Agartha și extratereștrii din interiorul Pământului

AGARTHA ȘI EXTRATEREȘTRII DIN INTERIORUL PĂMÂNTULUI

Deși mulți dintre noi găsesc că ideea unui Pământ gol în interior este mai degrabă ridicolă, de vreme ce informații bazate pe date științifice sunt la îndemna oricui în prezent, teoria care exploatează această variantă datează din vechime și nu este proprie unui singure civilizații. Teoria Pământului gol a fost lansată la sfârșitul secolului trecut. Potrivit ei, în interiorul Terrei există de fapt o concavitate care are șapte puncte de contact cu suprafața, două fiind cei doi poli. Grație imaginilor luate de NASA cu ajutorul sateliților spațiali ESSA, pot fi văzute deschiderile polare: nordică, cu un diametru de 1.400 de mile, și sudică, cu un diametru de 1.300 de mile.

În interiorul Pământului, sub Asia de Est, există un ocean uriaș, de mărimea Oceanului Arctic. Descoperirea a fost făcută de Michael Wysessian, seismolog la Washington State University, și Jesse Lawrence, de la University of California: www.unexplainedmysteries.com. În 1950, în timp ce cartografiau zona, echipele de cercetare a topografiei submarine din SUA au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu caverne şi pasaje uriaşe; unele atât de mari, încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele se întindeau până sub statele Utah şi Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care au cercetat cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut. Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de câţiva stâlpi naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Generalul de brigadă dr. Emil Străinu, directorul Centrului de studii psihotronice și ufologice, consilier al Parlamentului României în probleme neconvenționale și asimetrice, afirmă:

„Una dintre cele mai mari descoperiri care s-au făcut anul acesta și care deocamdată este vehiculată numai în cercurile științifice este aceea că sub continentul american se găsesc 3 sau 5 tuneluri (ca un fel de peșteri subterane inundate) care străbat continentul sud-american de la est la vest și de la vest la est. Gândiți-vă că plecați cu un submarin din Los Angeles și ieșiți cu el în Florida, fără să mai trebuiască să ocoliți Canalul Panama. În acest moment, nu se cunoaște exact natura lor. Aceste canale sunt foarte mari. Numai pe un singur canal poate merge liniștit un submarin Trident și, mai mult de-atât, el se poate întâlni și cu un altul.

Trebuie știut că în perioada următoare vom fi marcați de o serie de dezvăluiri despre contactul cu ipoteticele civilizații extra-Terra. Părerea unor consilieri ai unor guverne importante ale lumii, ai UNESCO, ONU, UE și altele, spun că toate aceste informații nu fac decât să pregătească omenirea pentru o recunoaștere ce va fi evidentă și care se va produce într-o perioadă de timp foarte scurtă. În ultimii 2-3 ani am văzut filmări și poze mult mai „spectaculoase” decât cele care au fost făcute publice, și care nu sunt date în circulație. M-aș referi acum la filmul și pozele făcute din sateliți cu intrândul de la Polul Sud. Toate statele care au sateliți și au avut ca zonă de cercetare Polii au putut fotografia și filma acest intrând, care este o realitate! Că nu se recunoaște deocamdată, probabil că servește unor interese. În primul rând se vorbește de o așa-zisă lume interioară - atestată că există - să-i zicem un tărâm interior. Este locuit acest târâm interior? Aici vin semnele de întrebare. Calculele găsite, care aparțin expediției americanului Richard Byrd, nenumăratele dezvăluiri care s-au făcut în urma expedițiilor germane și multe altele confirmă faptul că acolo există o prezență. Unii spun că e vorba de o anumită parte a civilizației de pe Pământ care s-a retras acolo; alții spun că este o prezență de un alt tip. Se poate să fie vorba de conservarea unui anumit biotop terestru. Deocamdată există multe ipoteze”.

Nikolai Roerich (1874-1947), rus de origine, indian prin adopție, pictor mistic și vizionar, a întreprins la sfârșitul anilor 1920 o lungă expediție în Asia Centrală, căutând un anumit punct din partea de nord a Tibetului, unde spera să găsească intrarea în Agartha și Regatul Shamballei - teritoriul de sub Karakorum. În cartea sa, Himalayas: Abode of Light (1947), el povestește: „Îmi amintesc că în timp de traversam Karakorum, un servitor ladackh mi-a spus că sub noi se află multe cavități subterane, unde se găsesc tot felul de comori și unde locuiește un popor minunat, ce nu cunoaște păcatele lumii. Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se simțea golul, iar ghidul continua să ne povestească despre torenții ce păzesc intrarea în Agartha și despre faptul că cei impuri care se apropiau de ea mureau otrăviți de emanațiile de gaze toxice.

