palestina. Argument decisiv în constituirea statului Israel, deşi nul în drept! (În această ordine de idei, apreciez că Ion Iliescu, faţă de Constantinescu şi Băsescu, a fost mai reţinut în a promova interesele Israelului în România. Poate că mă înşel.)

O confirmare că aceste suspiciuni sunt pe deplin îndreptăţite ne-o aduce constatarea că în clasa politică, numărul de evrei este disproporţionat de mare în raport cu numărul etnicilor evrei din structura demografică a României. În primul Parlament al României, 1990-92, după un calcul pe care personal nu l-am putut verifica, dar mi-a fost oferit de un fost deputat FSN, etnicii români erau sub 50%. Evreii erau aşa de mulţi, încât în 1992, când s-a ales al doilea Parlament post-decembrist, Comunitatea Evreiască, ştiind bine câţi sunt parlamentarii evrei intraţi pe listele de partid, s-a jenat să mai ceară un loc şi pentru un reprezentant al ei, aşa cum îi permitea noua Constituţie. Avea deja câteva zeci de reprezentanţi, pe puţin! Un gest de bun simţ (pe care nu l-au mai repetat în 1996) care confirmă însă că în Parlament era un număr nefiresc de mare de evrei. Situaţia nu s-a schimbat. În toată această perioadă de preşedinţie iudeo-românească, principalul proces socio-economic şi politic petrecut în România democratică a fost schimbarea radicală a regimului proprietăţii. Sub pretextul numit privatizare, care părea să însemne trecerea unor active din proprietatea de stat în proprietatea particulară a cetăţenilor români, s-a produs un jaf colosal, o înstrăinare a avuţiei naţionale, publice, în beneficiul mai ales al străinilor, al alogenilor, cu sau fără statut de cetăţeni români. Aşa-zişii investitori străini! Atât cât s-a făcut o investigare juridică sau gazetărească a cazurilor de mare corupţie, s-a putut constata că etnia cea mai implicată în jaful şi distrugerile din România este etnia evreiască, reprezentată prin etnici evrei nu numai din România, ci şi din alte ţări: Israel, Rusia, SUA, Austria etc.

Această coincidenţă, faptul de a întâlni evrei la nivelul funcţiei supreme din stat, la nivelul primului ministru, al miniştrilor, al parlamentarilor, dar şi la nivelul marilor corupţi, profitori de pe urma distrugerii şi înstrăinării economiei româneşti, ne obligă să tragem o singură concluzie: România este azi o ţară ocupată, iar majoritatea ocupanţilor sunt evrei! Suntem o ţară care şi-a pierdut independenţa şi suveranitatea. Aceste atribute există numai în Constituţie, ca vorbe goale. Suveranitatea şi independenţa românească sunt cuvinte fără nicio acoperire... A spus-o, într-un cadru mai intim, şi Shimon Peres: România a fost cumpărată de evrei! De la cine au cumpărat-o? Cu ce drept? (Recomand în acest sens seria de documente şi comentarii publicate în cărţile excepţional de bine informate ale domnului Dan Cornel Nicolae, privind Ofensiva iudaismului împotriva României).

Lucrurile nu se opresc la jaful din avuţia țării. Conform programului după care a guvernat Petre Roman şi următorii prim-miniştri şi împotriva oricărei raţiuni economice, inclusiv a raţiunii profitului, industria românească s-a transformat într-o grămadă de fier vechi. De cele mai multe ori, noii proprietari au distrus utilajele şi agregatele de producţie, întreaga uzină sau fabrică a fost demontată şi vândută la fier vechi, inclusiv utilaje de ultimă generaţie. A fost astfel redus la jumătate potenţialul economic al României (producţia ei industrială şi agrară) şi au dispărut câteva milioane de locuri de muncă în producţie, în cercetare, în domeniile economice care asigurau cândva exportul românesc. Plus alte ilegalităţi şi mârşăvii ale clasei politice, ale guvernanţilor, fără egal în istoria României.

