OSHO - Viața e aici și acum + VIDEO

-->

OSHO - Viaţa e aici şi acum

Cel mai mare duşman al adevărului e atoateștiutorul,

iar cel mai bun prieten e acela care ştie că nu ştie.

Trăieşte total, trăieşte cu pasiune... În felul acesta, fiecare moment devine aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de momente aurite. Un astfel de om nu moare niciodată, căci atingerea lui seamănă cu cea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur. Această scurtă viaţă pe care o aveţi poate fi preschimbată într-un paradis. Această mică planetă e floarea de lotus a paradisului. Singura răspundere adevărată este faţă de propriul potenţial, faţă de propria inteligenţă şi conştienţă. Când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, să ajungi la înflorire. Această înflorire va fi mulţumirea, împlinirea ta. Înflorirea nu are nimic de-a face cu puterea, cu banii, cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală. Trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

Dacă aspiri la o existență ideală, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Dar această armonie n-a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împărţită în diferite culturi, religii, naţiuni - toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu e valabilă. Ele arată că omul e divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile în exterior ale conflictului său interior.

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza primară a tuturor problemelor. Deoarece individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia că mai întâi trebuie schimbată societatea, după care individul se va schimba și el. Lucrurile nu stau deloc aşa, căci "societatea" nu e altceva decât un concept; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea e posibilă numai în cazul individului. Şi, odată ce aflați cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Cred că într-o bună zi vom avea o societate în deplină armonie, mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani.

Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit viaţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva: Ai fost plasat acolo unde natura n-a plănuit să fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului potenţial. Încerci să fii ce vor alţii să fii, dar acest lucru nu te mulţumește niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica îţi spune: "Poate că ce ai nu e destul; străduieşte-te să obţii mai mult!". Atunci începi să cauţi. Toată lumea apare cu o mască zâmbitoare. Fiecare vrea să-i păcălească pe ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti fericit; iar tu ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare mai verde în curtea vecinului. Dar și el privește iarba din curtea ta; pentru el, a ta e mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa. Când te apropii, începi să vezi că nu e chiar aşa. Dar oamenii rămân la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii şi iubiţii se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare e periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ce eşti în realitate. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţi vine imediat ideea că banii sunt motivul fericirii. Îl privești. Cât de fericit pare! Aşa că alergi după bani. Un altul e mai sănătos; alergi după sănătate! Altul face altceva şi arată foarte mulţumit - îl urmăreşti! Dar de fiecare dată e vorba de celălalt...

Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu-ţi pui niciodată problema propriului potenţial. Şi toată nefericirea vine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii tu şi toată nefericirea şi competiţia cu ceilalţi dispare; nu-ţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult. Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, n-are rost să priveşti în curtea vecinului. E atât de simplu ca iarba să fie mai verde! Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria-i energie potenţială.

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar pentru că nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, furie, ură, gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, în acțiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care vă stau la dispoziţie. Depinde numai de voi. Nici o fiinţă umană nu este o insulă. Facem cu toţii parte din aceeași energie a vieţii, din același ocean. Şi pentru că rădăcinile noastre sunt comune, iubirea e posibilă. Dacă n-am fi o singură unitate, iubirea n-ar fi posibilă.

Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce e condamnabil în interiorul omului pare să aparţină unei părţi inconştiente. Scopul alchimiei spirituale e acela de a produce eliberarea de trecutul animalic. Dacă nu se va elibera de acest trecut, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic şi calitățile umane nu pot coexista, deoarece calităţile umane reprezintă opusul celor animalice. Deci tot ce face omul? Cade în ipocrizie, adoptă un comportament formal. Se conformează idealurilor umane de iubire, adevăr, libertate, neposesivitate şi compasiune. Dar toate acestea reprezintă doar un strat superficial. Animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţă în fiecare clipă. Orice întâmplare îl poate face să se manifeste. Acest tip de conştiinţă divizată a dus la întrebarea: cum ar putea individul să devină armonios? Acelaşi lucru e valabil şi în cazul societăţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios, fără războaie, conflicte, clase sociale, separare pe criterii de culoare, religie, castă sau naţiune? În loc să gândim în termeni de revoluţie şi să schimbăm structura societății, ar trebui să ne punem serios problema meditaţiei şi a transformării individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societăţii. Dar ele trebuie să dispară mai întâi din interiorul individului.

Nu există nimic care să poarte eticheta "adevăr"; adevărul nu este un lucru pe care-l vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie şi pe care, deschizând-o, să exclami uimit: "Fantastic! Am găsit adevărul!". Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr e clar. În inima lor există o sete de adevăr, le e ruşine că nu sunt în posesia lui şi de aceea vorbesc despre el. Acestea nu sunt decât cuvinte. Doar a trăi în conformitate cu ele e periculos. La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, dar nimeni nu e cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte să fie cu adevărat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea. A fi dependent e simplu; în acest caz, răspunderea nu-ţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţă schizofren. Vorbesc despre adevăr şi libertate, dar trăiesc în minciună şi sclavie... Lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece a fi sclavi vă eliberează de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu-şi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, responsabilitatea îi revine în întregime.

A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău. Fii plin de neprevăzut şi mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării şi nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentă bucurie. Când ceea ce faci e previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevăzute. Ea e astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă. Când încetezi să te schimbi, într-un fel subtil ai şi murit. Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să-ţi pese? Trăieşte intens, plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să-ţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul. Trăieşte pur şi simplu. Fiecare greşeala e o ocazie de a învăţa. Totul e să nu o repeţi. Ar fi stupid... Comite cât mai multe noi greşeli; nu trebuie să-ţi fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.

Oamenii sunt nefericiți și vor să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bună: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi. Nici o fiinţă nu e perfectă şi nici un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, a judeca e foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: "De ce nu sunt perfect?" după care priveşti spre ceilalţi, încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare. Nu te mai judeca. Începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, slăbiciunile, greşelile şi eşecurile. Nu-ţi cere să fii perfect. Asta înseamnă să ceri ceva ce nu e cu putinţă; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţă omenească. Priveşte animalele, păsările: ele nu sunt triste, nu sunt frustrate. Niciodată n-o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El e pe deplin mulţumit să-şi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. E aproape iluminat! Nu are nici o tensiune, e în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu se organizează în partide, pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul obișnuit în super-bizon, pentru a-i face pe toți ceilalți bizoni religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu e preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: "Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?"

