Lăcomia pierde omenia + VIDEO (RO)

LĂCOMIA PIERDE OMENIA

Pământul are suficient pentru nevoile omului, dar nu și pentru lăcomia lui. Mahatma Gandhi

Lăcomia este una dintre trăsăturile de caracter negative. Pe lângă sensul comun de „a mânca mult”, lăcomia se referă la dorința nestăpânită de a poseda cât mai multe lucruri. Lacomul este o persoană egoistă, care nu se simte niciodată satisfăcut cu ceea ce are și vrea mereu mai mult, fără să se întrebe dacă lucrul acela îi este cu adevărat necesar. Este modul lui de a-și acorda importanță și valoare. Teoretic, toți avem tendința de a dori mai mult decât avem cu adevărat nevoie, însă la cei care au o frică puternică de lipsuri sau de subapreciere lăcomia devine o trăsătură dominantă. Aceștia își vor folosi toată energia vitală în vederea acumulării de bani, obiecte și proprietăți.

În orice societate, egoismul și dorințele excesive sunt considerate imorale, o violare a legilor naturale sau divine. În religia ortodoxă, lăcomia este unul dintre cele șapte păcate capitale. În budism, dorința compulsivă de a obține fericirea prin achiziționarea de bunuri materiale este o piedică fundamentală în atingerea iluminării. În societățile laice, bogăția materială creează aparența de putere, aroganță și iluzia superiorității.

Psihologii spun că lăcomia se naște din frica de moarte, dar este la fel de adevărat că lacomilor le e frică de viață. O dată cu acest sentiment, apare și obsesia că nu au niciodată destul pentru a scăpa de amenințarea unei vieți la limita supraviețuirii. Iar acest „destul” poate însemna orice: bani, putere, sex, alimente, informații, cunoștințe și prietenii profitabile... adică fie lucruri reale, fie simbolice, pentru care fac o fixație. O dată ideea intrată în creier, viața lor devine o permanentă căutare pentru a achiziționa pentru sine cât mai mult posibil.

Ca toate trăsăturile de caracter, lăcomia presupune o serie de componente:

- experiențe negative în copilărie

- concepții greșite despre propria persoană, despre alții sau despre viață

- o frică constantă și senzația de nesiguranță

- o strategie eronată de autoprotecție

- o personalitate capabilă să ascundă cele de mai sus la maturitate

Experiențele negative din primii ani de viață pot însemna hrană insuficientă, lipsă de atenție și de dragoste, pedepse repetate și orice altceva ce poate amenința supraviețuirea copilului. Toți copiii se nasc cu dorința naturală de dragoste, îngrijire, atenție, interacțiune. În unele cazuri, sursa acestor lucruri (părintele sau îngrijitorul) este absentă sau indisponibilă. Poate nu tot timpul, dar suficient de mult pentru ca copilul să simtă lipsa și să fie fie înspăimântat că nu primește destul din ceea ce are nevoie. O situație de acest gen poate fi naturală și inevitabilă – moartea părintelui sau venirea pe lume a copilului într-o perioadă de foamete – dar poate fi și impusă în mod deliberat, prin neglijență (o mamă denaturată) sau inconștiență (o mamă dependentă de alcool sau de droguri). Oricare ar fi împrejurările, efectul asupra copilului este simțul deprivării, al nevoii nesatisfăcute, al faptului că niciodată nu are suficient.

Un alt factor care conduce la formarea lăcomiei este disponibilitatea substitutelor. Un părinte mai mult absent, care nu reușește să se ocupe suficient timp de copilul său, își învinge sentimentul de vinovăție prin generozitatea cu care-i face tot felul de daruri: jucării, dulciuri, haine scumpe, jocuri electronice, televizor etc. Din păcate, nimic din toate acestea nu poate înlocui iubirea părintească. Dar copilul învață să se simtă bine pe moment și cu ceea ce-i este disponibil, deși nu-l mulțumește pe deplin.