Dar ce legătură ar putea exista între Roerich și Agartha? În cartea sa „Sfidarea timpului”, Sorin Ștefănescu își exprimă opinia că Roerich ar fi intrat în legătură cu învățații din străvechile lăcașuri de cult asiatice, devenind un fel de purtător de cuvânt al acestora pe lângă guvernele marilor puteri. Așa se explică faptul că, la un moment dat, revenind dintr-un periplu solitar, călare pe un ponei, Roerich a pronunțat o ciudată profeție: „Stelele manifestă o nouă evoluție, iar focul cosmic se va apropia din nou de Pământ. Umanitatea va fi supusă unor noi încercări. Dar așa cum Lumina devorează întunericul, operele Răului vor fi distruse, iar Stăpânul erei noi se va manifesta în toată splendoarea Sa”.

Roerich a adus o contribuție însemnată și la constituirea Ligii Națiunilor, concepând Flamura Păcii, un steag alb cu trei puncte roșii amplasate într-un cerc, și care a căpătat numele de Crucea Roșie a Culturii, steag destinat să apere monumentele culturale.

Nu se poate să nu ne amintim de celebra poveste a lui Jules Verne, intitulată „O călătorie spre centrul Pământului”, scrisă în 1864. Acolo este descris atât de bine totul, de parcă autorul cunoştea în detaliu acele realităţi.

Însuși Hitler a îmbrățișat ideea unui Pământ gol. În 1942, în plin război, el a comandat o expediție secretă. Însoțiți de fizicianul Heinz Fisher, militarii nemți au debarcat pe insula Rugen din Marea Baltică. După moartea lui Hitler, mulți n-au vrut să creadă într-un final banal al unuia dintre cele mai mărețe destine ale omenirii, convinși că Hitler nu s-a sinucis și că, împreună cu aghiotanții săi, s-a strecurat în adâncurile Pământului, unde au trăit cu toții fericiți, până la adânci bătrâneți.

Contraamiralul Richard E. Byrd a efectuat între anii 1947 și 1956 zboruri la Polul Nord și Polul Sud. Conform relatărilor lui, la 2.300 de mile dincolo de Polul Nord ar exista o intrare în centrul Terrei, unde ar locui o civilizație umană mult evoluată. Cei care la început populau Pământul s-au mutat în subteran acum 100.000 de ani. Un război care ar fi avut loc atunci a distrus suprafața Terrei și a creat deșerturile.

Într-un interviu pe care l-a acordat în 1947, Byrd declara că la 2.300 de mile de Polul Nord a întâlnit o zonă cu climă foarte caldă, cu vegetație, munți, lacuri și râuri. Byrd, un explorator mai presus de orice bănuială, și-a notat în jurnal tot ce a întâlnit în această zonă: „Oamenii care locuiesc aici comunică prin telepatie. Ei nu trăiesc la suprafață. Sub pământ, la câteva mile adâncime, există un oraș foarte mare, cu milioane de locuitori, care se numește Agartha. Sub pământ există mai multe orașe, în mai multe părți ale globului, dar Agartha este cel mai important dintre ele”, scria Byrd. Aceste file din jurnalul exploratorului au fost date publicității de Virgil Armstrong, fost agent CIA. Armstrong susține că Byrd a stat în Agartha aproape o lună și că descrie civilizația subterană ca „fiindu-ne net superioară”. Fostul agent CIA a adăugat că imediat după descoperirea jurnalului lui Byrd, filele referitoare la Agartha au fost declarate secret de serviciu și s-a dispus ca în zona intrării în orașul subteran să fie amplasate baze militare americane, care să nu lase sub nicio forma intrușii să pătrundă. Tot Armstrong a mai dezvăluit că Guvernul SUA a stabilit relații cu Marele Consiliu al Agarthei. Mai mult, că farfuriile zburătoare care apar pe cerul planetei sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii subterane, iar o parte din tehnologia de fabricare a lor a fost dezvăluită Pentagonului, „avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunoștințe avansate”.

