Misterul microorganismelor pleomorfice + VIDEO (RO) + documentar (RO)

-->

MISTERUL MICROORGANISMELOR PLEOMORFICE

– 150 DE ANI DE CUNOAȘTERE ASCUNSĂ –

Christopher Bird (Nexus Magazine, aprilie 1992)

Rândurile care urmează sunt o încercare de a arunca o privire asupra unor cercetări şi descoperiri făcute de o serie de oameni de ştiinţă care nu s-au temut de a fi calificaţi drept „eretici” în domeniul ştiinţific care se ocupă cu studierea celor mai mici forme de viaţă, microorganismele. E greu de crezut (poate totuşi nu aşa de greu, având în vedere interesele puse în joc) dar multe din informaţiile şi cunoştinţele de mai jos erau deja cunoscute acum 100 de ani. Ele au fost însă consecvent ignorate, suprimate și eliminate din manualele de orice grad de către „ortodocșii” microbiologiei. În loc să fie primite cu entuziasm, surprinzătoarele descoperiri au fost întâmpinate cu ostilitate. Această stare de lucruri face dificilă obţinerea de informaţii, referințe și rezultate ale cercetărilor din sursele biografice obişnuite. Cel mai adesea, „ereticii” sunt excluşi din breasla respectivă, astfel ca mijloacele lor de cercetare și comunicare să fie cât mai reduse. Mass-media lasă impresia că aceşti cercetători n-ar fi decât nişte aventurieri sau dezorientaţi psihic, care nu trebuie luaţi în seamă. Vechii cartografi au făcut deja hărţile, de care sunt foarte mulţumiţi, iar aceşti noi Columbi nu fac decât să deranjeze cu a lor terra incognita. De ce această atitudine? Să ne începem călătoria prin acest necartografiat încă tărâm al pleomorfelor.

Primul pas: Wilhelm Reich şi bionii

Wilhelm Reich şi-a început cariera ca protejat şi colaborator al lui Freud. Ulterior însă, s-a despărţit de „Mişcarea psiho-analitică internaţională” şi a început o carieră independentă, într-un domeniu care în zilele noastre poartă numele de biofizică. Pentru că aproape imediat a intrat în conflict cu adepţii lui Freud, s-a retras în Norvegia, unde a început să lucreze cu un microscop echipat cu lentile speciale, care-i permitea să mărească microorganismele de 2-3000 de ori, ceea ce, la vremea aceea, însemna dublul limitei obişnuite. Printre descoperirile sale din această perioadă se numără „veziculele”, un fel de pungi minuscule care conţin un fluid. Veziculele se întâlnesc în infuziile din fân sau alte materii, cum ar fi ţesuturile animale, dar şi în pământ sau cărbune. După multe experimente în care a observat că numărul de vezicule cultivate creştea în momentul în care preparatul în care se aflau era fiert, Reich a ajuns la concluzia că ciudatele vezicule erau o formă de tranziţie între lumea vie şi cea inertă, drept care a botezat această treaptă elementară de viaţă, încă necunoscută, cu numele de BION. Dar marea majoritate a microbiologilor, ca și alţi oameni de ştiinţă, au considerat noile creaturi ale lui Reich ca ceva ieșit din fanteziile lui Walt Disney. 

Reich a observat că atunci când punea aceste infuzii într-un mediu de cultură, ele formau la suprafaţă o peliculă de bacterii şi amoebe, creând, ca să spunem aşa, forme de viaţă deja cunoscute, sau cel puţin foarte asemănătoare cu cele cunoscute. Desigur, exista posibilitatea ca aceste „animacule” (astfel le-a denumit Anton van Leeuwenhoek, inventator al microscopului, atunci când le-a văzut pentru prima oară) să fi contaminat culturile, provenind din atmosfera înconjurătoare sau pentru că mediul de cultură nu fusese sterilizat cum trebuie. Pentru a elimina acest risc, Reich și-a supraîncălzit culturile de bioni şi a observat că acestea, aparent moarte, luau totuși forme microbiene. Acest fapt l-a făcut să tragă concluzia că bionii, ca treaptă preliminară a vieţii, au o forţă vitală practic indestructibilă. El a numit această energie ORGON. Această nou descoperită „forţă a vieții” a constituit sursă de inspiraţie pentru filozofi (francezul Henri Bergson) sau pentru biologi (germanul Hans Driesch).