Deoarece lăcomia apare ca urmare a sentimentului traumatizant de lipsă, perceput în primii ani de viață (pe care memoria activă l-a pierdut), aceasta se manifestă mult mai târziu, în adolescență sau la maturitate, sub forma instinctului esențial de supraviețuire: competiția. Competiția pentru resurse este un instinct universal și unul dintre cei mai importanți factori biologici: specii diferite sunt în competiție pentru același ochi de apă, masculii aceleiași specii intră în competiție pentru aceeași femelă ori pentru poziția de mascul alfa etc. La nivel instinctual, suntem încă vânători-culegători. Am rămas o specie tribală care, în mod instinctiv, ia de la alte triburi ca să-și hrănească propriul trib. Cam asta ne arată și toate filmele cu subiect post-apocaliptic: o dată civilizația noastră distrusă, acționăm ca animalele. Cu o singură excepție, însă: animalele nu iau niciodată mai mult decât au nevoie. N-ar fi o folosire prea eficientă a energiei.

Este greu să definești lăcomia sub toate aspectele ei, dar ea poate fi văzută zilnic în acțiune. Este o nevoie nestăpânită de a dobândi, consuma sau poseda mult mai mult din ceva ce-ți este necesar sau justificabil – bani, locuință, mâncare, îmbrăcăminte, putere, faimă, sex etc. Acumulând mai mult decât are nevoie din toate acestea îi dă lacomului sentimentul de siguranță. Acesta este însă un sentiment temporar. Lacomul nu știe ce înseamnă „destul”. Senzația de împlinire nu este niciodată atinsă. Dorința lui de a câștiga și poseda este insațiabilă, depășind sentimentul de vină și chiar instinctul de frică. În același timp, însă, energia consumată pe nenumăratele achiziții costisitoare mai presupune un preț: pierderea stimei de sine, căci lacomul devine sclavul dorințelor lui, în detrimentul familiei și prietenilor, pentru care nu mai există timp.

Lăcomia umană are propria ei psihologie. Majoritatea oamenilor cred că aceasta nu este altceva decât o extensie a instinctului de supraviețuire – ca și animalele, oamenii sunt preocupați să aibă suficiente resurse, pentru a supraviețui în situații neprevăzute. Așa cum veverițele strâng alune pentru iarnă, oamenii strâng averi pentru un viitor nesigur. Această concepție este total greșită. În natură, animalele cooperează atunci când vânează prada. Animalul ucis este apoi mâncat de către membrii haitei în ordinea ierarhiei: liderii se înfruptă cu părțile cele mai bune, în timp ce ceilalți îl așteaptă răbdători să se sature, după care mănâncă ce rămâne. Numai când această ordine naturală este întreruptă (hrănirea de către om, în captivitate) vedem un comportament competitiv, pe care-l interpretăm ca expresie a lăcomiei. În realitate, este vorba despre frica animalului de a nu primi îndeajuns.

Lăcomia umană se caracterizează printr-o foame insațiabilă de bani și posesiuni și sentimentul că acest comportament atrage invidia celorlalți. Într-adevăr, lăcomia este o trăsătură exclusiv umană. Oamenii au capacitatea de a-și da seama când comportamentul lor îi rănește pe cei din jur. Această înțelegere îi separă de animale și ar trebui să inducă un sentiment de responsabilitate socială. Dar nu este așa. Psihologii au încercat să înțeleagă ce anume motivează o persoană să ignore consecințele sociale ale acumulării de bunuri cu mult peste nevoile sale viitoare, rezonabile. Studiile lor au relevat faptul că această dorință exagerată de stimă de sine are un efect puternic asupra comportamentului și emoțiilor. Ea rezultă din nevoia fundamentală de siguranță psihică, omul fiind conștient de propria-i vulnerabilitate și mortalitate. Stima de sine obținută prin numeroase posesiuni atenuează anxietatea și estompează gândul morții iminente.

Este incontestabil faptul că, în societatea noastră actuală, materialismul, lăcomia și acumularea de averi sunt la mare preț. Economistul american Alan Greenspan spunea: Oamenii nu au devenit mai lacomi de la o generație la alta, ci căile de exprimare a lăcomiei s-au înmulțit enorm. Fiind conștienți că vom muri, toți ne străduim să obținem cât mai mult de la viață. Pe unii, însă, teroarea morții îi orbește în așa măsură, încât nu mai sunt conștienți de consecințele comportamentului lor egoist asupra semenilor și, nu în ultimul rând, asupra lor înșile.

Jose Mujica, cel mai „sărac” președinte de stat din lume, 
despre modestie și cumpătare