Se afișează postările cu eticheta Evrei - nazism - sionism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Evrei - nazism - sionism. Afișați toate postările

joi, 14 mai 2015

Aliyaua română din Israel




ALIYAUA ROMÂNĂ DIN ISRAEL

Termenul Aliyah înseamnă imigrarea evreilor din diaspora în țara lui Israel (Eretz Yisrael), identificată de aceștia cu teritoriul Palestinei. Acest concept de reîntoarcere în Țara Sfântă sau „urcarea la Ierusalim” apare pentru prima oară în istoria evreilor în timpul exilului babilonian și a devenit una dintre dogmele de bază ale ideologiei sioniste. Actul opus este numit yerida, și înseamnă emigrarea, ieșirea din Israel sau „coborârea de la Ierusalim”.


Cât timp s-a aflat în diaspora, poporul evreu a trăit cu această aspirație națională, însă ea n-a putut fi împlinită decât odată cu apariția „Mișcării sioniste”, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Imigrarea la scară largă în Palestina a început în anul 1882, iar după declararea Independenței Statului lui Israel, pe 14 mai 1948, peste 3 milioane de evrei din 90 de țări au făcut Aliya și au sosit aici. În prezent, pe lângă cei din Israel, evreii sunt concentrați în cel mai mare număr în Statele Unite ale Americii. Fiecare Aliya a adus cu sine cunoștințele, tradițiile, arta, bucătăria, limba şi muzica ei, având un rol  important în dezvoltarea statului modern Israel.
Aproximativ 350.000 de evrei au imigrat în Israel din România. Aceasta este o Aliya valoroasă, liniștită și modestă, care a contribuit la construirea și dezvoltarea țării. Așa cum se spune în limba română, o Aliya care „tace și face”. Să cunoaștem câțiva evrei născuți România care au imigrat în Israel și s-au afirmat în diferite domenii:  
 
Aaron Aaronsohn - s-a născut în 1876 la Bacău. Agronom și botanist, a întocmit harta botanică a Palestinei şi a împrejurimilor și a devenit un expert în domeniu. În călătoria din 1906 pe muntele Hermon, a descoperit grâul sălbatic - Dicoccoides triticum sau „mama grâului” - o descoperire importantă pentru agronomi şi istoricii civilizaţiei umane. A fost, de asemenea, un militant sionist. Împreună cu sora lui, cu asistentul Avshalom Feinberg şi cu alţi câţiva, Aaronsohn a fondat şi condus organizaţia Nili (Netzakh Yisrael Lo Yishaker - „Dumnezeul lui Israel nu vă minte”), o rețea de spionaj evreiesc care a ajutat Regatul Unit în lupta împotriva Imperiului Otoman în Palestina, în timpul Primului Război Mondial.
 

Chaim Sheba - s-a născut în 1908 în Bucovina, în comuna Frasin de lângă Gura Humorului, și a emigrat în 1933 în Palestina (Eretz Yisrael - Țara lui Israel) aflată sub mandat britanic. Sheba a fost fondatorul Centrului Medical care-i poartă numele și una dintre personalitățile medicale care au înființat Facultatea de Medicină a Universității din Tel Aviv. De asemenea, a contribuit la înființarea facultăţilor de medicină din Ierusalim și Haifa. Din 1949 a activat ca profesor de medicină la Universitatea din Ierusalim. În 1968, a primit Premiul Israel pentru medicină.
 

Harden Ashkenazy - neurochirurg de renume mondial, născut în București, în 1947, s-a numărat printre imigranții ilegali care au încercat, fără succes, să ajungă în Palestina (Eretz Yisrael) la bordul navei Pan York. El și ceilalți imigranți au fost trimişi în Cipru, de unde Haganah (o organizație paramilitară evreiască), după ce a aflat de prezenţa lui acolo, l-a scos pe furiş şi l-a dus în Palestina. După 1948, dr. Ashkenazy a înfiinţat secţia de neurochirurgie de la Spitalul Beilinson din Tel Aviv. Inițial, în România comunistă i s-a refuzat cererea de emigrare, dar în cele din urmă, a putut pleca cu ajutorul lui Teohari Georgescu, ministru de interne în Guvern. El l-a întrebat: „Spune-mi, Harden, de ce vrei să mergi în Palestina și să renunți la tot?”. La care Harden a răspuns: „Vreau să fiu în propria mea țară” (din cartea „Raquela - o femeie din Israel” de Ruth Gruber).
 