Rezultatul, despre care credem că este şi scopul urmărit de această politică economică aberantă: câteva milioane de români au luat calea emigrării, au plecat să muncească în alte ţări, obligaţi s-o facă! Mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce. Iar cei mai mulţi sunt oameni capabili, cu pregătire superioară, buni meseriaşi, a căror eficienţă profesională creează bunăstare naţională pe alte meridiane. S-a produs astfel cea mai gravă depopulare a ţării din toată istoria noastră. În mod evident, această depopulare a ţării prin emigrare este provocată de guvernanţi prin politica economică promovată. La această emigrare se adaugă declinul demografic provocat de autorităţi prin propaganda contraceptivă efectuată îndeosebi la sate, prin măsurile care descurajează viaţa de familie, cu copii etc. La un loc, pentru tot ce ni s-a întâmplat după 1990, a apărut termenul, din nefericire întru totul exact, de-românizarea României. Toate nenorocirile de care avem parte după 1990, atât de absurde în sine, capătă imediat coerenţă şi logică dacă le raportăm la rezultat: de-românizarea României este un proces riguros controlat, plănuit de multă vreme, nicidecum spontan sau întâmplător. Iar acest proces este parte din programul transformării României într-un Israel de rezervă!

Desfăşurarea acestui program ni se ascunde, ceea ce, din partea politicienilor trădători de ţară nu e de mirare. După 1990, cuvântul transparenţă a dispărut din vocabularul clasei politice. Funcţionarea democraţiei în România, a jocului de-a partidele politice, este riguros controlată. A fost din vreme pregătită în cele mai mici detalii. Nu e greu să-ţi dai seama. Din păcate, oamenii de rând sunt împiedicaţi să priceapă ceea ce se întâmplă cu ei, cu ţara. Presa, radioul şi mai ales televiziunea, cu zeci de posturi de emisie, unul mai nociv decât altul, mai mincinos, mai destrăbălat, manipulează în chip profesionist preocupările şi gândurile alegătorilor, oferindu-le zilnic ştiri de senzaţie, de scandal, care se succed într-un ritm zăpăcitor pentru percepţia omului cu o inteligenţă obişnuită. Apar în presă şi la televiziune numai comentatori agreaţi de establishment-ul instalat după 1990. Comentatori bine pregătiţi în arta minciunii, a ocolirii adevărului şi a problemelor importante. Din păcate, mulţi dintre aceştia sunt foarte tineri. Toţi au o singură preocupare: să nu vorbească nimic despre adevăratele probleme ale României, ale românilor.

Cele de mai sus ne obligă să punem o întrebare, pe care să n-o lăsăm fără răspuns: de ce are nevoie evreimea mondială de un „Israel de rezervă”? Îl rog pe cititorul acestor pagini să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se închipuie pentru câteva minute că ar trăi în Israel, ba chiar că ar fi un important lider sionist, eventual unul dintre cei şapte înţelepţi ai Sionului, preocupat profund de soarta evreilor, a Israelului. Cu minime cunoştinţe despre viaţa din Israel, îţi dai totuşi seama că acest stat nu are nici pe departe un viitor asigurat. Acest viitor este dependent aproape în totalitate de sprijinul SUA şi, oarecum, al Europei Occidentale. Acest sprijin, ca orice lucru omenesc, nu are asigurată perenitatea. E mult mai sigură, mai... perenă adversitatea plină de resentimente a lumii arabe. În confruntările armate de până acum, Israelul a ieşit biruitor, ceea ce nu a fost fatal ori catastrofal pentru niciun stat arab. Dar ziua când a 7-a sau a 70-a confruntare militară se va încheia cu înfrângerea Israelului de către arabi va fi fatală pentru Israel! Cu consecinţe, foarte probabil, ireparabile.

