ISLAMUL PE ÎNȚELESUL TUTUROR
Islamul sau mahomedanismul este religia arabilor și singura religie apărută
după Hristos. Întemeietorul acesteia este Mahomed (sărbătoritul, cel lăudat), o
figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la
alta: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la
depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate. O personalitate
care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat în urma lui o carte şi o religie.
Mahomed s-a născut la 20 aprilie 570, în Mecca. Tatăl său, Abdalah (robul
lui Dumnezeu), a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi
plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea
copilului. La doi ani după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi
Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului. Acum, Mahomed trece în grija
unchiului său după mamă, Abu Talib, un om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune
păstor la oi. După 20 de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate,
Hadigea (Kadidja), cu care, după 5 ani, se căsătoreşte şi are doi băieţi şi
patru fete. Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună
o viaţă fericită. Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, ea dă
vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat. După moartea Hadigei, Mahomed îşi ia 12
soţii legitime şi mai multe concubine.
Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie pentru meditaţie şi asceză.
Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde a contractat o boală a
sistemului nervos – epilepsie. În timpul acceselor, el avea revelaţii. Odată, pe
când dormea în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi
hotărât să se sinucidă, i-a apărut în vis arhanghelul Gavriil, care l-a
îndemnat să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de
sânge şi l-a învăţat ceea ce nu ştia. Arhanghelul dispare şi Mahomed se
trezeşte. După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu
eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”. Ridicându-şi privirea, vede un
înger în chip de om cu aripi, care-i repetă cele spuse, apoi dispare.
Acasă, Mahomed îi spune Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru
drăcesc. Hadigea îl convinge că într-adevăr, el e trimisul lui Dumnezeu.
Mahomed avea pe atunci 40 ani. Asceza lui devine și mai severă şi
religiozitatea mai aprinsă. Îngerul îi apare a doua oară şi-i porunceşte să
înceapă să predice. Mahomed ascultă. Vorbeşte mai întâi despre idoli,
necredinţă, milostenie, pocăinţă, judecata lui Dumnezeu, osânda iadului şi
fericirea paradisului. Cei dintâi ucenici ai lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul
adoptiv Zaid, unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul Hamza şi apoi
Omar. Celelalte rude îl batjocoresc şi-l alungă cu pietre.
Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi
12 ucenici, şi într-un an 73 de bărbaţi şi 2 femei. Aici se refugiază Mahomed şi
Ali la 22 iunie 622, data de când începe era musulmană (hegira). Oraşul se
numeşte acum Medina (oraşul profetului). În curând cucereşte la noua credinţă
oraşul întreg şi-l însufleţeşte să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii
profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie. La început, cu 300
de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor,
apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca. Statuile celor 360
zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin
stăpân în oraşul sfânt al arabilor. Adună o nouă armată, de 30.000 de soldaţi,
declară „război sfânt” tuturor celor care nu cred în profet, organizează nu mai
puţin de 76 de expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe
rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani,
rostind ultimele cuvinte: „Allah... da... Paradis”.
În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi al Hadigei,
Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a
putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său faţă de religia
iudeilor şi a creştinilor. Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti,
sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri cioplite de piatră sau numai
blocuri de piatră, cum era Caaba din Mecca, piatra albă căzută din cer și apoi înnegrită
de păcatele oamenilor. Cultul arabilor era sângeros. Se făceau în fața idolilor sacrificii umane, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltați, apoi animale,
cereale şi alte ofrande. La sărbătorile mari, idolii erau îmbrăcați în haine
frumoase şi împodobiți cu giuvaeruri scumpe. Cel mai ales sacrificiu era cel al
părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai
multă vreme, era tuns şi aruncat în foc.
Atât de mult decăzuse religia arabă, încât idolii nu mai aveau nicio
credibilitate. Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor,
care profesa monoteismul şi-l adora pe Allah, unicul Dumnezeu. Cu această sectă
a avut Mahomed legături apropiate, dacă nu cumva a fost unul dintre membrii ei
înainte de a-şi întemeia propria religie. În orice caz, inferioritatea religiei
arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu hanifii, au avut un
ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, zămislind noua religie, islamul
(credinţă, încredere totală, supunere).