Martin Kieselstein - medic și artist, este un supraviețuitor al Holocaustului. S-a decis să devină medic în timp ce se afla în lagărul de concentrare, cu scopul de a-i ajuta pe cei care au fost în lagăre. A lucrat la spitalul Bikur Cholim din Ierusalim și a fost recompensat cu Yakir Ierusalim (cetățean demn de Ierusalim) de către Teddy Kolek pentru serviciile extraordinare aduse pacienţilor în vârstă. În sculptura sa abordează Holocaustul sub diferitele lui aspecte.
 

Emeric Lax - profesor emerit de radiologie, a absolvit Universitatea din Târgu Mureș în 1950. La Hadassah Ein-Karem a pus bazele centrului de mamografie. A  fost considerat unul dintre cei mai buni specialişti în mamografie din Israel. Profesorul Lax, având cunoştințe deosebite în domeniul osteologiei, gastroenterologiei şi pulmonologiei radiologice, a format multe generații de specialiști. În 2005, a fost distins cu diploma onorifică pentru activitatea clinică şi pedagogică în Hadassah.



Zvi Laron - s-a născut în 1927 la Cernăuți, în Bucovina de Nord, azi parte a Ucrainei. Și-a făcut studiile de medicină la Universitatea din Timișoara și în 1947 a emigrat în Palestina (Eretz Yisrael - Țara lui Israel). Între anii 1956 și 1957 s-a specializat în pediatrie și endocrinologie pediatrică în SUA, la Spitalul General Massachussets din Boston, la Facultatea de medicină a Universității Harvard și la un spital din Pittsburgh. Ulterior, a predat la Universitatea din Tel Aviv. În anul 1966 a descris tipul de nanism numit mai târziu sindromul Laron. Cercetările sale au deschis calea pentru tratarea multor cazuri de tulburări hormonale de creştere şi diabet zaharat juvenil. În anul 2009, profesorului Zvi Laron i s-a acordat cea mai mare distincţie din țară, Premiul Israel pentru Cercetări Medicale.


Uzia Galil - născut în București, este considerat fondatorul industriei hi-tech israeliene. El a început cu o mică afacere electronică numită Elron Electronic Industries, care a devenit unul dintre pilonii economiei israeliene şi a high-tech-ul ei „miraculos”. Ulterior, a înființat compania Elbit Systems, care a construit unul dintre primele microcalculatoare, iar în 1972 a înființat Elscint, care producea dispozitive medicale. Această companie a produs echipamente de imagistică medicală, cum ar fi RMN şi scanere CT. Galil este, de asemenea, conducătorul companiei Uzia Initiatives and Management, care asigură sprijin tinerilor antreprenori și unor grupuri de frunte din domeniul dezvoltării tehnologiilor.


Bruno Landesberg - născut în 1920, este unul dintre industriașii cei mai importanţi şi mai influenţi ai Israelului, fondatorul, directorul general şi președintele întreprinderii Sano-Bruno Enterprises Ltd., care fabrică produse de curățenie și care bate concurența greilor pe plan mondial. În 1965, preşedintele de atunci al Israelului, Haim Herzog, îi acorda lui Bruno Landesberg Premiul pentru Excelenţă în Industrie, acesta fiind unul dintre israelienii originari din România care au pus pe picioare industria micului stat din Orientul Mijlociu. Dar Landesberg nu este numai un om de afaceri, ci și un filantrop și pacifist. Printre dintre cei mai bogați români din lume, Bruno este ceea ce se cheamă un capitalist cu față umană. În semn de apreciere, în 2013, Preşedinţia României l-a decorat pentru contribuţia marcantă pe care a avut-o la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale româno-israeliene. În prezent, este consul onorific al României în Israel.