Părinţii au crezut întotdeauna despre copiii lor că sunt proprietatea lor şi că trebuie să le fie întru totul asemănători, să-i copieze întocmai. Dar o copie e lipsită de valoare, iar existența nu apreciază aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original. Trebuie să-ţi ajuţi copiii să crească astfel încât să te depăşească. Să-i ajuţi să nu te copieze. Este îndatorirea părinţilor de a-şi îndemna copiii să nu-i imite. Copiii sunt tentaţi prin însăşi firea lor să imite. Şi pe cine-ar putea imita? Părinţii sunt cei mai apropiaţi. Părinţii apreciază mult faptul că propriii copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul îi seamănă. Și astfel, viaţa copilului e pierdută, pentru că el nu e dorit aşa cum e el de fapt. Din cauza acestei concepţii greşite, am creat o societate în care toată lumea imită.

Obedienţa nu presupune inteligenţă. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni n-a auzit vreodată despre o maşină să nu se supună. Supunerea e, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Nu mai e nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ce ţi se spune. Răspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Obedienţa are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţă de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt, numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentă întreabă întotdeauna: "De ce? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu cunosc motivele şi urmările, nu mă voi implica în realizarea lui". Numai aşa devine cu adevărat răspunzătoare.

Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu ţine de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate fi liberă de judecată; altfel, ceea ce pare o afirmaţie validă, e numai o aparenţă. Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, e poluat de condiţionările ei, de prejudecăţile ei - tocmai acestea o fac să judece. De exemplu: vedeți un hoţ. Faptul că fură este ceva real, nu contestă nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, firește, faptul de a fura nu este bun; astfel, când afirmi despre un om că e hoţ, mintea ta spune: "Ai dreptate; afirmaţia ta e adevărată". De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce e de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura e numai una din acţiuni: pe baza acesteia, afirmaţi ceva în legătură cu întreaga persoană: că e un hoţ. El poate face însă şi alte lucruri, nu numai să fure. Poate e un pictor talentat sau un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi. Omul, în întregul lui, e mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune. Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga lui fiinţă. N-o cunoşti. Şi nu cunoşti nici acţiunea care a avut loc, sau condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în situația respectivă, faptul de a fura nu e ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de împrejurarea în care se produce. Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiţionările oamenilor, părerile lor despre ce e bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea că şi propria-ți minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Şi tot ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta judecății. Existenţa e una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, dar spiritul exprimat e acelaşi. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.

Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu-i aveţi, lucrurile sunt simple. Dar dacă-i aveţi, problemele îşi fac, cu siguranţă, apariţia. Una din cele mai mari probleme pe care le creează banii e faptul că nu ştii niciodată dacă tu eşti cel dorit sau ei. Şi e atât de greu de aflat, încât ai prefera să nu-i ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplă. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin - în acest caz - o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să-i ai, nu trebuie să ai un sentiment de culpabilitate. Acesta e modul în care mintea îşi creează starea de nefericire. Dacă cineva te iubeşte, nu-i pune această întrebare delicată: dacă va spune că da, te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că e atras de banii tăi, îl vei crede. Dar dacă atracţia o reprezintă banii, întreaga relaţie e terminată. Iar în cealaltă situaţie, vei continua să porţi în tine bănuiala că e atras doar de banii tăi. Banii sunt ceva rău, sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii părul. Iar celălalt te iubeşte pentru tot ce ai. Banii sunt o parte a ta. Nu-i considera ceva separat de tine, şi atunci nu va fi nici o problemă. Încearcă să nu te complici sau să-ți inventezi probleme.

Un lucru fundamental şi în același timp foarte greu, e acela de a nu împărţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea diviziune. Toate sunt părţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai să aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine, simţul umorului e esenţial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce e rău în aceste mărunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi să râdeţi, de ce nu puteţi să vă bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce e bun şi ce e rău. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face serioşi. Florile sunt frumoase, dar ce să spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile n-ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcţie, un anumit rol. Dacă împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii urâţi. Aceeaşi sevă hrăneşte şi tulpina, și floarea, şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împărţire, nici un raţionament. Floarea nu e favorizată, spinul nu e doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui să fie şi felul nostru de a vedea lucrurile în propria viaţă. Există unele lucruri, mărunte, care, dacă le judecaţi, par prosteşti. Acest lucru se întâmplă din cauza raţionamentului vostru; în realitate, ele îndeplinesc un rol esenţial.

Funcţia a minţii e de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu e capabilă. Mintea nu poate înţelege ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ce e corect din punct de vedere lingvistic, din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă. Mintea e ea însăşi o ficţiune. Poți trăi şi fără minte, dar nu poţi trăi fără inimă. Cu cât existenţa ta e mai profundă, cu atât şi inima ta e mai implicată.

Nimeni nu e superior, nimeni nu e inferior. Şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare e unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Dar asta nu înseamnă că Rabindranath Tagore îți e superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate. Într-adevăr, fiecare individ e unic. Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu-l mai are nimeni altcineva.

Fă pur şi simplu doar ceea ce-ţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău. O astfel de viaţă o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent.

Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva - cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva. A creat societăţi, cluburi - Lyon Club, Rotary Club. A creat partide politice, ideologice. A creat religii, biserici. Toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi, încerci să uiţi ceva, ceva de care-ţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur şi vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.  Orice efort de evitare a singurătăţii va eşua, deoarece e împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, n-ai nevoie de un surogat care să te facă să-ţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care e o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, e atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul "singur", că-ţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul "singurătate" nu are sensul de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric, în care eşti totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Această singurătate e atât de plină, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria-ţi singurătate, durerea va dispărea. În locul ei, se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Asta nu înseamnă că un om centrat pe singurătate nu-şi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el, prietenia nu mai este o nevoie, ci o împărtășire. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu alţii.

Omul e plin dacă e în armonie cu universul. Dacă nu, atunci e gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. E îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlăuntrul tău, este imposibil să trăieşti. Pentru a avea senzaţia că interiorul tău e plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi stelele. Aceasta este adevărata împlinire. Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu-l fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei s-o umpli cu orice, indiferent care ar fi acel lucru. Odată ce înţelegi acest fapt, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.

În trecut, omul a pus un mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce e lipsit de sens. Spiritualitatea e singura bogăție pe care o poate avea un om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii, e împotriva oricărui fel de sărăcie. Pe de-o parte, oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte, vă îndeamnă: "Ajutaţi-i pe cei săraci!" Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru ar fi acela de a transforma un om bogat în unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea? 