Învăţătura lui Mahomed este cuprinsă în Coran, cartea
sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri,
reprezentând rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi
morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi
calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi
pânze de mătase. Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe
cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1): „În numele lui Allah, al Celui îndurat, al
celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat,
stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor.
Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul tău, nu al
acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”. Sistematizată,
doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitole: despre Dumnezeu,
despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinare,
despre învierea și judecata morţilor.
Dumnezeul arabilor este Allah. „Unicul Dumnezeu e Allah, iar Mahomed este
profetul său” este formulă de crez pentru toţi musulmanii. Această credinţă
monoteistă a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David,
Solomon, Iisus şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet. Dumnezeu este
adevărul, făcătorul cerurilor şi al pământului, Domnul cerurilor, al pământului
şi al veacurilor. Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia,
veşnicia, lumina cerurilor şi a pământului. Dumnezeu știe toate tainele.
Dumnezeu este cel care a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit
pe tron. N-aveţi afară de el scut şi nici ocrotitor.
„Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc
statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi
v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie
binecuvântat Allah, Domnul veacurilor.
Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!... El este cel ce v-a făcut pe voi
din ţărână, apoi dintr-o picătură de sânge, apoi vă lasă să ieşiţi fiind
copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni... El este cel ce
înviază şi omoară...”. După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva
s-au lăsat ispitiţi de Satana, „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor”, au fost
trimişi pe pământ. După moarte, ei se vor întoarce iarăşi în rai sau în iad,
după cum vor fi de credincioşi.
- Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care-i inspiră pe
profeţi, îi ajută pe cei credincioşi şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu.
Există îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger păzitor. Există şi
spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer
şi-i informează pe vrăjitori şi ghicitori.
- Despre cărţile sfinte, învaţă că sunt inspirate de Dumnezeu. Vechiul şi
Noul Testament sunt falsificate. Cartea sfântă prin excelenţă este Coranul,
care există din veci pe masa lui Allah şi este descoperită de Mahomed prin
arhanghelul Gavriil.
- Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), adică toţi
cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi
făcătorii de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul
acestora din urmă este de 224.000.
- Despre Iisus avem date confuze: s-a născut din fecioara Maria, a întărit
legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi
a murit răstignit.
- Despre predestinare învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah.
Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul vin de la Allah. Fatalism
absolut! La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah
kerim). În privinţa destinului (fatum), Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea,
porunceşte ce e bun, opreşte ce e rău şi rabdă ce a venit asupra ta, căci
aceasta este ceva hotărât”.
- Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii”
în rai sau iad, după ce mai întâi sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii”,
constă în trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul
sabiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”.
- După înviere şi judecată, urmează fericirea în grădina Edenului sau
osânda în chinurile Iadului. În rai, credincioşii vor purta haine luxoase, în
grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de
lapte, miere şi vin, în compania unor fecioare de o frumuseţe rară.
Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă la
următoarele cinci porunci:
1. Mărturisirea
credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin
rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca.
Semnul vizibil al credinţei mahomedane, ca şi al celei talmudice, este
circumcizia.
2. Rugăciunea
de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apusul
soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul
soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă
din vârful minaretei. Rugăciunea se face în moschei (biserici mahomedane) şi geamii
(capele), la spatele imamului (preotul musulman), cu faţa spre Mecca, pe covor
sau rogojini pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ în
genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul
păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah).
E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de
mulţumire şi niciuna de cerere. Pe acestea din urmă, fatalismul le face de
prisos.
3. Milostenia e o dăruire
benevolă, din „prisosinţă”, a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani,
rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” și
prozelitismul.
4. Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El
se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu
mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate
compensa. Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”. Sunt oprite carnea de
porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard, căci vin
de la diavol, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.
5. Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin o dată în viaţă, la Mecca. Atunci,
musulmanul serbează „Marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie se numesc
„hagi”.
Aceste porunci strict observate constituie credinţa intimă a mahomedanilor.
Viaţa lor morală este un compromis între
virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi
ceea ce e drept”. Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste.
Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată.
Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte
religii, islamul fiind unica credinţă. Celelalte religii constituie o ispită în
calea musulmanilor şi „ispita este mai rea decât moartea”.
Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4
soţii, iar concubine, câte poate întreţine. În islam, soţia este „ogorul
musulmanului” și este foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi
o exclude din paradis. Nu are parte de cultură, nu e permis să fie privită decât
acoperită de voal şi nu e cuviincios să întrebi un bărbat de sănătatea femeii
sale. „Bărbaţii, stau mai presus decât ele”. Ei sunt „musulmani”, fii ai lui
Avram şi Ismail. Soţiile lor sunt considerate de însuşi Mahomed o „pradă” de la
Dumnezeu. Abia în secolul XX se emancipează femeile mahomedane, peste voia
Coranului.
Aceasta este, în linii generale, viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe
care urmaşii săi, în mai puţin de 100 de ani, l-au răspândit până în India şi
din Arabia până în Spania. Astăzi, islamul numără vreo 260 milioane de
aderenţi.
Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat
triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre
lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare. Un Dumnezeu –
Allah, un profet – Mahomed, o Învăţătură – Coranul, un loc sfânt – Mecca. A
militat cu o pasiune de profet pentru monoteism, împotriva idolatriei. A făcut
din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, lacrimi şi sânge... Islamul a
făcut mult rău creştinilor, de unde se vede că Mahomed n-a fost un profet
adevărat. Deşi propovăduiește mila, el este un om crud: sunt măcelăriți în faţa
sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi sunt
binecuvântați asasinii. Deşi afirmă că Arhanghelul i-a revelat voinţa lui
Allah, Mahomed nu e original, ci un eclectic: împrumută din religia creştină,
mozaică, persană şi arabă. Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi
creştinism. Doar blestemele
împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare, pe care el le dă deseori
din cel mai egoist interes. Mahomed
a împrumutat din Biblie după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi
precepte morale. Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită,
parodiată.
Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om
supus senzualităţii, un isteric şi un poligam, care depăşeşte cu mult numărul
soţiilor pe care le admite pentru musulmani; un incestuos, care o divorţează, pe
temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid,
pentru a se căsători cu ea; un pedofil care se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani,
Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un
depravat care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine. Deşi îi învaţă pe
musulmani blândeţea, că salutul lor e „pace”, că „iertarea e mai valoroasă
decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există
diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin
foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul
sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul.
Scriitorul francez Charles de La Paquerie făcea la începutul secolului XX o
analiză lucidă și obiectivă religiei islamice: „Când suferiţi, ce este mahomedanismul
pentru voi? Când sunteţi ispitiţi, ce ajutor vă oferă el pentru a respinge
ispitele rele? Când sunteţi bolnavi sau păcătoşi, ce alinări are el pentru
durerile corpului, ce balsam pentru rănile sufletului? Are el de gând să-i
înveţe pe neştiutori, să-i îndrepte pe vicioşi, să-i ocrotească pe cei slabi?
Are el învăţăminte potrivite pentru fiecare caracter, lecţii de umilinţă pentru
orgolioşi, zel pentru nepăsători, caritate pentru egoişti, răbdare pentru
disperaţi? Are el modele pentru femei, pentru copii, pentru bătrâni, pentru
muncitori, pentru învăţaţi, pentru artişti? Nu, el priveşte toate lucrurile din
afară, are punctul său de vedere, după folosul aşezământului musulman: femeile
– obiecte pentru plăcere, bătrânii – dătători de sfaturi, tinerii – soldaţi ce trebuie
supuşi unei discipline severe, pentru a-i face de neînvins. Toate acestea sunt
bune pentru a forma o societate militară, nu pentru a ridica inimile la
Dumnezeu. Se formează admirabil musulmanul! Însă nu văd cum se formează omul”.
