21 decembrie 2012 - de la Apocalipsă citire + documentar (RO)

-->

21 DECEMBRIE 2012

– DE LA APOCALIPSĂ CITIRE –

Dionýsis Simópoulos, directorul Planetariului din Atena

În ultima vreme, au revenit previziunile unui iminent sfârşit al lumii. De această dată, prorocii se bazează pe calendarul mayaş, al civilizaţiei sud-americane dispărute acum cca 1500 de ani. Aceste noi profeţii alarmiste susţin că sfârşitul lumii va veni pe 21 decembrie 2012, când vor avea loc evenimente precum: cutremure de magnitudinea 13 (!) pe scara Richter, mişcări violente ale plăcilor tectonice şi ale banchizelor polare, creşterea nivelului mării între 30 şi 100 m, tsunami, vânturi cu viteze de până la 3.200 km/oră, inundarea tuturor ţărmurilor, deplasarea polilor magnetici şi multe alte catastrofe.

Previziunile apocaliptice nu sunt un fenomen nou. Mii de cazuri de panică au fost consemnate în istorie, provocate de evenimente astronomice pe deplin înţelese abia în zilele noastre. Eclipse de soare, comete strălucitoare, ploi de meteoriţi... toate au constituit în trecut cauze ale răspândirii unor profeţii teribile şi ale unui alarmism nejustificat, de multe ori cu consecinţe sociale şi psihologice grave, mulţi oameni ajungând până la sinucidere.

Astăzi, la începutul secolului XXI, epocă a raţiunii, ştiinţei şi înaltei tehnologii, alarmiştii şi profeţii sfârşitului lumii încă mai reuşesc să terorizeze lumea, împrăştiindu-şi superstiţiile. În mai 1910, de exemplu, apariţia cometei Halley, în ciuda asigurărilor făcute de astronomii vremii, a bulversat întreaga lume. Milioane de oameni au ajuns să înnopteze pe străzi şi în pieţe, aşteptând sfârşitul care, în cele din urmă nu a venit. Mai recent, în februarie 1962, un nou val de panică a cuprins pe mulţi, când astrologii indieni au prevăzut sfârşitul lumii, bazându-se pe poziţia planetelor şi o eclipsă de Soare vizibilă din Oceanul Pacific. În India, milioane de oameni s-au adunat pentru a se purifica. În Anglia, iubitorii de OZN au urcat pe dealuri pentru a cere ajutor prietenilor de pe Marte şi Venus, iar în Arizona, membrii unei grupări religioase s-au refugiat într-un sat despre care spuneau că va fi singurul loc ce va scăpa de distrugere. Ziarele şi posturile de radio înregistrau o avalanşă de apeluri telefonice care cereau informaţii cu privire la iminentul sfârşit. Când, în fine, ziua anunţată a catastrofei (4 februarie 1962) a venit, nimic neobişnuit nu s-a petrecut: nici inundaţii, nici incendii, nici cutremure, nici tsunami, nici război nuclear. Sfârşitul lumii fusese amânat!

Era de aşteptat ca profeţii sfârşitului să-şi fi învăţat lecţia; totuşi, în 1982, au lovit din nou. Ziarele vremii anunţau noi profeţii, noi catastrofe, precum şi sfârşitul lumii în data de 10 martie 1982, odată cu reeditarea unei cărţi apărute în 1974, „Influenţa lui Jupiter”. În această carte, cei doi autori prevedeau distrugerea oraşului Los Angeles de un cutremur extrem de puternic, dar seisme ar fi urmat să aibă loc pe întreaga planetă. Din punctul lor de vedere, planetele ar fi urmat să se alinieze de aceeaşi parte a Soarelui pe 10 martie 1982. Această ciudată aliniere planetară ar fi urmat să pună în mişcare forţe teribile, care ar fi determinat Soarele să emită în spaţiu cantităţi uriaşe de particule care, în contact cu atmosfera Pământului, ar fi provocat precipitaţii şi vânturi nemaiîntâlnite, care la rândul lor ar fi tulburat mişcarea de rotaţie a Pământului, activând zonele sensibile seismic, dintre care una este falia San Andreas din California. Această falie, cu o lungime de 1.350 km, într-adevăr, în 1906 a produs într-adevăr în San Francisco un mare cutremur în 1906, urmat de incendii, 700 de persoane pierzându-şi viaţa. Conform previziunilor din 1982, seismul aşteptat ar fi însemnat sfârşitul oraşului Los Angeles. Diverse agenţii de presă au preluat aceste „informaţii” iar mii de ziare din întreaga lume le-au publicat pe prima pagină. Astrologi, speculanţi religioşi şi tor felul de prezicători şi alarmişti şi-au primit partea lor de cinste. Şi ce n-au prognozat! Molime, cutremure, inundaţii şi alte de cataclisme biblice. În ciuda intervenţiilor repetate şi responsabile ale oamenilor de ştiinţă calificaţi, nu puţini au fost aceia cărora le-a tremurat inima. Se dădeau şi se primeau telefoane, şi ce nu se auzea în zilele alea! În cele din urmă, cum era şi firesc, nu s-a întâmplat nimic. Din nou, catastrofa anunţată n-a avut loc.