Când am fost senator (1992-1996), în comisia de politică externă din care făceam parte s-a dat avizul pentru un acord între statul român şi statul israelit, prin care noi acceptam să găzduim, într-un caz de forţă majoră, circa 300.000 de evrei – bătrâni, femei şi copii. Ni s-a dat şi explicaţia: 300.000 este capacitatea de găzduire a hotelurilor de pe litoral sau din România. A fost primul pas. Acest acord nu a fost mediatizat, dar eu nu am făcut din asta un secret. Precizez: în comisie eu am fost de acord cu acest aranjament, menţionând că, de va fi cazul, aceeaşi să fie disponibilitatea noastră şi pentru ceilalţi beligeranţi. Azi, dacă aş mai participa la o astfel de dezbatere, aş pune o condiţie: statul evreu să-şi ceară mai întâi scuze pentru minciunile referitoare la aşa-zisul holocaust din România! Şi să aducă mulţumiri publice pentru politica lui Ion Antonescu faţă de evrei! După aceea, dar numai după aceea, mai vedem cum facem şi cu acordul respectiv. Aşadar, încă de pe atunci se lua în calcul un scenariu catastrofic pentru Israel. Este firesc pentru nişte guvernanţi dedicaţi funcţiei lor să ia în calcul orice eventualitate.

Un alt motiv de îngrijorare pentru un viitor de bine al Israelului este prognoza meteo – dacă o putem numi aşa, pe următoarele decenii, secole chiar. Pare a fi îngrijorătoare pentru toată planeta. Condiţiile climaterice se vor deteriora grav, se vor reduce zonele în care, de bine, de rău, găseşti cele necesare vieţii. În Israel, în ciuda eforturilor, deşertul va câştiga bătălia cu inteligenţa şi abnegaţia oamenilor şi se va extinde. Se pare că România, deşi va fi afectată şi ea, va rămâne totuşi una din puţinele zone în care se va putea trăi în condiţii bune, privind îndestularea cu apă, ploi roditoare, o temperatură prielnică. Prin politica de de-românizare a României este evident că se produce un vid demografic, de care cineva de pe planetă va profita, mai devreme sau mai târziu. Cel mai logic e să profite de acest vid demografic cei care l-au creat, adică evreii. Mai ales că n-ar fi prima dată când prezenţa masivă a evreilor în România se încearcă a fi explicată ca efect firesc al densităţii demografice din România, sub media mondială şi europeană.

S-au produs alţi paşi mai departe, în aceeaşi direcţie şi în mare taină, printre care şi încetăţenirea a sute de mii de evrei. Aceştia, sute de mii, azi nu mai au nevoie de niciun acord bilateral ca să descindă în România şi nici de cazare oferită de guvernul român. Acesta le-a oferit evreilor posibilitatea să-şi cumpere care un apartament, care o vilă, care mai multe… Unii zeci de hectare de teren, alţii sute sau chiar mii de hectare. Ei sunt acasă aici, în România, fără ca noi să ştim, fără să fim întrebaţi, fără să ni se ceară voie! Şi mai ales fără să ştim exact câţi evrei sunt în România! În nicio ţară numărul exact al evreilor nu este cunoscut. În România interbelică se vorbea de câteva sute de mii de evrei, dar se pare că erau două milioane, după aprecierea celui mai important evreu, Mihail Sebastian şi a românului cel mai important, Corneliu Zelea Codreanu. Din informaţiile mele, primite neoficial dintr-o sursă prezidenţială, într-o primă etapă vor fi un milion de evrei, încetăţeniţi în România şi Moldova. Iar dacă „facem ciocu’ mic”, drept răsplată vom fi lăsaţi să ne unim cu basarabenii şi toţi să le fim în eternitate recunoscători evreilor, autori ai unirii cu fraţii noştri de peste Prut... Ei, alde Petre Roman şi Ion Iliescu, au împiedicat Unirea noastră în 1990-92, tot ei o vor patrona ca stăpâni ai celor două state fost româneşti! Evident – vorba lui Nikita Hruşciov, evreii nu vor veni în România ca să muncească în mină sau la strung! Am aflat de la un evreu din Canada că evreii care acceptă să se întoarcă în România primesc câteva sute de mii de euro ca primă de instalare. Vor veni cu bani mulţi, ca să se poată face stăpâni!

