Islamul pe înțelesul tuturor + documentar (RO)

ISLAMUL PE ÎNȚELESUL TUTUROR

Islamul sau mahomedanismul este religia arabilor și singura religie apărută după Hristos. Întemeietorul acesteia este Mahomed (sărbătoritul, cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la alta: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate. O personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat în urma lui o carte şi o religie.

Mahomed s-a născut la 20 aprilie 570, în Mecca. Tatăl său, Abdalah (robul lui Dumnezeu), a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului. La doi ani după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului. Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, un om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi. După 20 de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care, după 5 ani, se căsătoreşte şi are doi băieţi şi patru fete. Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită. Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, ea dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat. După moartea Hadigei, Mahomed îşi ia 12 soţii legitime şi mai multe concubine.

Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie pentru meditaţie şi asceză. Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde a contractat o boală a sistemului nervos – epilepsie. În timpul acceselor, el avea revelaţii. Odată, pe când dormea în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, i-a apărut în vis arhanghelul Gavriil, care l-a îndemnat să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi l-a învăţat ceea ce nu ştia. Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte. După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”. Ridicându-şi privirea, vede un înger în chip de om cu aripi, care-i repetă cele spuse, apoi dispare.

Acasă, Mahomed îi spune Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc. Hadigea îl convinge că într-adevăr, el e trimisul lui Dumnezeu. Mahomed avea pe atunci 40 ani. Asceza lui devine și mai severă şi religiozitatea mai aprinsă. Îngerul îi apare a doua oară şi-i porunceşte să înceapă să predice. Mahomed ascultă. Vorbeşte mai întâi despre idoli, necredinţă, milostenie, pocăinţă, judecata lui Dumnezeu, osânda iadului şi fericirea paradisului. Cei dintâi ucenici ai lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid, unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul Hamza şi apoi Omar. Celelalte rude îl batjocoresc şi-l alungă cu pietre.

Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 de bărbaţi şi 2 femei. Aici se refugiază Mahomed şi Ali la 22 iunie 622, data de când începe era musulmană (hegira). Oraşul se numeşte acum Medina (oraşul profetului). În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie. La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca. Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al arabilor. Adună o nouă armată, de 30.000 de soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor care nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 de expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah... da... Paradis”.

În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi al Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său faţă de religia iudeilor şi a creştinilor. Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri cioplite de piatră sau numai blocuri de piatră, cum era Caaba din Mecca, piatra albă căzută din cer și apoi înnegrită de păcatele oamenilor. Cultul arabilor era sângeros. Se făceau în fața idolilor sacrificii umane, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltați, apoi animale, cereale şi alte ofrande. La sărbătorile mari, idolii erau îmbrăcați în haine frumoase şi împodobiți cu giuvaeruri scumpe. Cel mai ales sacrificiu era cel al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, era tuns şi aruncat în foc.

Atât de mult decăzuse religia arabă, încât idolii nu mai aveau nicio credibilitate. Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care profesa monoteismul şi-l adora pe Allah, unicul Dumnezeu. Cu această sectă a avut Mahomed legături apropiate, dacă nu cumva a fost unul dintre membrii ei înainte de a-şi întemeia propria religie. În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu hanifii, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, zămislind noua religie, islamul (credinţă, încredere totală, supunere).

Învăţătura lui Mahomed este cuprinsă în Coran, cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, reprezentând rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase. Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1): „În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor. Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”. Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitole: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinare, despre învierea și judecata morţilor.

Dumnezeul arabilor este Allah. „Unicul Dumnezeu e Allah, iar Mahomed este profetul său” este formulă de crez pentru toţi musulmanii. Această credinţă monoteistă a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet. Dumnezeu este adevărul, făcătorul cerurilor şi al pământului, Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor. Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia, lumina cerurilor şi a pământului. Dumnezeu știe toate tainele. Dumnezeu este cel care a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de el scut şi nici ocrotitor.

„Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor.  Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!... El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură de sânge, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni... El este cel ce înviază şi omoară...”. După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana, „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor”, au fost trimişi pe pământ. După moarte, ei se vor întoarce iarăşi în rai sau în iad, după cum vor fi de credincioşi.

- Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care-i inspiră pe profeţi, îi ajută pe cei credincioşi şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Există îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi-i informează pe vrăjitori şi ghicitori.

- Despre cărţile sfinte, învaţă că sunt inspirate de Dumnezeu. Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate. Cartea sfântă prin excelenţă este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi este descoperită de Mahomed prin arhanghelul Gavriil.

- Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), adică toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcătorii de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000.

- Despre Iisus avem date confuze: s-a născut din fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit.

- Despre predestinare învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul vin de la Allah. Fatalism absolut! La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim). În privinţa destinului (fatum), Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun, opreşte ce e rău şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta este ceva hotărât”.

- Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” în rai sau iad, după ce mai întâi sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii”, constă în trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul sabiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”.

- După înviere şi judecată, urmează fericirea în grădina Edenului sau osânda în chinurile Iadului. În rai, credincioşii vor purta haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în compania unor fecioare de o frumuseţe rară.

Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă la următoarele cinci porunci:

1. Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca. Semnul vizibil al credinţei mahomedane, ca şi al celei talmudice, este circumcizia.

2. Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apusul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei. Rugăciunea se face în moschei (biserici mahomedane) şi geamii (capele), la spatele imamului (preotul musulman), cu faţa spre Mecca, pe covor sau rogojini pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah). E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere. Pe acestea din urmă, fatalismul le face de prisos.

3. Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă”, a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” și prozelitismul.

4. Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa. Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”. Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard, căci vin de la diavol, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.

5. Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin o dată în viaţă, la Mecca. Atunci, musulmanul serbează „Marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie se numesc „hagi”.

Aceste porunci strict observate constituie credinţa intimă a mahomedanilor. Viaţa lor morală este  un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept”. Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată. Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind unica credinţă. Celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita este mai rea decât moartea”.

Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, iar concubine, câte poate întreţine. În islam, soţia este „ogorul musulmanului” și este foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis. Nu are parte de cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal şi nu e cuviincios să întrebi un bărbat de sănătatea femeii sale. „Bărbaţii, stau mai presus decât ele”. Ei sunt „musulmani”, fii ai lui Avram şi Ismail. Soţiile lor sunt considerate de însuşi Mahomed o „pradă” de la Dumnezeu. Abia în secolul XX se emancipează femeile mahomedane, peste voia Coranului.

Aceasta este, în linii generale, viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin de 100 de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania. Astăzi, islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.

Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare. Un Dumnezeu – Allah, un profet – Mahomed, o Învăţătură – Coranul, un loc sfânt – Mecca. A militat cu o pasiune de profet pentru monoteism, împotriva idolatriei. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, lacrimi şi sânge... Islamul a făcut mult rău creştinilor, de unde se vede că Mahomed n-a fost un profet adevărat. Deşi propovăduiește mila, el este un om crud: sunt măcelăriți în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi sunt binecuvântați asasinii. Deşi afirmă că Arhanghelul i-a revelat voinţa lui Allah, Mahomed nu e original, ci un eclectic: împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă. Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism. Doar blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare, pe care el le dă deseori din cel mai egoist interes. Mahomed a împrumutat din Biblie după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale. Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.

Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, un isteric şi un poligam, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; un incestuos, care o divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; un pedofil care se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine. Deşi îi învaţă pe musulmani blândeţea, că salutul lor e „pace”, că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul.

Scriitorul francez Charles de La Paquerie făcea la începutul secolului XX o analiză lucidă și obiectivă religiei islamice: „Când suferiţi, ce este mahomedanismul pentru voi? Când sunteţi ispitiţi, ce ajutor vă oferă el pentru a respinge ispitele rele? Când sunteţi bolnavi sau păcătoşi, ce alinări are el pentru durerile corpului, ce balsam pentru rănile sufletului? Are el de gând să-i înveţe pe neştiutori, să-i îndrepte pe vicioşi, să-i ocrotească pe cei slabi? Are el învăţăminte potrivite pentru fiecare caracter, lecţii de umilinţă pentru orgolioşi, zel pentru nepăsători, caritate pentru egoişti, răbdare pentru disperaţi? Are el modele pentru femei, pentru copii, pentru bătrâni, pentru muncitori, pentru învăţaţi, pentru artişti? Nu, el priveşte toate lucrurile din afară, are punctul său de vedere, după folosul aşezământului musulman: femeile – obiecte pentru plăcere, bătrânii – dătători de sfaturi, tinerii – soldaţi ce trebuie supuşi unei discipline severe, pentru a-i face de neînvins. Toate acestea sunt bune pentru a forma o societate militară, nu pentru a ridica inimile la Dumnezeu. Se formează admirabil musulmanul! Însă nu văd cum se formează omul”.

Sursa: aici

Walter J. Veith – Cine a creat islamul și de ce (RO)