Odată cu iminenta venire a anului 2000, lucrurile au luat-o înspre mai rău. Au fost mulţi cei care, în mod eronat, au luat anul 2000 drept începutul unui nou secol şi al unui nou mileniu. Cu cât ne apropiam de această cifră fatidică, miturile şi poveştile fanteziste se înmulțeau. Şi ce nu ne-au auzit urechile în legătură cu acest an 2000: tot felul de interpretări ce îmbinau fantasticul cu realitatea, până la sosirea extratereştrilor salvatori!

Desigur, cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi de astfel de baliverne. Cu toate acestea, existenţa unui element real în toată această isterie a sfârşitului n-ar fi putut să ne lase indiferenţi. Ce susţineau aceste Cassandre? Conform cu ce s-a scris de-a lungul vremii, diverşii şarlatani, pseudo-profeţi şi astrologi prevedeau că pe 5 mai 2000, cele 5 planete vizibile cu ochiul liber (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn), împreună cu Soarele şi Luna se vor afla într-o anume aliniere cu Pământul, exercitând astfel uriaşe forţe gravitaţionale asupra planetei noastre. A avut loc un astfel de eveniment astronomic atunci? Pentru a răspunde acestei întrebări, ar trebui să explicăm mai întâi ce înseamnă „întâlnirea planetelor”.

Planetele, în mişcările lor de revoluţie în jurul Soarelui, par să se mişte pe cer [pe cerul vizibil de pe Pământ] de la Apus spre Răsărit. Planetele care se găsesc mai aproape de Soare par să se mişte mai repede, pe când cele mai îndepărtate se deplasează mai încet. Din acest motiv, o planetă pare să o ajungă din urmă pe o alta şi să o depăşească. Această „ajungere din urmă” şi „depăşire” o numim întâlnire a două planete. Aşadar, nu este deloc nefiresc să se observe faptul că o planetă îşi opreşte cursul şi îşi schimbă direcţia spre Apus. Observarea acestor mişcări le-a dat mult de furcă anticilor. Astăzi însă, ştim că planetele nu-şi schimbă, de fapt, niciodată direcţia. Ceea ce se petrece este faptul că Pământul, în mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, depăşeşte o planetă aflată pe o orbită exterioară și atunci acea planetă pare să se întoarcă înapoi. Ca și celelalte planete, şi Jupiter şi Saturn (cele mai mari), se mişcă spre Răsărit. Jupiter are o viteză de revoluţie mai mare decât a lui Saturn, fiind mai aproape de Soare decât acesta. Datorită diferenţei de viteză, Jupiter şi Saturn se pot întâlni şi depăşi o dată la 20 de ani. Acelaşi lucru se petrece şi cu restul planetelor, la diferite intervale fixe de timp.

La 6 aprilie 2000, de exemplu, Marte şi Jupiter într-adevăr s-au întâlnit, depăşindu-se. Dar pe 5 mai 2000 o asemenea întâlnire n-a avut loc. În acea zi, cele 7 corpuri cereşti din sistemul nostru solar vizibile cu ochiul liber şi binecunoscute încă din Antichitate (Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn) se aflau toate de-o parte a Pământului, dar această concentrare a lor nu avea nimic de-a face cu ceea ce am numit mai sus „întâlnirea planetelor”. Toate aceste corpuri cereşti se găseau concentrate pe o întindere de mai mult de 25°. După cum vă daţi seama, presupusa aliniere a planetelor nu era deloc o aliniere, ci mai degrabă o grupare.

O grupare similară a planetelor a avut loc şi la data de 5 februarie 1962, atunci întinderea fiind mai mică, de 15°8′, dar suprapusă cu o eclipsă de Soare, lucru pe care catastrofiştii l-au considerat de mare periculozitate. Şi totuşi, nici măcar atunci nu s-a petrecut nimic! Acest fenomen al grupării planetelor este, de altfel, ceva foarte des întâlnit. În ultimii 1000 de ani au avut loc 10 grupări similare, dar pe o întindere mai mică, a planetelor Marte, Jupiter, Saturn şi a Soarelui. Aceste grupări planetare nu au absolut nicio legătură cu aliniere reală, pentru că o aliniere de acest gen e posibil să aibă loc o singură dată la 86 urmat de 36 de zerouri de ani. Desigur, acest lucru nu se va întâmpla nici la data fatidică de 21 decembrie 2012, după cum prevăd noile prognoze catastrofice. Și chiar dacă, prin absurd, am presupune că planetele ar apuca vreodată să se alinieze, ar putea ele să influenţeze Soarele, astfel încât să provoace mari cutremure pe planeta noastră? Răspunsul e simplu: chiar dacă am avea o aliniere perfectă de-o parte a Soarelui, mareea provocată nu ar depăşi 1 mm înălţime. Dacă facem comparaţie între această maree ipotetică şi erupţiile care au loc frecvent la suprafaţa Soarelui, expulzând miliarde de tone de plasmă la sute de mii de kilometri depărtare de suprafaţa Soarelui, această maree de 1 mm ar fi chiar un fleac.

