Secretul mâncărurilor gustoase

SECRETUL MÂNCĂRURILOR GUSTOASE

Mâncărurile n-au niciun haz dacă nu li se pun și ceva condimente sau mirodenii, care să le îmbunătățească gustul, stârnind pofta de mâncare. Aceste adaosuri aromate sunt produse de o serie de plante. Unele cresc și în țara noastră: mărarul, tarhonul, pătrunjelul, leușteanul, țelina, asmățuiul, anasonul, chimionul/secărica, coriandrul, enibaharul etc. Acestea sunt plante ale căror virtuți aromatice se datoresc uleiurilor eterice pe care le conțin. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Cu ani în urmă, bunicii și străbunicii noștri le cumpărau din prăvăliile de „coloniale”, magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri imperialiste.

Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de primii călători „Țara mirodeniilor”. Încă din Antichitate, mirodeniile și-au găsit drumul din India spre Europa. Prime le informații cu privire la comerțul cu mirodenii le găsim în inscripțiile templului Deir al-Bahr, de lângă Teba, din care aflăm că au fost aduse din porunca reginei egiptene Hatshepsut (1490-1468 î.e.n.). Dar ca să ajungă în Europa, mirodeniile trebuiau să treacă prin multe mâini, ceea ce le ridica foarte mult prețul. Indienii le cumpărau din locul de producere și le vindeau arabilor, care la rândul lor le vindeau egiptenilor. De aici, erau cumpărate de europeni.

În Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite, încât se plăteau în aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere în India, europenii au căutat altă cale de acces. Se spune că Columb, debarcând în Lumea Nouă, a crezut că a ajuns în India. I.P. Maghidovici, un vestit geograf rus, spunea că la baza descoperirii Americii a stat goana după mirodenii. Nu știm sigur dacă-i așa, dar din prima călătorie (1499), Vasco da Gama a adus la Lisabona o mare cantitate de plante aromatice, câștigând pe ele de șase ori mai mult decât cheltuise cu expediția.

Aromele care desfată gura

Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a fost, fără îndoială, piperul (Piper nigrum) o liană târâtoare, lungă de 10-15 m, înzestrată cu cârcei, ale cărei fructe, niște drupe de mărimea unui bob de mazăre, grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului este India, mai exact coasta Malabar. De aici, piperul a trecut în Persia, apoi în Grecia antică. Indienii îl numesc „piperi”, nume pe care 1-au preluat și romanii și care s-a încetățenit și la noi. Cumpărat la început cu aur, abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea piperul a intrat și în casa oamenilor de rând. Alcaloidul piperina și alte uleiuri esențiale care se găsesc în fruct fac ca el să fie prețuit ca mirodenie și stimulent al poftei de mâncare.

Vanilia (Vanilia planifolia), plantă agățătoare din familia orhideelor, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez s-au ospătat cu vestita ciocolată a aztecilor, mai gustoasă prin adăugarea de vanilie. Fructele de vanilie, lungi de 15-30 cm, cărnoase și conținând o rășină aromată, recoltate înainte de coacere și supuse unei maturizări forțate, au forma unor păstăi negre, zbârcite, comercializate sub formă de batoane.

Nu mai puțin celebră și căutată, datorită substanței aromate numită aldehidă cinamică, este scorțișoara, care este scoarța roșcat-cenușie, aromată, rasă de pe trunchiul mai multor arbori și arbuști din genul Cinnamomum. Patria scorțișoarei este Sri Lanka (Ceylonul de odinioară).

Insulele Moluce, cunoscute și ca „Insulele mirodeniilor”, sunt un grup de insule care aparțin de Indonezia, situate între Sulawesi și Noua Guinee. Aici, portughezii au făcut cunoștință cu arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile lui au un caliciu cilindric, de culoare roșie purpurie, cu patru lobi și o corolă emisferică de culoare rozalie, care cade în timpul recoltării. Mugurii florali se usucă și se valorifică sub numele de cuișoare. Cuișoarele s-au bucurat încă din Antichitate de o deosebită reputație. Astfel, mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele din cuișoare.