Biologia se afla în acele vremuri sub influenţa autoritară a fizicii, care condamna orice noţiune „mistică”, cum ar fi cea de „creator primordial” sau „forţă vitală”, astfel încât s-a distanţat obedient şi rapid de noile teorii ale lui Reich. Din păcate, biologia a rămas aceeași până în zilele noastre, în timp ce fizica și chimia s-au transformat sub influenţa teoriei cuantelor. Reich însă a dus „erezia” mai departe, adăugând că aceste structuri microbiene bionice puteau fi detectate şi cultivate şi în sângele uman, care la aceea vreme (ca, de altfel, şi azi) era considerat steril. El şi-a continuat cercetările, extinzându-le asupra probelor de sânge luate de la pacienţii bolnavi de cancer şi în care a găsit forme bacteriene foarte subţiri, pe care le-a pus în legătură cu această boală letală. Reich a denumit aceste forme bacili T (de la cuvântul german Tod, care înseamnă moarte). Lui Reich i s-a părut că ceva inexplicabil se petrece în corpul bolnavilor de cancer, care-i determină pe promotorii de viaţă, bionii, să se transforme în bacili T, adică în ucigaşi. Ulterior, Reich a constatat că astfel de bacili ucigaşi se puteau întâlni şi în excreţiile persoanelor sănătoase, ceea ce însemna că acestea dispun de particule provocatoare de cancer, şi că această predispoziţie e în directă legătură cu un anumit nivel de rezistenţa biologică la putrefacţie.

În acest moment, este interesant de aflat dacă aceste corpuri străine, descoperite la un pacient, sunt un semnal (predispoziţie la cancer) sau însăşi cauza bolii. Se ridică o întrebare fundamentală, intenţionat ignorată, atât de biologi, cât și de medici, şi anume: E posibil oare ca germenii să apară în organism mai degrabă ca rezultat al unei boli, decât ca provocatorii ei? De ce este ignorată această teorie bazată pe experienţe şi dovezi certe? Cine profită? Păi, dacă nu mai avem inamicul germen patogen, nu mai avem nevoie nici de medicamente sintetizate chimic şi nici de serviciile medicinii alopate, cel puţin nu în sensul în care este ea consacrată astăzi!

Cum se termină povestea lui Wilhelm Reich? Cam ca întotdeauna, atunci când se trezeşte vreunul să se opună sistemului: insultat şi calomniat în fel şi chip. Lui Reich i se intentează un proces în SUA, în urma căruia este condamnat şi întemniţat într-un penitenciar, unde moare în 1964. Asta doar aşa, ca să le treacă pofta eventualilor amatori să mai tulbure apele alopaţilor şi ale concernelor farmaceutice. Iar guvernul „liberei” republici americane a ordonat ca toate scrierile lui Reich să fie arse! Nu vă aminteşte oare asta de acele ruguri uriaşe de cărţi arse de hitlerişti? Vă precizez anul şi locul: 1964, Statele Unite ale Americii, cea mai înaintată democraţie din lume. Trecuseră doar 20 de ani de când Reich-ul german ardea cărţi pe străzile Berlinului!

Al doilea pas: Royal Raymond Rife şi „microscopul universal”

În 1944, în două prestigioase reviste (editate de The Smithsonian Institute din Washington şi de Franklin Institute din Philadelphia) au apărut simultan două articole dedicate microscopului electronic, realizat nu cu mult timp în urmă. Cam o treime din cuprinsul acestor articole era dedicată noului microscop, în timp ce restul de două treimi era dedicat unui microscop pus la punct încă în 1920 de autodidactul californian Royal Raymond Rife. Microscopul cu electroni putea mări de până la 500.000 de ori, dar avea un mare dezavantaj: nu putea permite cercetarea microorganismelor vii, căci acestea erau omorâte din cauza radiaţiilor. Microscopul pus la punct de Rife mărea doar de 60.000 de ori (oricum o rezoluţie excelentă) dar nu distrugea obiectul observaţiei. Cu acest microscop pus la punct de el însuşi, Rife a putut urmări, în sângele unui pacient bolnav, o familie de microbi care luau diferite forme în momentul în care condiţiile în care se aflau erau modificate. Aceşti microbi treceau dintr-o formă în alta, așa cum din larvă apare fluturele, deci radical diferit faţă de forma precedentă. Rife a putut număra 16 metamorfozări diferite ale aceluiaşi microb. La acelaşi număr (16 trepte) duc şi cercetările lui Gaston Naessens, despre care vom vorbi imediat. Astfel, Rife a ajuns la o concluzie la care au mai ajuns şi alţii înainte sau după el, şi anume că agenții patogeni se formează în corp, unde nu sunt cauza, ci rezultatul unei boli. Or, această concepţie răstoarnă cu susul în jos tot ce se învaţă în şcolile de medicină alopată!

