OSHO - Dorința de perfecțiune

DORINȚA DE PERFECȚIUNE 

OSHO

Dorința de perfecțiune este căutarea pântecului pierdut, a paradisului pierdut. Cât timp s-a aflat în pântecul mamei, copilul a fost fericit. Și această amintire nu rămâne numai în creier, ci și în fiecare fibră și celulă a corpului. Au fost 9 luni de plăcere, de relaxare totală, greu de șters din minte. Chiar dacă la nivel conștient ai uitat, pentru că trauma nașterii te-a deconectat brusc, inconștient încă jinduiești după acea perioadă; încerci să ajungi din nou la acel paradis. Esența oricărei religii constă în această căutare, iar esența științelor, la fel. Efortul științific este acela de a crea acel pântec afară: sisteme de încălzire, aer condiționat, îmbrăcăminte confortabilă... Religiile încearcă și ele să reproducă acel pântec, în interior: cu Dumnezeu, cu rugăciuni, cu tehnici de meditație, cu iubire. Și efortul lor are aceeași finalitate: cum să trăiești din nou acele zile minunate. Acest paradis pierdut este sursa parabolei cu Adam, Eva și Grădina Raiului.

Cum facem să scăpăm de această dorință de perfecțiune? Doar conștientizând de unde vine și că acel mediu perfect nu poate fi recreat. Îți poți imagina zile mai bune, o ambianță mai plăcută, momente de fericire deplină, poți tânji după toate astea, dar trebuie să renunți la ideea de perfecțiune, altfel vei trece iar și iar prin trauma nașterii. Dacă vei trăi conștient în această lume, dorința de perfecțiune va dispărea. Și odată cu ea, vei simți o mare ușurare, pentru că numai atunci vei începe să trăiești cu adevărat fiecare moment al vieții tale.

Dorința de perfecțiune este sursa tuturor nevrozelor, pentru că omul care caută perfecțiunea nu mai trăiește în prezent, ci în viitor. Nu se mai bucură de clipa trăită, ci o condamnă. Nu se bucură de mâncarea din fața lui, pentru că a avut alte așteptări. Bărbatul nu poate iubi această femeie, pentru că și-a format ideea de femeie perfectă. Femeia nu poate iubi acest bărbat, pentru că nu este perfect. Și comparația cu idealul imaginat poate continua la nesfârșit.

Omul care trăiește cu dorința de perfecțiune se condamnă singur la nefericire, iar în acest sens, societatea îi dă o mână de ajutor. Părinții, școala, preoții, politicienii... toți îl ajută să devină nevrotic. Încă de când ești mic nu ești acceptat așa cum ești. Ți se spune: „Fii așa, numai atunci o să te accepte lumea”. Dacă vrei să trăiești în felul tău, toată lumea va fi împotriva ta. Părinții nu-ți vor tolera personalitatea și vor încerca să te schimbe, să te modeleze, să te manufactureze conform dorințelor lor. V-ați întrebat vreodată de ce? Care-i problema cu acești părinți? Răspunsul e că și ei au încercat toată viața să fie perfecți și au eșuat. De fapt, nimeni nu reușește. În toate cazurile, dorința de perfecțiune este sortită eșecului. Chiar dacă la un moment dat reușești ce ți-ai propus, ideea ta de perfecțiune devine mai sofisticată și așteptările tale cresc. Astfel, distanța dintre tine și ideea de perfecțiune rămâne aceeași. Dacă ai strâns 1.000 de rupii, apare gândul că ai nevoie de 100.000 de rupii ca să fii fericit. Dacă i-ai făcut și pe cei 100.000, dorința se mută mai sus; nu mai sunt de-ajuns. Și așa se întâmplă în orice situație.

Părinții trăiesc același fel de traumă. Au încercat toată viața să fie perfecți și au eșuat. Acum, vor să trăiască această perfecțiune prin copilul lor. Dacă ei n-au reușit, măcar copilul lor să fie perfect. Și pentru că ei cunosc zicala „Un pom se cunoaște după roadele sale”, raționează în mintea lor: „Dacă copilul este perfect, înseamnă că părinții lui au fost perfecți”. Și așa, nevroza continuă, din generație în generație. Părinții încearcă zi de zi să-și îmbunătățească copilul. Și tot ce reușesc este să-l facă pe copil să se simtă complexat că este așa cum este. Copilului îi este imposibil să se placă, să se respecte. Iar odată respectul de sine pierdut, copilul devenit matur e pierdut. Omenirea suferă de tot felul de boli fizice și mintale. Și în 90% din cazuri, aceste probleme minte-trup, vin din această abordare a adulților: copilul trebuie să fie perfect.