Sursa: aici
Walter J. Veith – Cine a creat islamul și
de ce (RO)
Am vazut o interpretare a Coranului de vreo doua zeci de volume. Asa face mintea omeneasca mereu: complica totul. Coranul e Revelatie, Mohamed a fost un canal de comunicare intre Dumnezeu si omenire. Arabii erau intr-o situatie grava, in pericol de degenerescenta. Crestinii deja falsificasera mult din Mesajul Lui Hristos, care era profund ezoteric si nu mai erau sanse ca omenirea sa faca un salt de la animalul degenerat la om. Evident ca pentru Mohamed Misiunea a fost ingrozitor de grea. Arabii erau intr-o situatie de decadere asemanatoare cu a noastra si era nevoie urgenta de cineva care sa-i aduca inapoi pe Cale. Arabii aveau si inainte de islam multe femei. Cum cu animalele trebuie sa te tocmesti, altfel nu pricep ca e spre binele lor sa respecte ceea ce li se cere, Coranul le-a permis patru. Din motive sociale. Femeile sunt mai multe decat barbatii si li se dadea posibilitatea femeilor sa aiba un acoperis deasupra capului, o protectie. Ce mai faceau arabii de atunci?Considerau ca fetele sunt o rusine pentru familie si se spune ca le ingropau de vii. Li s-a spus ca fetele sunt la fel de pretioase ca baietii si au fost potoliti din masacru. Au urmat multe hadithuri si multe lectii, pentru ca arabii practicau jocurile de noroc si astrologia, ghicitoria. Mohamed i-a invatat sa devina buni cu mamele, sotiile, copiii, orfanii, batranii si sa devina monoteisti, invatandu-i ca astrologul nu e Dumnezeu si ca e inutil sa-ti pierzi timpul aflandu-ti viitorul. Acesta se schimba in Acum, nu maine sau cand decide astrologul ca e sfarsitul lumii. De aceea le-a si lasat un set de reguli si multe vorbe de Duh: ca sa-si schimbe viitorul in Acum. Mohamed a vorbit si despre comportamentul bland cu animalele si despre necesitatea de a ne munci pamanturile. Cel ce isi munceste pamantul este Binecuvantat de mai multe ori: isi hraneste familia si hraneste puzderie de vietuitoare marunte. Mohamed era un spirit timid. A fost ales sa primeasca Revelatia pentru ca era foarte cinstit. Se spune ca alegerea lui Mohamed ca Profet a starnit multa nemultumire in randul evreilor din acele timpuri. Stiau ca o sa apara un nou Profet si sperau sa fie evreu. Cum ei deja isi ucisesera si batjocorisera profetii, Dumnezeu nu le-a mai trimis nimic. La evrei e pe tocmeala. Isi inchipuie ca forteaza "mana" Lui Dumnezeu. Se vorbeste mult despre evrei in Coran. Probabil de aceea evreii urasc Coranul si islamul. Dumnezeu spune cum au falsificat ei si alte scripturi si ca vor incerca sa falsifice si Coranul, dar nu vor putea, pentru ca Dumnezeu insusi il va pazi. Si au incercat...Nu au reusit sa schimbe Coranul, dar au reusit sa indeparteze musulmanii de la Calea de Mijloc. Bine...nu doar evreii sunt vinovati. Ei introduc de obicei un mic "virus informational". Restul fac oamenii. Musulmanii ii iubesc si respecta pe Iisus si Fecioara Maria. De cate ori ati auzit romani injurand de ei? BOR e incapabila sa educe oamenii care degenereaza vizibil spre animale.Era absolut necesar ca musulmanii sa inteleaga monoteismul, ca sa nu se divizeze precum crestinii in doimi, treimi si alte prostioare cu pretentii de ezoterism crestin. Unu e Unu. In Unu sunt toate. In Dumnezeu Creatorul e si Mohamed si sunt si ceilalti Profeti. Dementii ce-si spun oameni fac cruciade si jihad. Jihadul e razboiul cu propriul tau EGO.Va fi o Judecata Cosmica. Informatia din Akasha nu poate fi modificata de nimeni. Orice fapta rea, orice minciuna, raman inscrise acolo, ca martor la Judecata.
RăspundețiȘtergereMaria -Aurelia
ȘtergereCe rol iti este predestinat in paradisul musulmanilor?
Barbatii musulmani vor avea zeci de virgine la dispozitie,o vesnicie
Dar femeile ce vor avea ??
Stripperi musculosi ?
Comentarul interesant si poate continua, fara patima, referindu-ne la ce atrocitati au produs musulmanii in numele lui Alah si al Profetului si cum se continua aceeasi politica si in secolul XXI.
RăspundețiȘtergere