Neputând să-mi cred ochilor după cele ce citisem, m-am mutat pentru două luni la Biblioteca Naţională de Medicină (USA), încercând să găsesc mai multe informaţii despre Rife. Dar... atât lucrările lui Rife, cât și informaţiile despre el şi microscopul lui dispăruseră de pe faţa pământului! Totuşi, în cadrul acestor eforturi, mi-am dat seama că o serie de microbiologi, timp de mai multe decenii, însă până în 1930 (!) au susţinut aceeaşi teorie, conform căreia bacteriile, în condiţii favorabile de cultură, se pot metamorfoza în forme atât de mici, încât pot trece prin filtre ce nu pot fi penetrate decât de microbi mai mici decât virusurile.

Se pune întrebarea: Nu cumva aceste virusuri de care ne vorbesc alopaţii astăzi sunt  propriile noastre bacterii, care în urma unor condiţii anume (boală) se metamorfozează în aceste minuscule organisme? Printre primii reprezentanţi ai acestei concepţii a fost suedezul Ernst Bernhard Almquist. El a făcut sute de observaţii asupra bacteriilor pleomorfice în laboratorul său (în acea vreme erau nenumărați alţi cercetători din Franţa, Germania, Italia, Rusia şi SUA implicaţi în cercetări în aceeaşi direcţie). În 1922, după două decenii de cercetări susţinute, el a tras concluzia că „nimeni nu poate afirma că cunoaşte ciclul complet al vieţii şi toate formele pe care le poate lua o singură specie de bacterii”.

Începând cu anii ‘30 ai secolului trecut, se produc o serie de evenimente catastrofale, dureroase, dar în mare parte şi suspecte. În 1933, Hitler ajunge la putere. Concernele americane Carnegie şi Rockefeller încep o ciudată şi macabră cooperare în domeniul medical cu I.G. Farben, firmă de tristă amintire pentru evreii aflaţi în lagărele de concentrare. Ulterior, deşi Germania pierduse războiul, cooperarea a continuat, de data aceasta de pe poziţia învingătorului. Specialiştii germani în manipulare şi intoxicare cu dezinformări, în spionaj, în cercetarea ştiinţifică etc., au fost „transferaţi” în SUA (Operațiunea Paperclip). Simultan, au dispărut documentele, cărţile și studiile celor care contraziceau teoria germenilor patogeni, iar o serie de concerne chimice au devenit mari concerne farmaceutice. Despre câştigurile fabuloase (companiile farmaceutice au un profit mai mare decât cele petroliere!) nu mai e cazul să vorbim. Mulți savanţi au fost târâţi prin tribunale, (amintesc doar de Reich, Hoxsey sau Hamer) terorizaţi şi desfiinţaţi.

O altă problemă aici este aceea a celor două tipuri de microscop: cel electronic şi cel universal. Deşi puterea de rezoluţie a celui cu electroni este mult mai mare, consider că dezavantajele pe care le aduce sunt mult prea mari şi lasă loc la speculaţii şi interpretări. Faptul în sine că prin acest microscop studiem o „lume moartă”, care nu se mai poate transforma, face ca teoria de mai sus să nu  poată fi... observată, studiată. Deci, multe dintre cercetările care au la bază microscopul electronic se bazează pe un material doveditor fals. Eu credeam că biologia moleculară se ocupă cu studiul vieţii, nu al morţii. Şi încă o întrebare: Ce fel de politică a ştiinţei se practică de vreo 80 de ani încoace, dacă savanţi de marcă sunt târâți prin tribunale ca nişte răufăcători? Reich, Rife, Hamer, Hoxsey sau Gaston Naessens. Cum e oare posibil ca descoperirile lor să fie puse la index la fel ca pe vremea Inchiziţiei? Să fie etichetaţi ca şarlatani?

