Țiganii în istoria României + VIDEO

ȚIGANII ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

Într-o abordare obișnuită, istoria României poate fi scrisă și fără a aminti ceva despre țigani. În general, istoria este a celor care s-au aflat în centrul evenimentelor. Or, țiganii n-au participat nicicând la marea istorie. Timp de secole, ei s-au aflat la noi în situația unei robii colective. Iar eliberarea din robie, înfăptuită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nu le-a asigurat integrarea deplină în societatea românească modernă. Ei au rămas în continuare, chiar și până astăzi, într-o poziție socială periferică. Până nu demult, țiganii ca grup etnic nu s-au exprimat public niciodată. Capitolul privitor la țigani din istoria etnică a României nu a fost încă scris. Totuși, ei au fost o permanență a istoriei noastre. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, peisajul social și etnic al Țărilor Române cuprinde și această populație de origine indiană.

„CEANDALAUA” CA DESTIN ISTORIC

„Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre.” Se pare că această profeţie din 1956 a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom”, în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea n-am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire dintre român şi rrom a explodat artificial după 1990. Interesant, căci în arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în turcă, çengene. Cuvântul românesc țigan derivă din slavul (a) ciganinŭ. Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice din punct de vedere cultural şi comportamental.

În istoria noastră a existat o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani: starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc, echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să elimine ideea de „rumânie”, care, deşi fusese desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or codul civil nu era de ajuns. De aceea, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă, au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu e cuprins în dicţionare. E mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre. Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, bătând în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre și colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar, care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns la infiltrările hinduse în spaţiul românesc: „În Upanişade am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. După o judecată sumară, pater familias îl declara pe delincvent ceandala”. (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul românesc „cinghinea”. Acesta apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. N-avea voie să rămână în localitatea lui şi nici în vreo localitate indiană. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. N-avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi un criminal vărsător de sânge, dar şi un infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei, iar din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, lipsită de scrupule și onoare.” (Petre Pandrea, 2001).

Se pune adesea întrebarea de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de cei din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei preiau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Privind reversul medaliei, ceandalaua se menţine sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care o acceptă. Și, în mod paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.

Spre deosebire de devălmăşia românească, în care orice ideal sau individualitate se atomizează, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg. Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent”. Deoarece Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. (Petre Pandrea, 2001).

Revoltele italienilor şi spaniolilor în faţa violenţei ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor a lui Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu  tolerează nesimţirea, murdăria şi agresivitatea afișate sub deviza „merge şi-aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.  

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita perioadă a invaziilor, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”, ci coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în împrejurări istorice complexe. Ceea ce numim slavizare, perioada cumano-tătară, suzeranitate otomană, au fost mod de viaţă, obiceiuri, coduri de comportament, de ierarhii sociale etc. Politic vorbind, fiecare a durat sute de ani, dar au continuat să evolueze în particularităţi pe care geografia umană le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediabile.

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi ante factum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci, chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea! Azi, fenomenul de aculturare este însă în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu, pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau „origine sănătoasă”. Cam de pe atunci, centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.

Dar ceea ce se ignoră sau nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât cel cronologic, şi anume faptul că „natura îşi are secretele şi ironiile sale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay, un lucid observator al lumii şi istoriei, susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi, ai să râzi, de mare viitor” (I.D. Sîrbu, Lupul şi catedrala, Casa Şcoalelor, 1995). În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii cu care noi, românii, am fost în mod cert induşi în eroare:

„Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm... trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridică problema ţiganilor vecini. Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru - fost boieresc (este vorba de Craiova), ca şi capitala, este clădit pe o baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi antiistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...) Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi n-au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor e total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...) Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol sunt ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. N-au niciun fel de conştiinţă socială sau politică, chiar dacă comportamentul lor se bazează pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de un contract social. (...) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem”. (pp. 276-277).

Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au ca preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă „rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel simbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului, nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte victoria literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este într-o metamorfozare culturală şi demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie frapant, pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea, ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele și lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie unice (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă). În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM (Serviciul de Informații și Siguranță a Romilor), căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!

Adrian Majuru

Sursa: aici

ORGANIZAȚIA „NOUA DREAPTĂ” - comunicat

Cu ceva timp în urmă, organizația Noua Dreaptă din Italia a atras atenția asupra faptului că Sistemul Bibliotecar Național al Italiei (sbn.it) furniza informații greșite despre unele cărți de literatura română. Mai exact, acestea erau clasificate ca fiind de limbă țigănească. Imediat după ce a descoperit eroarea, Noua Dreaptă a luat atitudine, sesizând neregula biroului competent din cadrul SBN. Acesta, arătând disponibilitate și bună credință în rezolvarea problemei, ne-a transmis lista tuturor cărților înregistrate la categoria limbă țigănească, pentru a le-o returna apoi corectată. Nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că respectiva listă conținea peste 450 de titluri de autori români care erau trecute la limba de publicare „țigănească”. Așadar, cu mare satisfacție și bucurie vă comunicăm astăzi că greșelile au fost remediate, cărțile românești fiind așezate la locul lor. Considerăm că, deși n-a fost vorba de o problemă de importanță capitală, înregistrarea cărților românești în cadrul Bibliotecii Naționale a Italiei la indicele „limba țigănească” ar fi fost o insultă adusă autorilor respectivelor cărți și culturii române, în general.

O scurtă istorie a țiganilor

Totul despre țigani