Dafinul sau laurul (Laurus nobilis), arborele favorit al lui Apollo, ale cărui frunze încununau fruntea „laureaților”, crește în zona mediteraneană. Frunzele sale, care conțin o substanță aromata numită lauroestrină, erau folosite în vechime ca un prețuit condiment. Înaintea glaciațiunilor, aria de răspândire a laurului era mult mai largă, cuprinzând și țara noastră, unde arborele creștea în voie. Odată cu răcirea climei, el s-a retras în zonele mai sudice.

Între dresurile bucătăriei nu putem trece cu vederea șofranul. Stigmatele uscate, galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) rudă bună cu brândușa noastră de câmp, dau unor preparate (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare galben-portocalie, datorată unui carotenoid numit  crocină, și o aromă deosebit de plăcută.

Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantă ierboasă, care crește în pădurile tropicale umede din sudul Asiei, și ai cărei rizomi aromați sunt folosiți atât în bucătărie (la carne, orez, supe, fructe de mare), cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii de galanga și zedoaria.

Cardamonul (Elettaria cardamonum) face parte din familia cruciferelor și este comun în India și Sri Lanka. Produce niște semințe aromate, cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele.

Asmățuiul (Anthriscus cerefolium), rudă cu pătrunjelul, a fost adus din nordul Asiei. Frunzele sale cu o aromă penetrantă și răcoritoare sunt folosite mai ales în Franța, unde intră în alcătuirea rețetelor de ierburi fine (fines herbes), foarte apreciate în arta culinară franceză.

Busuiocul (Ocimum basilicum) cunoscut de creștini ca plantă sacră, de etnologi ca plantă a dragostei și a premonițiilor maritale, iar de vindecătorii populari ca plantă medicinală, este și o valoroasă plantă culinară, folosită ca aromă de bază la fripturile de vânat, porc și oaie, deoarece le anihilează mirosul greu.

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) și cimbrișorul sau cimbrul sălbatic (Thymus serpyllum) sunt poate cele mai cunoscute plante aromatice. Americanii le folosesc în special la mâncărurile cu fasole, iar europenii la mâncărurile cu varză și tocături (mititei).

Chimenul (Carum carvi) este o plantă sălbatică din familia umbeliferelor. Semințele sale aromatizează brânzeturile, pâinea și băuturile, printre care vestitul Kümmel, băutura națională a nemților, sau secărica, mult fabricată acum o jumătate de veac și în țara noastră.

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o cunoscută plantă umbeliferă, cu fructe duble, mari, rotunde, emanând un parfum extrem de pătrunzător. Este nelipsit în industria conservelor de carne și a lichiorurilor. Cârnații de casă, ca și alte preparate din carne, sunt de neconceput fără aroma originală a coriandrului.

Maghiranul (Majorana hortensis) este o plantă ierboasă, perenă, cu arome dulci de pin și citrice, foarte iubită de poporul român. Dă una din cele mai delicate și subtile arome culinare, înnobilând mai ales preparatele de Crăciun (cârnați de casă, lebăr, caltaboși, tobă), ceea ce i-a stabilit în Germania, patria cârnaților și mezelurilor, numele de Wurstkrauf (mirodenie pentru cârnați).

În lunga listă a mirodeniilor am mai putea include feniculul, hreanul, isopul, sovârful, negrilica, schinduful, menta sau masticul, rășina unui arbore ce crește în insula grecească Chios și care aromatizează băuturile. Nu există industrie alimentară și bucătari pricepuți care să nu cunoască aceste plante aromatice, care au însoțit alimentația omului din cele mai vechi timpuri.

Tudor Opriș - Enciclopedia lumii vii, Ed. Garamond, 2006