Al treilea pas: Gaston Naessens şi somatidele

Despre existenţa lui Gaston Naessens am aflat de la dr. Eva Reich, fiica lui Wilhelm Reich. Cercetările pe care le-am pornit asupra operei lui Reich mi-au deschis un arc de cerc care m-au condus în mod firesc, prin Rife, la Naessens. Iar ceea ce am aflat despre studiile, cercetările, teoriile şi descoperirile lui au închis cercul deschizând în acelaşi timp panorama pleomorfismului. Pentru prima oară m-am întâlnit cu Gaston Naessens în 1979. În următorii 5 ani, am petrecut mult timp în compania sa şi a soţiei sale, având ocazia să aflu o mulţime de lucruri despre descoperirile și cercetările lui fascinante, ca și despre neplăcerile pe care o mare parte dintre colegii de breaslă i le-au provocat, incapabili fiind să accepte sau să înţeleagă ceea ce vedeau cu propriii ochi prin microscopul lui. Vorbesc de microscopul lui, căci Naessens folosea un microscop „universal” conceput de el însuşi, pe care l-a denumit „somatoscop”.

Este de-a dreptul fascinant să vezi cum savanţi recunoscuţi în domeniul microbiologiei sau medicinii, educaţi în spiritul autoritar şi dictatorial al ştiinţei „oficiale”, deşi pot vedea cu ochii lor acest fenomen de metamorfozare a bacteriilor, inventează argumente, care mai de care mai infantile, dar pe un ton agresiv, pentru că nu vor să accepte un alt punct de vedere, chiar și atunci când este bazat pe dovezi. Reich spunea: „Nu crede automat în nimic, mai ales în ce ţi se spune. Convinge-te singur, cu propriii ochi, prin propriile observaţii. Iar când ai descoperit ceva nou, nu te opri până nu reuşeşti explicarea lui totală”.  

Desigur, Naessens a avut norocul să trăiască puțin mai târziu, în anii ’80 așa că el n-a mai fost aruncat în închisoare. Dar mass media n-a auzit de numele lui! Vă reamintesc în acest context că practic toată mass media se află concentrată în mâinile a 6 concerne, că există de fapt doar două agenţii de ştiri (Reuter şi Associated Press) iar eliminarea unei idei sau persoane se face zilele noastre prin manipulare, nu ca în trecut, prin arderea scrierilor respective. Dar, înapoi la Naessens. Cercetările lui au relevat aspecte foarte interesante asupra somatidelor. Nu numai prin faptul că ele par indestructibile în condiţii normale de viaţă, dar şi prin acela că sunt un fel de precursoare ale ADN-ului! Toate acestea ne conduc spre o regândire a „misterului originii vieţii”, care în concepţia scolastică este departe de dovezile pe care ni le oferă realitatea. Aceste „descoperiri şi interpretări” m-au dus la următorul pas: la un savant de geniu, care, cu 100 de ani înaintea lui Naessens, descoperise şi certificase prin studii existenţa acestor microorganisme: Antoine Béchamp!

Al patrulea pas: Antoine Béchamp şi microzimele

În 1984, în Franţa, am avut ocazia să mă întâlnesc cu o farmacistă, Marie Nonclerq, care, după ce şi-a dedicat aproape toată viaţa profesiei ei, s-a hotărât să-şi facă doctoratul, scop în care a scris o disertaţie cu titlul: „Antoine Béchamp (1816-1908) omul şi savantul - Originile şi rezultatele muncii sale”. În esenţă, este vorba de controversa dintre doi oameni de ştiinţă despre care în zilele noastre nu se mai ştie nimic. Unul este Béchamp, celălalt Pasteur. Divergenţa lor era axată pe felul în care fiecare dintre cei doi concepea teoria bolilor.

Pasteur - Béchamp

Datorită unor cărţi de istoria medicinii scrise înainte de 1940, se știe astăzi că Pasteur, pe patul de moarte, a spus: „Claude Bernard avea dreptate... microbul nu este nimic, totul este terenul [propice]”. În acest fel, părintele teoriei germenilor – care încă mai este Evanghelia medicinii alopate – recunoştea că rolul primordial în apariţia unei boli nu-l au germenii (care ar invada din exterior corpul sărmanului cetăţean) ci evoluţia internă a organismului uman, care, din cauza perturbării unor factori naturali, declanşează dezvoltarea germenilor patogeni din interior. Ceea ce a omis pe patul de moarte Pasteur să spună, a fost că nu Bernard (reputat fiziolog) ci Béchamp a fost cel care a pus bazele acestei teorii a terenului, a microzimelor. Dar Pasteur îl ura prea mult pe Béchamp pentru a-i pomeni numele, chiar şi în acest ultim moment de sinceritate. Pasteur a luat cu el în mormânt ura pentru Béchamp. Iar restul muncii de desfiinţare definitivă şi ştergerea lui din istorie au făcut-o ulterior alopaţii, interesaţi mai mult de propriul statut şi venit, decât de pacient şi de adevăr. Pasteur, deşi din punct de vedere ştiinţific era net inferior lui Béchamp, avea talent de manager, precum şi un sistem de „relaţii cu publicul”, lucruri care pentru Béchamp erau fără însemnătate. Așa s-a scris, şi se mai scrie încă, istoria medicinii din ultima sută de ani. Desigur, nu în avantajul bolnavului.