Ştim cu toţii că Luna provoacă maree substanţiale pe pământ. De la o distanţă de 385.000 km, masa Lunii acţionează dinamic asupra planetei noastre. Pământul însă are un diametru de 13.000 de kilometri; Luna exercită o influenţă semnificativ mai mare asupra părţii Pământului celei mai apropiate de Lună, mai slab asupra centrului, şi încă şi mai slab asupra părţii opuse. În partea cea mai apropiată de Lună, apa se ridică la un nivel destul de înalt, în vreme ce în partea opusă a Pământului, nivelul apei scade similar. Pământul rotindu-se o dată pe zi, valul şi depresiunea de apă se află în mişcare. Nivelul mării creşte şi scade cu un metru, un metru şi jumătate, în vreme ce în unele golfuri şi estuare înălţimea variază şi mai mult. Şi la fel cum influenţează oceanele, Luna influenţează şi scoarţa terestră. Acest lucru nu este uşor de observat, pentru că scoarţa nu e lichidă şi nu se deformează uşor. Totuşi, mareele scoarţei terestre pot ating în unele locuri până la 18 cm.

Forţele gravitaţionale care apar între două corpuri depind de două lucruri: masa corpurilor şi distanţa dintre ele. Cu cât masele corpurilor vor fi mai mari, cu atât mai mari vor fi şi forţele gravitaţionale pe care le vor exercita. Cu cât distanţa dintre corpuri este mai mare, cu atât mai slabe sunt forţele gravitaţionale. Dacă, de pildă, dublăm distanţa dintre două corpuri, forţele gravitaţionale scad de 4 ori în intensitate, iar mareele devin de 8 ori mai slabe. Forţele gravitaţionale depind de pătratul distanţei, în vreme ce marele, de cubul distanţei. Dacă distanţa dintre două corpuri creşte de 10 ori, gravitaţia scade de 100 de ori, iar mareele, de 1000 de ori.

Astfel, dacă ştim masele a două corpuri (să zicem, a Pământului şi a altei planete), precum şi distanţa dintre ele, putem calcula cu uşurinţă atât forţele gravitaţionale, cât şi mareele. Nu este deloc nefiresc faptul că cea mai mare influenţă asupra Pământului (prin forţe gravitaţionale şi maree) o exercită Luna, pentru că, deşi este un corp mic, se găseşte cel mai aproape de Pământ. Soarele, deşi are o masă mult mai mare decât cea a Lunii, datorită faptului că distanţa dintre Pământ şi Soare este mult mai mare, exercită asupra Pământului o maree de o intensitate de două ori mai mică decât cea exercitată de Lună.

În urma calculelor făcute, suma forţelor gravitaţionale exercitate asupra Pământului de toate planetele din sistemul nostru solar nu depăşeşte 1,7% din forţa gravitaţională exercitată de Lună. În privinţa mareelor produse de aceste planete, ele sunt insignifiante. O carte pe care o aveţi aproape exercită asupra dv. o forţă gravitaţională mai mare decât toate planetelor din sistemul solar.

E posibil ca aceste slabe forţe, însumate forţei gravitaţionale a Lunii, să producă vreun efect nefast asupra planetei noastre? Răspunsul este un categoric NU! Nu uitaţi că Luna, în fiecare lună, pe durata mişcării ei eliptice în jurul Pământului, se găseşte ba mai aproape, ba mai departe de Pământ. Această fluctuaţie a distanţei la care se află Luna ajunge la 10% odată la fiecare 2 săptămâni, atunci când, aflându-se la perigeu, se găseşte la 363.000 km de Pământ, în vreme ce la apogeu se află la 405.000 km. Asta înseamnă că pe parcursul a 14 zile, intensitatea influenţei Lunii asupra Pământului fluctuează, şi chiar numai această diferenţă este mai mare decât efectul însumat al influenţelor celorlalte planete. Cu toate acestea, până acum, Pământul n-a păţit nimic!

Înseamnă aceasta că pe 21 decembrie 2012 nu va avea loc niciun cutremur catastrofal undeva în lume? Nu neapărat, pentru că seisme pot avea loc oricând, din cauza mişcărilor scoarţei şi a plăcilor tectonice. Dar dacă ar avea loc, nu va fi cauzat de alinierea sau influenţa planetelor. Iar atunci când la un moment dat va veni sfârşitul Pământului, fiţi siguri că acel sfârşit se va petrece într-un mod pe care pseudo-profeţii şi astrologii vremii noastre nici nu şi-l pot imagina.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/12/21-decembrie-de-la-apocalipsa-citire/

2012 - Profețiile lui Nostradamus (Nostradamus Prophecies) (RO)