Amiralul Byrd a fost ridicat la rangul de amiral în 1950, iar în 1952 a primit Medalia de Onoare din partea Guvernului SUA. De asemenea, unul dintre crucișătoarele Flotei SUA a fost botezat cu numele lui. Așadar, e exclus să fi fost doar un nebun care a halucinat despre Polul Nord.

Revenind la agentul Armstrong, acesta a mai dezvăluit câteva informații din jurnalul lui Byrd: „Amiralul descrie pe larg că în orașele subterane locuiesc oameni cu trăsături delicate, care au mii de ani de viață, dar vârsta nu le marchează trăsăturile. Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. După ce consideră că au trăit destul, ei sunt cei care-și aleg momentul când să se retragă din viață. Femeile lor nasc doar o dată, sau de două ori de-a lungul vieții, iar gestația durează doar 3 luni. Ele nasc în temple, în bazine speciale cu apă, iar nașterea are loc fără dureri”.

Ce mai spune Armstrong: „Atlanții se înțeleg prin telepatie, iar lemurienii vorbesc limba maru, care stă la originea sanscritei și ebraicii. Acum, cele două civilizații trăiesc în pace și armonie. Ele sunt conduse de un Consiliu Suprem, format din 12 persoane, 6 bărbați și 6 femei. Orașele sunt luminate artificial și au o atmosferă controlată, mult mai pură decât cea de la suprafață. Aglomerările urbane sunt structurate pe mai multe niveluri. Locuitorii din subteran se deplasează între orașe cu ajutorul unor vehicule de mare viteză (cca 3.000 de mile pe oră), care plutesc”. Rămâne de văzut ce-i adevărat din toate acestea, oamenii de știință considerând că fotografia luată din satelit ar fi un prim pas în aflarea adevărului.

Ideea unei lumi inedite a înflăcărat mințile multora. Doctorul Raymond Bernard a scris în 1969 cartea „Pământul gol”, după care a inițiat construcția unei așezări în America de Sud, hotărât să descopere posibile intrări care să-l angajeze în călătoria vieții. Mai târziu, el a dispărut fără urmă într-una dintre peșterile Amazonului, adepții lui fiind fost convinși că și-a atins scopul.

Referindu-se la discreția absolută în legătură cu misiunile lui Byrd, cunoscutul geofizician american Raymond Bernard arată în cartea sa „O lume ascunsă” (1969): „Descoperirea amiralului Byrd constituie astăzi un secret internațional de prim rang. După ce Byrd a anunțat-o prin radio și după scurte note apărute în presă, toate știrile ulterioare în legătură cu subiectul respectiv au fost îndepărtate cu grijă de agențiile guvernamentale”. Bazându-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B. Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum și pe relatările amiralului Byrd, Bernard a enunțat câteva concluzii, care la data respectivă au generat scandal:

- În realitate nu există niciun Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri largi, ce conduc spre interiorul Pământului. OZN-urile provin din acest interior gol;

- Interiorul Pământului este încălzit de un soare central, care este sursa aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;

- Exploratorii polari au văzut cu ochii lor că animalele se deplasau spre nord în căutarea hranei. Ei au văzut aici păsări tropicale și animale care în mod obișnuit au nevoie de căldură, au văzut fluturi, ba chiar și țânțari.

Există legende, gravuri, chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha. Astfel, se spune că sub pământ, pe întreg globul, există cca 100 de orașe, dintre care cel mai mare este Agartha. Lumea subterană este cunoscută și sub numele de Shamballa și Agartha. Locuitorii acestei lumi, spun documentele, au părăsit lumea de la suprafață acum 100.000 de ani, în urma catastrofalului război dintre atlanți și lemurieni, cele două mari civilizații care stăpâneau Pământul. Războiul este descris în cele două epopei antice, Ramayana și Mahabharata. În urma acestui război, din cauza armelor distrugătoare folosite, ar fi rezultat zone aride, precum Sahara, Gobi, deșerturile din Australia și SUA, toate fiind locuri unde ar fi existat aglomerările urbane ale atlanților și lemurienilor. Atmosfera la suprafața devenise de nerespirat, așa că supraviețuitorii conflictului s-au retras sub pământ. Conform acestor teorii, oamenii de la suprafața ar fi urmașii celor care au refuzat să se retragă în orașele subterane și care, între timp, s-au sălbăticit.