Banii sunt un subiect greu de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiect de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Felul în care e pus la punct sistemul e greşit. Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă e o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, asta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani - cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora - încât începi să te simţi vinovat, deoarece, pentru a-i acumula, ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, dar îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, există două categorii de oameni: cei care încep să facă  donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate și cei care se simt atât de vinovați, încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor e o continuă angoasă. Şi cel mai ciudat e că respectivul om a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care i-a sădit dorința, ambiţia de a fi bogat și puternic. Iar banii aduc putere; cu ei se poate cumpăra aproape orice, în afară de câteva: iubirea, prietenia recunoștința. Dar nimănui nu îi pasă de acestea.

Priviți existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce era nevoie de așa de multe flori în lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa e însă abundentă - milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă. Natura nu e ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot - în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor... De ce e nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului că această abundenţă este însăşi esenţa vieții. Existenţa nu crede în sărăcie.

Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea e în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca. Pentru mine, lăcomia nu reprezintă o dorinţă, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: "De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc." Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere, în meditaţie. Şi, într-o bună zi, veţi vedea că sunteţi plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult, încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze. În acea zi, veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri... Veţi trăi liber de această dorinţă de a poseda ce nu poate fi satisfăcută. Şi veţi găsi tot ce aveţi nevoie.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul e neacceptarea faptului că fiecare e unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie. Şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie. Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, orice inferioritate şi orice superioritate dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel, vei suferi toată viaţa. Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil. Fii doar tu însuţi şi va fi suficient. Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult? Eşti acceptat de întregul univers. Bucură-te şi savurează acest lucru!

Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat şi recunoscut. Mentalitatea generală are la bază ideea că, până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Că nu munca noastră e importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine. Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că-ţi place să fii creativ. Îţi place munca de dragul muncii. Trebuie să munceşti numai dacă-ţi place. Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, bucură-te, dar nu-i da o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta. Dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă. Altfel, cădem în cercul vicios al nefericirii. Cum gândesc oamenii azi? Lucrul pe care-l facem nu e bun pentru că ne place, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi ne premiază, ne decernează Premiul Nobel. Oamenii moderni au distrus valoare pe care o are creativitatea în sine şi s-au distrus pe ei înșiși, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de ce face. Viaţa e alcătuită din lucruri mărunte. Pentru ele nu există recompense sau titluri de onoare decernate de universităţi sau guverne.

Oamenii autoritari suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să-şi impună o falsă superioritate. Vor să arate că sunt cineva, vor să demonstreze că propriul lor cuvânt e singurul adevăr şi literă de lege. În străfundurile lor însă, sunt fiinţe inferioare. Natura nu a stabilit nici o ierarhie. Ierarhia e un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara ei, el moare. În natură, fiecare lucru are o şansă, un spaţiu al lui; nimeni nu e şef, nimeni nu e stăpân. Şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează ca un întreg organic, în care individualitatea nu e pierdută, dar în care ego-ul n-are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările la fel. Problema apare odată cu omul.

Fiecare copil crede că modul în care privește el lumea e diferit de cel al părinţilor. El are cu totul alte valori. Poate că strânge scoici de pe plajă, iar părinţii îi spun: "Aruncă-le! De ce-ţi pierzi timpul degeaba?" Iar pentru el sunt atât de frumoase... Copilul observă diferenţele, vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi, și nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani. Iar părinţii nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau flori. Fiecare copil ajunge să-şi dea seama că gândește diferit, dar îi e teamă să afirme că dreptatea e de partea lui. Cea mai bună soluţie în privinţa copilului ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Copilul trebuie să aibă curaj. Acesta nu-i lipseşte, numai că întreaga societate e astfel făcută, încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată. Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îi vor ajuta să se arate plini de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Eu cred că rolul părinţilor nu e acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi. Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a-i proteja. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce e bine şi ce e rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria experienţă. Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, e greşit. Ei au luat naştere prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.

Aminteşte-ţi să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu-şi găseşte nici un loc în viziunea mea. Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi pentru că au făcut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să-şi ierte acest lucru. Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, dar s-au dovedit laşi. Și-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii ochi. Acesta este rezultatul compromisurilor. De ce trebuie să facem compromisuri? Trăiţi în această mică viaţă cât mai deplin posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Şi nu faceţi nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, condiţionaţi. "Compromis" este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. Înseamnă "eu pun jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o parte, tu de cealaltă". Oare de ce? Când totul se află la dispoziţia ta, când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau s-o păstrezi, de ce să faci un compromis? Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, dar numai la început. Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, demnitatea, integritatea şi individualitatea ce rezultă din acestea, simţi pentru prima data că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău.

Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori prin senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră filtrată prin corp.

Sexul este începutul vieţii, iar moartea sfârşitul ei; ele sunt cele două capete ale aceleiaşi energii, cei doi poli. Nu pot fi separate. Poate că sexul este prima rată plătită morţii, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate. Este vorba însă de una şi aceeaşi energie, care îşi manifestă ambele aspecte. De ce să nu trăiţi o viaţă în care sexul să fie lipsit de experienţe amare, gelozie şi eşecuri, în care să fie doar ceva amuzant, la fel ca orice joc; de ce să nu fie un simplu joc biologic? Dacă jucaţi tenis, nu înseamnă că trebuie să jucaţi toată viaţa cu acelaşi partener... Viaţa ar trebui să fie mai bogată. E necesară doar puţină înţelegere, şi iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul un tabu. Trebuie să faci dragoste numai când te găseşti pe cea mai înaltă culme, iar pentru a face acest lucru, e nevoie de o anumită disciplină. Eu vă învăţ disciplina de a face dragoste aşa cum trebuie, astfel încât iubirea să nu fie un simplu act biologic, ce nu pătrunde în lumea voastră psihică. Iubirea are puterea de a ajunge chiar şi în lumea voastră spirituală, desăvârşirea iubirii însemnând atingerea acestei culmi a spiritualităţii umane.

Orgasmul nu e necesar reproducerii. E ceva care deschide o fereastră către evoluţia superioară a conştiinţei. Experienţa orgasmului este întotdeauna nesexuală. Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conţine nici urmă de sexualitate. Aceasta a dus la ideea ca orgasmul ar putea fi atins şi prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece, fiind nesexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale. Cei care au experimentat pentru prima dată acest lucru trebuie să-şi fi dat seama că pot exista şi alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia. Orgasmul este în întregime liber de orice impresie sexuală. Apoi, ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta. Şi lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se opreşte, uiţi de existenţa timpului. Mintea se opreşte la rândul ei, devine liberă de orice gând. Clipa este de un calm deosebit, iar conştienţa atinge o culme. Orice fiinţă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: "Dacă asemenea lucruri - conştienţa, absenţa gândurilor, ieşirea din timp - pot fi obţinute şi fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică şi fără a face apel la sexualitate". Şi aceasta e certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditaţia.