Desigur, acelor un milion de evrei le va fi mai uşor să controleze şi să domine viaţa din România dacă câteva milioane dintre cei mai activi români vor fi plecaţi din ţară pentru totdeauna! Şi dacă clasa politică, cumpărată şi şantajată, se va lăsa în continuare la remorca intereselor evreieşti. Interese fals evreieşti aş zice, cu gândul la eternitatea lumii, a neamurilor. Cum fals evreieşti s-au arătat şi interesele pentru care s-au comis atâtea nelegiuiri sioniste. Căci măsura în care evreii sionişti lucrează acum la proiectul România – stat rezervă pentru Israel, este şi măsura în care se tem sau constată că eşuează proiectul Israel în Palestina. E timpul ca evreii normali să facă ce-i de făcut! În primul rând, să denunţe nebunia şi minciunile sionismului! Să se dezică de schizofrenia acestora! Să se delimiteze de sionism! Şi să prezinte scuze întregii omeniri!

Nu-mi dau seama care evrei, cei normali sau sioniştii, se află în spatele dezbaterilor din lumea evreiască pe tema diasporismului. Este o discuţie despre care nu se spune nimic în România, deşi ne priveşte în modul cel mai direct. Am aflat de ea dintr-un roman al lui Phillip Roth. Una peste alta, în ultimele 3-4 decenii, lumea evreiască e preocupată de câteva întrebări care, la un loc, alcătuiesc o singură problemă. Se întreabă evreii ce este de făcut pentru a ajunge la un modus vivendi cu palestinienii. Situaţia actuală nu poate fi eternizată. Se pare că singura alternativă la dispariţia statului Israel este acceptarea retragerii în interiorul graniţelor din 1948. Şi mulţi evrei o consideră acceptabilă! Şi corectă, aş adăuga eu. În acest caz, un mare număr de evrei vor trebui să părăsească Israelul. Ipoteza diasporistă consideră că evreii cei mai apţi, mai potriviţi să rămână în Israel, sunt evreii proveniţi din ţările arabe, care cunosc mentalitatea arabă şi ştiu să se suporte unii pe alţii. Ceilalţi evrei, veniţi cam toţi din Europa de Est, la loc comanda! Să facă stânga împrejur şi să se întoarcă de unde au venit ei sau părinţii lor! Pe scurt, în lumea evreiască, se discut de ceva vreme şi se fac planuri privitoare la revenirea evreilor în România, Ungaria, Polonia etc. Mari bogătaşi, precum Estée Lauder, îşi pun averea în slujba acestui proiect de părăsire a Israelului. Sau – soluţie inedită, dar deja pusă în aplicare, un mare număr de evrei urmează să capete o a doua cetăţenie în ţările Europei de Est, de care să nu se folosească deocamdată. Până la noi ordine. Ale cui?

E timpul să conştientizăm acest pericol: evreii plecaţi în Israel vor să se întoarcă... Liderii evreimii mondiale au declanşat deja acest proiect, devenit deja proces în plină desfăşurare. Totul se petrece însă cu mare discreţie, propriu-zis în secret, cu concursul trădător de ţară al autorităţilor, al clasei politice în frunte cu preşedinţii ţării de care am avut parte după 1990. Minciuna cu holocaustul din România se pare că îşi află locul strategic în această acţiune: culpabilizaţi pentru crimele părinţilor, românii se vor simţi fericiţi că evreilor le trece supărarea pe noi şi se întorc! O mai spunem o dată: în România nu a fost nici urmă de holocaust sau de pogrom! Pentru cele întâmplate pe vremea guvernării mareşalului Ion Antonescu, evreii au mari datorii de recunoştinţă faţă de români! Dacă nu şi le recunosc, treaba lor! Dar e de-a dreptul un gest ordinar, de oameni fără Dumnezeu, să-i acuzi de crimă pe cei care te-au salvat de la moarte! Între oameni normali, aşa ceva este de neimaginat! De neconceput atâta lipsă de onoare!