Dar parcă era vorba de Antoine Béchamp... Descoperirile sale au pornit din momentul în care a atacat problema fermentaţiei – reacţie chimică în urma căreia compuşi complecși sunt „desfăcuţi” în substanţe simple – şi a izolat din organismele vii o serie de fermenţi pe care i-a denumit zimaze. Lucrând cu o categorie de organisme numite generic mucegaiuri, adică un fel de excrescenţe fungice care dezintegrează mediul organic, Béchamp le considera ca fiind formate dintr-o colecţie de „granuloide subţiri”, pe care, datorită legăturii lor strânse cu zimazele, le-a numit microzime, sau fermenţi subţiri, și pe care mai târziu, Naessens le va numi somatide (în traducere = corpuri subţiri). Béchamp a constatat că aceste granulaţii, în anumite condiţii, evoluau într-o bacterie monocelulară, şi deci, atenție!, celula nu mai putea fi considerată unitatea de bază a vieţii, deoarece exista ceva mai mic decât ea şi care, în anumite condiţii se putea metamorfoza într-o celulă (fără însă să „evolueze” în sensul darwinist). 

Un alt aspect important este faptul că aceste microzime par a fi extrem de rezistente, practic indestructibile. Béchamp le-a putut găsi în straturi geologice datând de 60 de milioane de ani, deci din vremea în care evoluţioniştii consideră că ar fi apărut primele mamifere pe pământ. El a mai fost surprins să constate că toate eforturile sale de a „omorî” aceste microzime au dat greş! Astfel, în cartea sa, „Sângele”, Béchamp spunea: „Pot afirma că microzima este începutul tuturor formelor de organizare”. Şi, deoarece microzimele din bacteriile moarte trăiau în continuare, Béchamp a concluzionat că ele erau sfârşitul viu al oricărei forme organice. Microzimele lui Béchamp apăreau în faza de început a procesului vieţii – de exemplu în ovulul care devine ou – şi erau de asemenea găsite, complet active, în formele de descompunere ale vieţii.

Făcând o paralelă cu celebra lege a lui Lavoisier (În natură nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă), Béchamp spunea: „Nimic nu este victima morţii... totul este victima vieţii”! Superb, nu numai din punct de vedere științific, dar și ca exprimare filozofică. În Biblie e scris: „Țărână din țărână”. Pe ultima pagină a cărții „Sângele”, Béchamp se exprimă şi mai explicit: „După moarte, e esenţial ca materia să fie înapoiată în condiţia ei primitivă, cea care a existat înainte de a fi ‘împrumutată’ unei făpturi vii. Organismele vii, care conțin microzime, poartă în ele elementele esenţiale ale vieţii, distrugerii și morţii. Celulele noastre sunt în permanenţă distruse prin procese asemănătoare fermentaţiei, după care urmează moartea. Dacă pătrundem mai adânc în miezul problemei putem spune, deşi poate părea puţin macabru, că din momentul naşterii, organismele se deteriorează permanent”. 

Al cincilea pas: Günther Enderlein şi ciclul de viaţă al bacteriei

Abia în 1990 am avut ocazia să mă familiarizez cu opera unui alt cercetător, care prin lucrările sale mi-a întregit tabloul în formare asupra bacteriilor. Abia atunci am putut citi în engleză o carte despre Günther Enderlein, zoolog german care a făcut o serie de cercetări în timpul Primului Război Mondial şi căruia i se datorează unele dintre cele mai importante descoperiri în domeniu. Lucrând ca bacteriolog într-un spital militar aflat la Marea Baltică, Enderlein a finalizat în 1917 un manuscris care a fost catalogat de colegii de breaslă ca „deschizător de perspective noi şi total diferite asupra lumii microbilor”. Enderlein relevă mai multe faze în dezvoltarea pleomorfică a bacteriilor şi ajunge la concluzia că bolile, ca şi procesul de vindecare, este în strânsă legătură cu anumite legi ciclice. Manuscrisul a fost publicat sub titlul Bakterien Cyclogenie (Ciclul de viață al bacteriilor) în 1925, la scurt timp după ce Enderlein a fost numit curator la Muzeul de zoologie din Berlin.