Cruzimea e o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne e frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare e atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca. În lumea animalelor, în lumea oamenilor, există mereu concurenţă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să-şi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Dar acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată. Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietreşte. Şi faptul de a ataca începe să-ţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere... Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă e necesar, ajungem să folosim chiar violenţa. Primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. De ce această goană după primul loc? Adevăratul motiv e moartea. Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, cruzimea dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să-l laşi pe celalalt s-o ia înaintea ta, pentru că acum ştii că lumea e infinită, că viaţa este nesfârşită. Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă azi, se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi acest lucru, e imposibil să mai pierzi ceva. În realitate, a lupta şi a fi plin de cruzime te aspreşte, iar inima îți împietreşte. Cu o asemenea inimă, vei rata tot ce e minunat. E greu să explici oamenilor că prin competiţie, ambiţie violentă, dorinţa de a fi pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic. În care toţi rămân săraci. Dacă i-ai putea face pe oameni să înțeleagă că sinele lor e nemuritor, orice urmă de cruzime ar dispărea.

Cei ce vor să analizeze viaţa, trăirile sau iubirea prin intermediul gândirii, pot fi pe deplin satisfăcuți de trecutul sau viitorul lor, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat. Pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii. În goana lor neîntreruptă, au zărit câteva lucruri şi au impresia că le-au trăit. Singura realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa. Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie venită din trecut. Tot ce au ratat în trecut e proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenţe, se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi e plină de viaţă.

Se crede că timpul e format din trecut, prezent şi viitor. Fals! Timpul e format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi. Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial. Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre. Realitatea este aici şi acum. Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare, nu se întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul îţi dă posibilitatea să te cufunzi în oceanul vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii. Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: "trecut" şi "viitor" reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu-ţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic. Iar pentru mine, viaţa este tot ce există.

Pentru cei care vor să trăiască viaţa şi nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viaţa durează 70-80 de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. E atât de condensată, încât, dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu e decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viaţa ta eternă.

A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv, trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu e mai divin decât viaţa însăşi.

Pentru mine, seriozitatea e o boală, iar simţul umorului, o calitate care ne face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul dintre cele mai importante aspecte ale religiozităţii. Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii. Fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal. Aceasta este diferenţa. Sunteţi născuţi fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. E ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a va ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi și cu câteva oase rupte. Oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să-şi depăşească condiţia. Dar ei nu sunt separaţi de natură. Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă. Natura este casa voastră.

Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil. Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, dar florile lui, nu. Florile sunt fragile; un vânt mai puternic le poate rupe. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura e foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea e ca o floare care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, distrusă de orice animal. Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate. Valorile inferioare se protejează singure. O piatră nu trebuie să fie protejată, dar tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatra e ca și moartă, nu are nevoie de apărare. Dar trandafirul e viu, plin de culoare, frumos, atrăgător. Pentru el, pericolul e însăși frumuseţea lui.

Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi tot ce urmează să devii. Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Dar revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Schimbarea în mai bine nu e posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă amintesc faptul că tristeţea e o furie inversată. E o furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la această concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen.

Lumea e tristă, e nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Încearcă să nu fii trist, fiindcă te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Dar boala voastră nu-i va putea vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele care le generează suferinţa şi nefericirea. A-i ajuta să înlăture aceste cauze. În acest timp, trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu tristeţea. Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.

Vechiul dicton "aşa cum este sus, tot astfel şi jos", conţine unul din adevărurile fundamentale despre misticism. Acesta ne arată că nu există nici deasupra, nici dedesubt, că existenţa este una. Diviziunile sunt create de minte. Existenţa este nedivizată. Împărţirile sunt propriile noastre proiecţii, cu care ne identificăm atât de mult, încât pierdem contactul cu totalitatea. Mintea noastră e doar o mică fereastră care se deschide spre vastul univers. Deşi cerul nu are nici o limită, pentru percepţia noastră conturul ferestrei se confundă cu cadrul întregii existenţe. Așa se întâmplă uneori şi cu cei care poartă ochelari: ochelarii sunt pe nas, iar ei îi caută. Au uitat până şi faptul că le-ar fi cu neputinţă să vadă  fără ochelari, deşi faptul că pot privi, că pot vedea, reprezintă o certitudine a faptului că ochelarii sunt la locul lor. Însă dacă foloseşti ochelari ani de zile, ei devin încetul cu încetul o parte din tine; devin ochii tăi. Nu-i mai priveşti ca fiind separaţi de tine. Fiecare pereche de ochelari colorează într-un anumit fel lucrurile care trec prin ei. Voi sunteţi observatorul aflat în spatele lor, ochelarii nu pot privi ei înşişi.

Am fost învăţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu că până şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie să fie o problemă a minţii. Iubirea aparţine inimii, însă întreaga noastră societate a încercat să o ignore, deoarece ea nu este logică, ea nu este raţională, iar mintea a fost educată că tot ceea ce este ilogic e greşit, că numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignorată, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlăturată din existenţa noastră, aproape în întregime redusă la tăcere. Nu i s-a dat niciodată şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodată posibilitatea actualizării propriului potenţial. Mintea este deci cea care domină. Mintea este bună atunci când e vorba de bani, de ambiţie, însă nu este de nici un folos când e vorba de iubire. Bani, război, dorinţă, ambiţii - iubirea nu poate fi pusă în aceeaşi categorie cu ele. Ea are o altă sursă în fiinţă voastră, se găseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie. O educaţie autentică nu se va ocupa numai de minte, deoarece mintea vă poate oferi numai un nivel de trai ridicat, nu şi o viaţă bună. Şi nu există nici un motiv să alegeţi între cele două: folosiţi  mintea în domeniul în care aceasta trebuie să funcţioneze. Şi procedaţi la fel şi cu inima.

Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie războiul insistă asupra unei educații a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapărat un obstacol. Dacă eşti soldat şi ai inimă, îţi este cu neputinţă să ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armă pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "Aşa cum am o soţie, copii, o mamă şi un tată care mă aşteaptă, tot astfel şi acest biet om trebuie să aibă; toţi îl aşteaptă să se întoarcă acasă". El nu ţi-a făcut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militară? Pentru a fi promovat în grad?