Cele mai mari orașe subterane:

POSID – primul refugiu al atlanților, cu intrare în zona Matto Grosso, cu populație de 1,3 milioane de locuitori;

SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramură a lemurienilor, intrare în Himalaya, 3,5 milioane locuitori;

RAMA – lângă Jaipur, în India, 1 milion de locuitori;

SHINGWA – la granița dintre China și Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori;

TELOS – lângă Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori.

Orașele se află la adâncimi variind între 1,5 și 2 mile sub scoarța terestră.

Atât scrierile sumeriene, cât și Biblia vorbesc de un „adânc al apelor”, o „lume inferioară”, o „lume subterană” etc. Textele mesopotamiene vorbesc despre „ținutul minelor” descriindu-l ca un ținut muntos, cu platouri vaste acoperite cu iarbă și stepă, de unde nefilimii și uriașii - odraslele lor - extrăgeau metale, în special aur. Era deci un ținut luminos (toate textele afirmă acest lucru) scăldat în permanență de razele soarelui.

Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor popoare, precum și legendele eschimoșilor vorbesc despre marea deschidere din nord și despre un popor avansat, care trăiește într-o țară misterioasă, numită Agartha. Acesta este numele general ce definește lumea din interiorul Pământului, precum și toate coloniile. Unii susțin că Shamballa, aflată în interiorul Muntelui Meru, în Tibet este capitala acestei lumi.

Țara Apelor Albe din legendele rusești, localizată pe undeva prin Asia Centrală, în apropierea Lacului Lobnor, a atras atenția cneazului Vladimir al Kievului. În anul 987, acesta a organizat o adevărată expediție sub conducerea părintelui Sergius, care auzise despre fascinanta țară la o mânăstire de pe Muntele Athos. Au trecut însă anii, iar expediția și membrii ei au fost dați uitării. În anul 1043, la Kiev și-a făcut apariția un bătrân, care spunea că este părintele Sergius și că revenise din expediția de mult uitată.

Referiri similare se regăsesc în tradițiile românilor. În cartea „Mitologia română”, Romulus Vulcănescu, în capitolul „Pământul mumă”, vorbește despre lumea albă în care trăiesc oameni, din care fac parte și Ostroavele albe: „Acești urici locuiau la marginea lumii într-un Ostrov alb sau în mai multe Ostroave albe din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sâmbetei în condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele simbolizează pământuri neîntinate, ieșite în stare pură din Apa Sâmbetei, care la rândul ei este o apă sacră. După o legendă străveche, Apa Sâmbetei izvorăște dintre rădăcinile bradului cosmic și înconjoară pământul de 7 sau 9 ori, vărsându-se în Iad. La izvoarele ei e pură, iar sus, pe pământ e un panaceu. Pe măsură ce înconjoară pământul, gradul ei de puritate scade, iar când intră în Iad, clocotește în flăcări. De Paștele blajinilor, în unele sate, pe malurile apelor curgătoare se puneau în blide de lemn coji de ouă, fărâmituri de cozonac și lumânărele, cărora li se dădea drumul pe apă, ca să ajungă pe Apa Sâmbetei, în Ostroavele Albe, la rohmani sau blajini, ca să serbeze și ei Paștele. Uricii albi țineau multe posturi albe și se îmbrăcau în alb, semn al purității sufletești. La români, doliul alb pentru bătrâni (codalbi) s-a menținut până în vremea noastră în unele sate din Bărăgan și Carpații estici”.

Paştele blajinilor, Paştele morţilor sau Lunea morţilor este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine. Despre asta ne mărturisesc o mulţime de legende din tezaurul folcloric al neamului nostru. Blajinii (Rohmanii sau Rugmanii) sunt reprezentări mitice ale primilor oameni de pe pământ. Se spune că Blajinii trăiesc sub pământ, pe „tărâmul celălalt”, dincolo de Apa Sâmbetei. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că susţin stâlpii de sprijin ai pământului. Imaginaţi ca oameni blonzi şi socotiţi urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui Adam şi al Evei), blajinii duc o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi bunătate. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. Blajinii sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. În popor, se crede că locuiesc pe malurile unor râuri mari, lângă ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor e mereu cald. Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sunt anunţaţi de oameni. Ei ştiu că este Paştele când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei coji de ouă roşii aruncate special de gospodine în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, serbează și ei Paştele, iar oamenii prăznuiesc Paştele blajinilor sau Paştele morţilor. În această zi, credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde.

Sursa: http://www.slideshare.net/zfrunzescu/agartha-legenda-sau-adevar