O familie se așază la masă într-un restaurant. Chelnerița ia comanda adulților, după care se întoarce către băiatul lor.

– Tu ce vrei să mănânci, dragule? îl întreabă ea.

– Aș vrea un hot dog, răspunde timid băiatul.

Imediat, mama îl întrerupe:

– Nu, nu mănânci hot dog! Dați-i cartofi, vită și morcovi.

Chelnerița însă o ignoră total pe mamă.

– Vrei ketchup sau muștar la hot dog? îl întreabă ea pe copil.

– Aș vrea ketchup, răspunde băiatul cu un zâmbet fericit.

– Imediat, spune chelnerița, și se îndreaptă spre bucătărie.

Urmează un lung moment de tăcere. Într-un final, băiatul se întoarce către părinți și spune:

– Știți ceva? Doamna crede că sunt real...

De aici vin toate problemele – nu-i permiteți copilului vostru să fie real. Îl faceți să se simtă fără importanță. Și odată cu această idee implantată în mintea lor apare dorința de perfecțiune, germenul tuturor nevrozelor. Efortul meu nu este să vă fac perfecți, ci să renunțați la acest nonsens și să deveniți pentru prima dată reali. Realitatea nu este niciodată perfectă, rețineți asta. Realitatea este într-o permanentă mișcare și creștere, deci n-are cum să fie perfectă. Odată ce un lucru este perfect, creșterea, nu mai este posibilă. Numai imperfecțiunea se bucură de calitatea de a se perfecționa. Rămâneți imperfecți și respectați-vă imperfecțiunile. Numai așa veți rămâne sănătoși, atât fizic, cât și mental, bucurându-vă de viață.

Dacă oamenii ar fi mulțumiți cu ei înșiși, nimeni n-ar mai avea nevoie să meargă la un psihiatru sau un psihanalist, să se întindă pe canapeaua lui, ca un prost, timp de cinci ani, și să-i povestească tot felul de aiureli. N-ar mai fi nevoie de tratamente și de șocuri electrice. Multe boli ar dispărea de pe pământ dacă această idee stupidă de a deveni perfect ar dispărea. Dar ca să dispară, o nouă învățătură ar trebui să-i ia locul, ceea ce e greu de înfăptuit. Ideea perfecțiunii este propovăduită peste tot, de la biserici, temple și moschei, până la universități. Toți par a fi parte a conspirației. Toți par a fi hotărâți să ne facă perfecți. N-a existat niciodată nici măcar o singură ființă umană perfectă, pentru că așa ceva nu poate exista. Perfecțiunea e rigidă, moartă, în timp ce imperfecțiunea e vie și are în ea potențial.

Deschide ochii și-ai să vezi că lumea e frumoasă. Salcia e verde, trandafirul e roșu. Privește lumea cu alți ochi și-ai să-ți dai seama că pântecul matern a fost bun, dar nu locul în care să-ți trăiești toată viața. Pântecul a fost numai pregătirea, nu viața ta reală. A fost viața de bebeluș, trăită într-o totală dependență. N-ai știut ce-i libertatea. Da, a fost confortabil, dar doar ai vegetat, n-ai fost viu cu adevărat. Apoi ai văzut că viața are frumuseți pe care niciun pântec nu ți le poate oferi. Pântecul a fost o închisoare – caldă, confortabilă, dar totuși, o închisoare. Te-ai eliberat și ai văzut cerul deasupra ta, soarele, luna și stelele. Ai auzit cântecul păsărilor, ai simțit ce înseamnă iubirea. Nimic din toate acestea nu ți-a fost oferit cât timp ai stat în pântec. Paradisul după care în mod inconștient tânjești nu prea a fost un paradis. Acum ești liber și ai timp să pătrunzi misterele acestei existențe minunate.

Sursa: Osho Books - „Take it Easy”, vol. 2

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)