Omul a uitat cine e cu adevărat. Nu este nevoie de nici un război, de nici o luptă; nu este nevoie nici de gelozie, nici de ură. Viaţa este atât de scurtă, iubirea este atât de preţioasă... Iar atunci când poţi să-ţi umpli viaţa de iubire, de armonie, de bucurie, când poţi să o transformi într-o poezie şi ratezi, eşti singurul răspunzător de acest lucru, tu şi nimeni altcineva. Este doar o problemă de înţelegere; o pură intuiţie este suficientă pentru a nu te lăsa târât de forţele întunericului, ale negativităţii, ale distrugerii. Doar puţină atenţie este necesară pentru a te devota creativităţii, iubirii, sensibilităţii. Şi pentru a transforma aceasta viaţa într-un cântec - astfel încât viaţa să fie un dans, iar moartea să fie numai un punct culminant al acestui dans; astfel încât să trăiești total şi să mori total, fără să te plângi, ci cu deplină recunoștință faţă de întreaga existenţă.

Evoluţia funcţionează prin poli opuşi. Aşa cum nu puteţi merge într-un singur picior, tot aşa şi existenţa are nevoie de doi poli opuşi - bărbat şi femeie, viaţă şi moarte, iubire şi ură - pentru a genera mişcarea, transformarea. Polul opus vă atrage pe de-o parte, iar pe de alta, vă face să vă simţiţi dependenţi. Şi cum nimeni nu doreşte să fie dependent, între îndrăgostiţi există o permanentă luptă. Fiecare încearcă să-l domine pe celălalt. Numele este iubire, însă ceea ce se întâmplă de fapt e un fel de politică. Bărbatul face eforturi pentru a domina femeia, pentru a o aduce într-o stare de sclavie, pentru a nu-i permite să evolueze. Libertatea femeii, ieşirea ei din sclavie, va însemna în acelaşi timp şi  libertatea bărbatului de a experimenta. Ca urmare, cred că mişcarea de eliberare nu va aparţine exclusiv femeilor; ea este de fapt şi a bărbatului; prin aceasta, se vor elibera amândoi. Amândoi sunt înlănţuiţi. Şi sunt într-o permanentă luptă. Soţia îşi are propriile procedee de a-şi cicăli soţul, de a-l reduce la tăcere, în timp ce bărbatul le are pe ale lui. Iar noi sperăm ca între aceste două câmpuri de luptă să apară iubirea. Au trecut de atunci secole întregi și iubirea n-a apărut, sau a apărut sporadic. Asta e situaţia în ceea ce priveşte iubirea obişnuită, care este iubire numai cu numele.

În viziunea mea, iubirea nu aparţine domeniului dialecticii, al contrariilor. Bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi complementari. Bărbatul lăsat singur e doar o jumătate, la fel ca şi femeia. Numai împreună, într-o profundă stare de unire, bărbatul şi femeia vor simţi pentru prima dată totalitatea, perfecţiunea. Ceea ce a făcut bărbatul, de sute de ani, femeii, e pur şi simplu monstruos. Ea nu poate să se considere egală cu bărbatul. Iar condiţionarea ei e atât de profundă, încât chiar dacă i se spune că este realmente egală cu el, nu va crede acest lucru. Această idee i-a pătruns în adâncurile minţii, iar condiţionarea a devenit propria ei convingere; ea crede că este inferioară în forţa fizică şi în calităţile intelectuale. Iar bărbatul, care a adus femeia în această stare, nu o poate iubi. Iubirea nu poate exista decât între egali, între prieteni.

Dacă poţi iubi fără gelozie, dacă poţi iubi fără ataşament, dacă poţi iubi un bărbat atât de mult, încât propria lui fericire să fie fericirea ta - chiar dacă el este cu altă femeie şi e fericit - atunci iubeşti cu adevărat. Vei fi fericită, deoarece el e fericit. Şi vei fi recunoscătoare femeii care l-a făcut pe partenerul tău fericit; gelozia va dispărea. Astfel, iubirea a ajuns la puritate. Această iubire nu poate crea nici o legătură, este pur şi simplu o deschidere a inimii în toate direcţiile.

Gelozia este un lucru foarte complicat. Ea este alcătuită din mai multe lucruri. Unul din ele este frica, altul - atitudinea egoistă, dorinţa de a monopoliza; ea nu este o experienţă a iubirii, ci una a posesivităţii, o tendință de a fi competitiv, o profundă frică de a nu fi inferior.

Multe din problemele noastre, probabil majoritatea, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat; iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne e frică de ele le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm le dă forță. Orice lucru care se întâmplă în viaţa voastră are nevoie de energie. Dacă nu vă trimiteţi energia - este ceea ce eu numesc "identificare" - deci dacă nu vă identificaţi cu nimic, lucrul respectiv moare, nu mai are o energie care să-l susţină.

Florile artificiale nu se ofilesc niciodată. Iubirea artificială este permanentă. Floarea autentică nu este permanentă, ea se schimbă de la o clipa la alta. Astăzi este aici, dansând în bătaia vântului, a soarelui şi a ploii, mâine va dispărea. A dispărut la fel de enigmatic cum a apărut. Iubirea autentică este ca o floare adevărată.

Politica e o boală. Şi ar trebui tratată ca atare. Şi este mai periculoasă decât cancerul: dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală, aceasta ar trebui făcută numaidecât. Politica e, în esenţa ei, ceva murdar. Trebuie să fie astfel, deoarece mii de persoane doresc un singur post, tânjesc după el. Este firesc să se lupte, să ucidă, să facă orice pentru a-l obţine. Întreaga condiţionare a minţii noastre e fundamental greşită, prin faptul că am fost programaţi să fim ambiţioşi; aceasta este politica. Acest lucru nu se întâmplă azi doar în lumea politicii; poluarea a atins întreaga noastră viaţă. Chiar şi un copil mic începe să-i zâmbească mamei sau tatălui cu un zâmbet nenatural. Acest zâmbet e lipsit de profunzime, dar copilul ştie că atunci când zâmbeşte, este recompensat. El a învăţat prima regulă a unui politician. Copilul este încă în scutece. Şi l-aţi învăţat politica. Ulterior, ea poate fi apoi regăsită în toate relaţiile interumane.

Bărbatul distruge femeia. E tot o politică. Femeia reprezintă jumătate din omenire, iar bărbatul nu are nici un drept s-o strivească; el a făcut însă acest lucru secole întregi. Nu i-a permis accesul la educaţie, nu i-a permis nici măcar să asculte sfintele scripturi. În multe religii i-a fost refuzat până şi accesul în templu; sau, dacă acest lucru i-a fost permis, atunci numai într-un loc separat. Ea nu poate fi egală cu bărbatul nici măcar în faţa lui Dumnezeu.

Bărbatul a încercat să limiteze libertatea femeii în orice fel posibil. Aceasta nu este iubire, ci politică. Iubeşti femeia, dar nu-i dai libertate. Ce fel de iubire este asta, care se teme de libertate? Femeia este pusă în cuşcă, ca un papagal. Poţi afirma că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmpla în realitate - îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, dar nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului, trecând dintr-un copac în altul, înălţându-şi cântecele proprii, nu acelea pe care este obligat acum să le cânte, ci pe acelea născute spontan, firesc.