Punctul de plecare al cercetărilor lui Enderlein a fost Antoine Béchamp, urmat de o serie de alţi cercetători germani care îi continuaseră cercetările din punctul în care le lăsase. Printre aceştia, se numără Robert Leuckart, fondatorul parazitologiei, şi Otto Schmidt, primul cercetător care a raportat prezența anumitor paraziţi în sângele pacienţilor bolnavi de cancer, încă înainte de 1901. Concentrându-se pe acest domeniu şi lucrând nemijlocit cu microscopul timp îndelungat, Enderlein a ajuns la concluzia că bacteriile se pot metamorfoza într-un număr foarte mare de forme, numindu-le astfel „monstrul cu o mie de capete”.

Conform convingerilor lui Enderlein, în corpul nostru trăiesc diferite tipuri de microorganisme, aflate într-o relație de simbioză reciproc benefică. Însă în momentul în care în organism se produce o deteriorare severă a condiţiilor de mediu, aceste microorganisme se transformă în „factori patogeni”, creându-se astfel o disbioză. Această metamorfozare este pusă de Enderlein pe seama „instinctului de conservare” al microorganismelor, care se metamorfozează în scopul de a supravieţui condiţiilor improprii nou create: „În faza iniţială, microorganismele trăiesc în sânge, prestând funcţii benefice, dar ulterior, în condiţii modificate, ele îşi abandonează funcţia iniţială, pentru a-şi putea asigura propria supravieţuire”, spune Enderlein.

Astăzi, „Ciclogenia bacteriilor” este practic necunoscută. Interesant este totuşi faptul că până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, (adică până când relaţiile de afaceri dintre companiile americane şi I.G. Farben au fost puse în mişcare) Enderlein se bucura de o oarecare recunoaştere internaţională. Lucrările lui au fost bine primite atât la Congresul internaţional de biologie din 1930 (Pittsburg, Pennsylvania) precum şi la Congresul de microbiologie din 1939 (New York). În ciuda unor atacuri virulente venite din partea membrilor „ortodoxiei” medicale germane, Enderlein a fost puternic susţinut de o serie de colegi curajoşi, cum ar fi fizicianul şi microbiologul Wilhelm von Brehmer, care considera ciclul bacterian descoperit de Enderlein ca fiind cauza dezvoltării celulelor canceroase.

Dar predominanţa pe care care a căpătat-o în timp teoria microbiană scolastică nu se datorează numai lui Pasteur, ci şi lui Robert Koch, ale cărui principii stau la baza celor „zece postulate” din cercetarea microbiană, precum şi lui Ferdinand Julius Cohn, naturalist şi botanist german, care a insistat asupra constanţei tipurilor bacteriene şi clasificării lor rigide, în seturi de grupuri şi familii, având ca bază forma şi structura lor. Impunerea ca dogmă a concepțiilor Koch-Cohn s-a datorat şi faptului că la începutul secolului XX marea majoritate a biologilor şi microbiologilor americani îşi făceau studiile în  Europa, mai ales în Germania, după care, la întoarcerea în SUA, impuneau ca dogmă ceea ce învăţaseră în şcolile europene.

În anul 1927, microbiologul american Philip Hadley a publicat în Journal of Infectious Diseases un articol pe 312 pagini, intitulat „Disociaţia microbiană”, și care avea la bază cercetările făcute în Laboratorul de igienă al Universităţii din Michigan. În acest articol, Hadley nota: „Vor trece cu siguranţă încă mulţi ani până se va putea lua o decizie definitivă asupra contribuţiei lui Enderlein. Până atunci, nu putem decât să recunoaştem cu admiraţie eforturile lui în a clarifica şi ordona starea de haos care domneşte în domeniul studierii bacteriilor. Sper ca începutul şi direcţiile schiţate de Enderlein să fie continuate de alţi microbiologi, care, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe urmele lui”. Din păcate, prea puţini au acceptat provocarea lansată de Hadley. 

Sursa: http://www.quibono.net/misterul_microorg_pl.html

Wilhelm Reich și energia orgonică (RO)


Wilhelm Reich și energia orgonică (RO) de frumoasaverde

Wilhelm Reich - Dreptul omului de a ști (Man’s Right to Know) (RO)