Aşadar, după 150 de ani de la declanşarea lui, planul ISRAEL ÎN ROMÂNIA este mai aproape ca oricând de realizare. Aproape că te umpli de admiraţie pentru abnegaţia, ingeniozitatea şi stăruinţa autorilor. Şi ştiu că se găsesc printre noi nătărăi capabili să privească lucrurile din acest unghi şi să se minuneze de inteligenţa şi perseverenţa sionistă. Nimeni nu a zis că Diavolul e lipsit de idei ori că ar fi un prostănac. Se pare că exact de aici vine nefericirea sa: are prea multe idei şi nu toate-s bune! Or, dacă există, ca la toate popoarele, o componentă diabolică a evreimii, diferenţa faţă de alte popoare constă în faptul că evreii diabolici au reuşit să se organizeze ca nimeni alţii, transformând ideea de naţie în organizaţie! S-au impus faţă de evreii normali sau chiar angelici şi îi terorizează într-un mod greu de imaginat de noi, goimii! La niciun popor nu există o viaţă dublă atât de accentuată ca la evrei: una la vedere, pentru goimi, alta secretă, radical diferită, organizată după reguli şi canoane necunoscute în lumea ne-evreilor. Reguli şi canoane care nici pe departe nu fac viaţa mai frumoasă şi nici nu-l apropie pe individ mai mult de Dumnezeu! Dimpotrivă...

Fireşte, aceste pagini nu sunt scrise de grija evreilor. Nu insist în încercarea de a-i înţelege, deşi manifestarea lor ca adversari îndârjiţi ai intereselor noastre ne impune, ca reacţie de răspuns, să ne cunoaştem mai bine adversarul pentru a-i putea contracara acţiunile. Pentru mine e prea târziu să încerc să-i înţeleg printr-un efort susţinut şi bine organizat. Las celor mai tineri dintre naţionalişti să acopere acest punct din programul de salvare naţională: avem nevoie de o bună cunoaştere a lumii evreieşti, a sionismului, a dimensiunii secrete, oculte din modul lor de organizare, din mentalitatea autentic iudaică.

Vom avea de învăţat de la evrei şi multe lucruri utile, plăcute şi sub aspect moral. Şi vom putea, probabil, contribui cât de cât la emanciparea evreilor. Repet: emanciparea evreilor faţă de structurile de putere şi coerciţie moştenite de evrei din negura vremurilor. Dacă există o problemă evreiască pentru lumea în care trăim (şi există), această problemă nu se va rezolva decât prin emanciparea evreilor faţă de structurile medievale evreieşti, de natură ocultă sau discretă, care îi ţin sub oarbă ascultare.

Evreii au fost pretutindeni în fruntea luptei pentru demolarea structurilor medievale „închistate”, a tradiţiilor, a valorilor patriarhale etc., în numele modernizării cu orice chip. Dar în ascuns, valorile tradiţiei iudaice le-au păstrat cu o grijă habotnică, fără să supună nici una din acestea unui examen critic, deşi sunt ca nimeni alţii pricepuţi în a coborî orice şi pe oricine în derizoriu. Au implantat comunismul în zeci de ţări, dar s-au ferit s-o facă şi în ţara lor!

Evreii au făcut mult bine omenirii, mai exact spus: unii evrei. Dar evreii au făcut şi mult rău omenirii. Mai exact spus: unii evrei. Şi vor mai face! Soluţia pentru ameliorarea acestui aport evreiesc la dulceaţa şi frumuseţea vieţii pe pământ este una singură: emanciparea evreilor normali, sprijin internaţional pentru transparenţă în lumea mozaismului, pentru abandonarea structurilor oculte, care practică tirania cea mai despotică, deseori paranoică, intimidând, descurajând şi pedepsind neiertător orice tentativă a evreilor normali de a intra în rândul lumii, de a abandona practica standardelor duble, atât de răvăşitoare pentru sănătatea sufletească. Pe termen scurt însă, putem lăsa deoparte grija pentru evrei. Situaţia noastră, a românilor, este mult mai critică, mai periclitată azi ca oricând. Suntem în pragul unui colaps naţional care, dacă se va produce, va fi fără nicio şansă de redresare, deoarece forţe impresionante ale Răului planetar lucrează de vreme îndelungată la distrugerea Neamului şi a ţării! Nu mai avem mult timp la dispoziţie pentru a găsi soluţia de redresare. Şi, chiar dacă vom afla soluţia, vom avea puterea de a o pune în aplicare?

Sursa:  ioncoja.ro.

The Zionist Story (RO) - Povestea sionismului

-->