Jumătate din omenire, indiferent de ţară sau de cultură, a fost distrusă de politica familială, care este tot o politică. Ori de câte ori apare dorinţa de a avea putere asupra altei persoane, este vorba de politică. Puterea este întotdeauna politică, chiar şi atunci când este exercitată asupra copiilor minori. Părinţii cred că e iubire, însă aceasta este numai o idee a lor; dorinţa lor reală este ca propriul copil să fie supus şi ascultător. Şi ce înseamnă să fie ascultător? Înseamnă că întreaga putere se găseşte în mâinile părinţilor. Dacă ascultarea în sine este o calitate atât de importantă, atunci de ce să nu fie părinţii cei care îşi ascultă copiii? Dacă ascultarea este ceva atât de religios, de ce să nu fie părinţii cei care ascultă de copiii lor? Puterea nu are nimic de-a face cu religia. Singura legătură dintre putere şi religie este aceea de a ascunde politica în spatele unor cuvinte frumoase.

Politica a pătruns pretutindeni, în toate domeniile, în toate relaţiile. A contaminat întreaga viaţă şi o contaminează continuu. Ambiţia cultivată în fiecare este aceea de a deveni cineva, de a dovedi că nu eşti o persoană obişnuită, ci una extraordinară. Oare de ce? Cui foloseşte? Scopul este evident: tu însuţi devii foarte puternic, iar ceilalţi ţi se subordonează. Omenirea a fost castrată în diverse moduri, iar această castrare este un fenomen pur politic. Oamenii iubesc libertatea, dar nimeni nu doreşte vreo responsabilitate. Iar aceste două lucruri sunt legate unul de altul; ele sunt inseparabile.

De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscuţi sau nu? Preocuparea pentru apreciere are sens doar atunci când nu vă iubiți munca, dorinţa de a fi recunoscuţi are atunci un sens: ea este un substitut. Vă urâţi munca, nu vă place, însă o continuaţi, deoarece va urma o recunoaştere; veţi fi apreciaţi, acceptaţi. Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o. Părinţii, profesorii, insistă asupra faptului că trebuie să fiţi apreciaţi, respectaţi. Aceasta este o strategie foarte subtilă de a păstra lumea sub control. Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi. Şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi. De ce să ceri să ţi se acorde vreo recunoaştere? De ce să umbli după acceptare? Priveşte în profunzimile fiinţei tale. Poate că nu-ţi place cu adevărat ceea ce faci. Poate că-ţi e teamă că nu te afli pe calea cea bună. Recunoaşterea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Faptul de a fi recunoscut te va face să simţi că te afli pe drumul cel bun. Adevărata problemă ţine de sentimentele tale; ea nu are nimic de-a face cu lumea exterioară. De ce să depinzi de alţii? Toate aceste probleme depind de alţii, iar tu însuţi devii dependent. Când te eliberezi de această dependenţă, te transformi într-un individ. Iar faptul de a deveni individ, de a trăi în deplină libertate, de a-ţi potoli setea de libertate bând de la propriile izvoare, înseamnă a fi o fiinţă pe deplin centrată, înrădăcinată. Şi acesta este începutul ultimei tale înfloriri.

Dacă inteligenţa te menţine în sfera inocenţei, e cel mai frumos lucru cu putinţă. Însă dacă ea este opusul inocenţei, atunci e pur şi simplu şiretenie. În clipa în care inocenţa dispare, puritatea inteligenţei dispare la rândul ei. Inteligenţa se transformă într-un cadavru, pe care-l numim "intelect". Ea vă poate transforma în mari intelectuali, dar nu produce nici o transformare a vieţii voastre şi nu deschide nici o poartă spre misterele existenţei. Aceste mistere sunt revelate numai copilului inteligent. Iar fiinţa cu adevărat inteligentă îşi păstrează prospeţimea copilăriei până în ultima clipă a vieţii. Ea nu-şi pierde uimirea pe care o simte copilul când priveşte păsările, florile, cerul... Inteligenţei trebuie să i se alăture şi calitatea de a fi inocent.

Un om cu adevărat matur seamănă cu un copil - este simplu, inocent. Noţiunea de "maturitate" e de obicei asociată cu experienţa, cu vârsta. Persoana cu adevărat matură poate fi bătrână din punct de vedere biologic; din punct de vedere spiritual însă, ea va fi la fel de inocentă ca un copil. Maturitatea sa nu e o simplă experienţă dobândită de-a lungul vieţii; atunci ea n-ar mai fi ca un copil. Maturitatea nu are nimic de-a face cu experienţa de viaţă. Ea este legată de călătoria interioară, de experienţele interioare. Cu cât o fiinţă pătrunde mai mult în interiorul ei, cu atât e mai matură. Când a ajuns în însuşi centrul fiinţei sale, e pe deplin matură. Pentru mine, maturitatea este un alt nume al realizării de sine. Ai ajuns la o deplină actualizare a potenţialului tău. Sămânța şi-a încheiat lunga călătorie şi a înflorit. Maturitatea are un parfum specific; ea înzestrează individul cu o frumuseţe extraordinară. Aduce cu sine inteligenţa.

Încercăm, prin orice mijloace, să trecem peste senzaţia că suntem străini unul faţă de altul. De aceea am şi inventat tot felul de ritualuri. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie. Ce este în fond căsătoria? Doar un ritual. De ce e nevoie de el? Deoarece soţii vor să treacă peste faptul că sunt străini, vor să intre în relaţie. Această relaţie nu se creează niciodată; ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, soţiei, dar rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună toată viaţa, nefiind nimic mai mult decât nişte străini, deoarece nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt.

Fiecare este îmbrăcat într-o armură. În primul rând, copilul se naşte complet neajutorat, într-o lume despre care nu ştie nimic. Este firesc să-i fie teamă de necunoscutul care se deschide în faţa lui. El nu a uitat încă acele nouă luni de deplină siguranţă, în care era lipsit de orice griji, liber de orice răspundere, fără să-şi facă probleme în privinţa zilei de mâine. Pentru noi, este vorba de numai nouă luni, pentru el este însă o eternitate. El nu are noţiunea timpului; nu ştie nimic despre calendar, ore, minute, zile sau luni. El a trăit o eternitate în deplina siguranţă, fără nicio responsabilitate. Apoi e aruncat deodată într-o lume necunoscută, în care depinde cu totul de ceilalţi. Este deci firesc să se teamă. Toţi sunt mai mari decât el, mai puternici şi-i este imposibil să supraviețuiască fără ajutorul lor. Copilul e conştient de dependenţa lui; el şi-a pierdut independenţa, libertatea. Dintr-un anumit punct de vedere, armura este o necesitate. Odată cu înaintarea în vârstă, începeţi să deveniţi conştienţi de ceea ce purtaţi în interiorul vostru: teama. O persoană matură trebuie să renunţe la tot ce are vreo legătură cu frica. Astfel se instalează maturitatea. Urmăriți-vă acţiunile, credinţele şi întrebaţi-vă dacă au la bază realitatea, experienţa sau teama. Tot ce se bazează pe teamă trebuie aruncat imediat. Este armura voastră psihologică.

Întreaga noastră viaţă se bazează pe teamă, iar toate celelalte experienţe sunt otrăvite de ea. Iubim o altă fiinţă, dar această iubire are la bază frica. Frica distruge, frica otrăveşte. Căutăm să descoperim adevărul, însă în cazul în care căutarea noastră se bazează pe teamă, nu vom reuşi să-l găsim. Orice aţi face, reţineţi un lucru: creşterea voastră nu se va putea realiza dacă are drept fundament frica; veţi tremura şi veţi muri. Frica este în slujba morţii. O fiinţă lipsită de teamă este răsplătită cu toate darurile vieții. Şi în tot ceea ce întreprindeţi aveţi putere, siguranţă, o extraordinară senzaţie de autoritate.

Adevărul e că suntem singuri, suntem străini, iar lumea ar fi cu mult mai bună dacă am accepta acest lucru ca pe un adevăr fundamental. Ce e rău în a te îndrăgosti de un străin? De ce trebuie neapărat să distrugi această senzaţie a necunoscutului înainte de a te îndrăgosti de el? Unul din lucrurile frumoase ale vieţii e acela ca suntem cu toţii străini şi nu avem nici o posibilitate de a schimba această realitate. E frumos să existe străini care se iubesc, să existe străini pe care-i întâlnești şi care-ţi devin prieteni.

Atunci când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real, ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Înainte de a fi împreună, când îl zăreşti de la fereastra ta, când îl întâlneşti pe plajă câteva minute, sau când vă ţineţi de mână la film, începeţi să vă spuneţi: "Suntem făcuţi unul pentru altul". Însă nici o fiinţă nu este făcută pentru alta. Vă proiectaţi doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Creaţi astfel în jurul lui o anumită aură, iar el o creează în jurul vostru. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţaţi totul, visaţi, nu vedeţi realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte să deranjeze cât mai puţin imaginaţia celuilalt. Prin urmare, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar acesta se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Dar acest lucru se întâmplă dor pentru un scurt timp. Odată ce vă căsătoriţi şi trebuie să trăiţi împreună 24 de ore pe zi, această pretenţie de a fi ceea ce nu eşti de fapt se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportați în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu acest lucru devine greu. Şi începeţi să vă răzbunaţi. Începeţi să distrugeţi tot ceea ce imaginaţia bărbatului a creat în jurul vostru, deoarece nu doriţi să fiţi prizoniera unei imagini - doriţi să fiţi, pur şi simplu, voi înşivă. Tot așa se întâmplă şi cu bărbatul: el doreşte să fie liber, să fie el însuşi. Acesta este veşnicul conflict dintre îndrăgostiţi, senzaţia la care se ajunge în toate relaţiile.

Iubirea vă dăruieşte întotdeauna libertate. Iubirea permite celuilalt să facă tot ce simte că trebuie să facă. Indiferent ce hotărăşte el că-l va transpune într-o stare de beatitudine, alegerea îi aparţine în întregime. Dacă iubiţi, respectaţi-i persoanei intimitatea. Nu vă amestecaţi în viaţa ei intimă. Nu încercaţi să impuneţi nimic fiinţei sale interioare.

Cerinţa fundamentală a vieţii este: "îl accept pe celălalt aşa cum este". Iubirea nu încearcă niciodată să-l schimbe pe celalalt în conformitate cu ideea pe care o avem despre el. Nu încercaţi să ajustaţi persoana pe ici pe colo, pentru a o potrivi cu un şablon; nu procedaţi la fel ca toată lumea! Dacă iubiţi cu adevărat, nu aveţi de pus nici o condiţie.

Dacă întreaga existenţă e unitară şi dacă are întotdeauna grijă de copaci, de animale, de munţi, de oceane, de la cel mai mic fir de iarbă până la cea mai mare stea, atunci va avea grijă şi de tine. De ce să fii posesiv? Neposesivitatea înseamnă, în principal, încredere în existenţă. Nu ai nevoie să posezi, întregul îţi aparţine deja. Renunţă la ideea că ataşamentul şi iubirea sunt unul şi același lucru. Ele sunt antagoniste. Ataşamentul este cel care distruge întreaga iubire. Dacă alimentezi ataşamentul, iubirea va fi distrusă; dacă întreţii şi alimentezi iubirea, ataşamentul va dispărea de la sine. Amintiţi-vă în permanenţă regula de bază a vieţii: dacă adoraţi pe cineva, mai devreme sau mai târziu vă veţi răzbuna. Nu vă lăsaţi manipulaţi de nimeni. Feriţi-vă de „oamenii de bine”. Intenţiile lor nu sunt rele, dar până la urmă se termină prost. Ascultaţi-vă doar inima. Ea este singurul vostru maestru.

Adevărul este întotdeauna pur, direct, detaşat de toate. El are o frumuseţe deosebită, deoarece este esenţa vieţii, a existenţei, a naturii. Nimeni nu minte, cu excepţia omului. O tufă de trandafiri nu poate minţi. Ea trebuie să producă trandafiri; din ea nu pot ieşi gălbenele, ea nu poate înşela. Îi este imposibil să fie altfel decât este. Întreaga existenţă, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Adevărul este religia întregii existențe; numai fiinţa umană face excepţie. În clipa în care omul se hotărăşte să devină o parte a existenţei, adevărul devine religia lui. Aceasta e cea mai mare revoluţie ce i se poate întâmpla unei fiinţe, e momentul ei de glorie.

Voi nu vedeţi lumea aşa cum este, o vedeţi aşa cum vă obligă mintea să o percepeţi. Şi acest lucru îl puteţi constata pretutindeni. Oamenii sunt condiţionaţi în cele mai diverse feluri, iar mintea nu e nimic altceva decât condiţionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecăţilor pe care le au. Facem distincţii, considerăm o fiinţă superioară şi alta inferioară, considerăm că bărbatul este mai puternic iar femeia mai slabă şi îi diferenţiem pe oameni în funcţie de inteligenţa lor. Unele rase au susţinut că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde că scriptura ei este scrisă de Dumnezeu însuşi. Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastră. Până când nu veţi fi în stare să lăsaţi întreaga minte deoparte şi să priviţi lumea direct, imediat, prin intermediul conştiinţei, nu veţi fi niciodată capabili să vedeţi adevărul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunţa la minte. Cel mai curajos om este acela care priveşte lumea aşa cum este ea, fără ca între aceasta şi el să se interpună mintea. Lumea e cu totul altfel, neasemuit de frumoasă. Nu mai există nimic inferior sau superior, nu mai există nici o deosebire.

În general se crede că intelectualii sunt oameni inteligenţi. Nu-i adevărat. Intelectualii se bazează pe cuvinte moarte. Inteligenţa nu poate face acest lucru. Inteligenţa aruncă cuvântul și păstrează vibraţia lui vie. Calea unei fiinţe inteligente e calea inimii, deoarece inima nu e interesată de cuvinte; o interesează numai seva conţinută în ele. Pentru mine, fiinţa religioasă nu este cea aflată mai presus de natură, ci aceea care este în întregime naturală, care a explorat natura în toate dimensiunile ei, care nu a lăsat nimic neexplorat.

Fiinţele trebuie să trăiască o viaţă naturală pentru a ajunge la o moarte firească. Moartea care se întâmplă firesc reprezintă culminarea unei vieţi trăite firesc, fără nicio inhibiţie, în absenţa oricărei stări depresive. O viaţă ca aceea a animalelor, păsărilor şi copacilor, fără discontinuitate; o viaţă trăită liber, care-i permite naturii să se reverse prin intermediul ei, fără nicio opoziţie, ca şi cum aţi fi absenţi, iar viaţa s-ar mişca de la sine. Nu voi sunteţi cei care trăiţi viaţa; mai degrabă viaţa vă trăieşte pe voi; voi vă aflaţi undeva în umbră. În acest caz, punctul culminant al acestei vieţi va fi o moarte firească. Moartea va fi o reflectare a acestui punct culminant, crescendo-ul întregii voastre vieţi. Este, într-o formă condensată, tot ceea ce aţi trăit. Foarte puţini oameni au murit firesc, deoarece foarte puţini au trăit firesc.

Ne e teamă de moarte, deoarece ştim că vom muri şi nu vrem ca acest lucru să se întâmple. Dorim să rămânem cu iluziile noastre, într-o stare în care să putem spune: "toţi ceilalţi vor muri, nu şi eu". Moartea e un subiect tabu. Oamenilor le e teamă să discute despre ea, deoarece le aminteşte de propria moarte. Sunt preocupaţi de viaţa de zi cu zi. Apropierea morţii e iminentă. Ca urmare, apare dorinţa de a se refugia în activităţile lor. Acestea sunt ca o perdea: nu, nu vor muri, în nici un caz nu vor muri, cel puţin nu acum, poate mai târziu. "O să vedem noi, atunci când s-o întâmpla". Dacă acceptaţi viaţa în totalitate, aţi acceptat şi moartea; ea este doar o odihnă. Aţi lucrat toată ziua; nu doriţi oare să vă odihniţi? Somnul vă reconfortează, vă pune din nou în formă. Întreaga oboseală dispare, sunteţi din nou proaspeţi. Moartea realizează același lucru, la un nivel mai profund. Ea schimbă acest corp cu un altul, deoarece corpul pe care îl aveţi nu mai poate fi înviorat de un somn obişnuit - a îmbătrânit. Se impune un corp nou. Energia voastră vitală are nevoie de o nouă formă. Moartea e doar un somn care vă ajută să treceţi mai uşor într-o nouă formă.

Renunţaţi la teamă. Ea a pătruns în voi când eraţi copii, în mod inconştient. Renunţaţi acum la teamă în mod conştient şi deveniţi persoane adulte. Viaţa e cu atât mai frumoasă şi mai luminoasă, cu cât sunteţi mai maturi. Responsabilitatea nu e un joc. E una din cele mai autentice căi de a trăi periculos.

A dărui iubire este o experienţă reală, frumoasă, deoarece în acest caz eşti rege. A primi iubire este o experienţă nesemnificativă, ca aceea a unui cerşetor. Nu fiţi cerşetori. Măcar în ceea ce priveşte iubirea, fiţi regi, deoarece iubirea e o calitate inepuizabilă; puteţi să dăruiţi cât de mult doriţi. Nu vă fie teamă că se va epuiza şi că vă veţi spune într-o bună zi: "Dumnezeule! Nu mai am nici un pic de iubire de dăruit." Iubirea nu este ceva cantitativ, ci calitativ; ea are calitatea de a creşte atunci când dăruiţi şi de a diminua atunci când o ţineţi doar pentru voi. Dacă rămâne numai în voi, moare. Dăruiţi deci cât puteţi. O minte zgârcita îşi spune: "Îmi voi dărui iubirea numai anumitor persoane, care au anumite calităţi". Nu înţelegeţi că aveţi în voi atât de multă... sunteţi ca un nor gata să-şi reverse ploaia. Norului nu-i pasă dacă se revarsă asupra stâncilor, grădinilor sau oceanului. El vrea să se elibereze. Şi acea eliberare îi dă o senzaţie extraordinară. Nu cereţi niciodată să fiţi iubiţi. Și nu aşteptaţi iubirea, gândindu-vă că o veţi dărui, la rândul vostru, numai atunci când vi se va cere.

Se spune: „Fiecare vrea să fie iubit”. Această abordare e greşită şi începe încă din copilărie; copilul mic nu poate iubi, nu poate spune nimic; el nu poate dărui, el poate numai primi. Singura lui modalitate de a experimenta iubirea este una pasivă; el o primeşte de la părinţi, de la fraţi, de la surori, de la oaspeţi, de la străini, întotdeauna o primeşte. Prima experienţă care se fixează în profunzimile inconştientului sau este aceea de a fi iubit. Problema apare pentru că fiecare a fost copil. Şi poartă în sine această dorinţă de a fi iubit. Prin urmare, fiecare cere: „Iubeşte-mă” şi nimeni nu dăruieşte, deoarece partenerul a fost crescut în acelaşi fel. Fiinţele trebuie să fie mereu atente ca acest accident apărut în copilărie să nu se transforme în ceva permanent în mintea lor. În loc să cereţi: „Iubeşte-mă!”, începeți să iubiţi. Uitaţi cu totul faptul de a primi; dăruiţi. Şi vă garantez că veţi primi înapoi foarte mult...

OSHO: Life is a mystery to be lived (RO)

OSHO: Behave as you are first here (RO)

OSHO: Live life, don’t just watch it on TV (RO)

-->