 
Itzhac Ben Zvi Guttman (Țicu, cum îi spuneau apropiații) - a fost un supraviețuitor al Holocaustului. Inginer aeronautic cu studiile făcute în România, după ce a imigrat în Israel, a lucrat în industria aerospațială, unde a contribuit la înfiinţarea ingineriei aeronautice, precum și la dezvoltarea și executarea de proiecte, atât în domeniul aviației civile, cât și celei militare. În 1981, după ce a condus Biroul european al industriei aerospațiale de la Paris, a fost numit director general adjunct al IAI ((Israel Aerospace Industries - Industria aeronautică israeliană).

 

Lia van Lerer - născută Grünberg la 4 august 1924 în localitatea Bălți din România (azi în Rep. Moldova) este o animatoare a vieții cinematografice în Israel, filantroapă și activistă pe tărâm obștesc. Este considerată prima doamnă a industriei de film israelian şi un pionier în domeniul arhivării de filme din Israel. În 2004 a primit Premiul Israel (premiul de stat) pentru contribuția determinantă la dezvoltarea culturii cinematografice în această țară. Distincția i-a fost acordată pentru calitatea ei de fondatoare și directoare (până în 2008) a Cinematecii din Ierusalim și a Festivalului Internațional de Film ce se desfășoară la Ierusalim din 1984.


 
Angelica Rozeanu (1921-2006) - a fost una dintre cele mai de succes jucătoare de tenis de masă feminin din istoria sportului, devenind campioană mondială de șapte ori pentru România între anii 1950 și 1956. A jucat tenis de masă de performanță în România și în Israel, fiind campioană națională a ambelor țări (de 20 de ori a României și de 3 ori a Israelului). Născută la București, într-o familie de origine evreiască, a fost campioană națională a României de 20 de ori în anii 1936 și 1957. După căsătorie, în 1960, a emigrat în Israel, iar în anii 1960, 1961, 1962 a fost campioana la tenis de masă a Israelului. În întreaga sa viață sportivă, Angelica Rozeanu a câștigat un total impresionant de 17 medalii de aur și 12 medalii de argint și de bronz. A intrat în Panteonul Gloriei (Hall of Fame) al sportivilor evrei în 1981, iar în 1995, în Panteonul Gloriei tenisului de masă internaţional.

 

Aharon Zeevi Farkash - s-a născut în 1948 în România. Deține gradul de general și se numără printre cei mai mari experți ai lumii în domeniul securității militare și de informații. A fost șeful Direcției de Informații Militare israeliene (Aman) între anii 2002 și 2006. Generalul Farkash este fondator şi preşedinte al FST21 ltd. (Advanced Security Technology Services), o companie care produce tehnologie pentru securitate avansată. FST21 a creat un sistem ingenios pentru siguranța clădirilor și securitatea sistemelor, care acționează ca un portar virtual. Sistemul a fost premiat la nivel internațional.


 
Eli Yitzhaki - colonel în rezervă, după un lung serviciu militar, a început să lucreze la Agenția Evreiască, unde a îndeplinit mai multe misiuni importante, printre care și în București. În 1991 a fost numit directorul stației de transfer al emigranților din fosta Uniune Sovietică în drum spre Israel. În 2014, în subsolul casei lui Elie Wiesel din Sighet s-a deschis muzeul Holocaustului comunității evreiești din Maramureș și în special cel din Sighet. Unul dintre arhitecţii acestui proiect a fost Eli Yitzhaki, care a avut doi frați ce au pierit în Holocaust.


 
Reuven Rubin (1893-1974) a fost un pictor evreu născut la Galați, având la naștere numele de Rivn Zelicovici. În 1948 a fost cel dintâi reprezentant diplomatic, cu rang de ministru plenipotențiar, al statului Israel în România. Și-a petrecut tinerețea la Fălticeni, unde a semnat punerea în scenă a piesei „Avarul” de Molière. Ca artist, s-a numărat printre fondatorii noului stil Eretz-Yisrael. Temele sale predilecte au fost peisajul biblic, folclorul și oamenii. Multe dintre picturile sale înfățișează Ierusalimul și Galileea. Rubin este el mai popular artist israelian al tuturor timpurilor. Lucrări purtându-i semnătura înregistrează de ani buni recorduri la licitaţiile din Israel şi din afară.


 
Marcel Iancu - s-a născut în 1895 la București și a murit în 1984 la Ein Hod, în Israel. A absolvit Academia de Arhitectură din Zurich și a studiat pictura cu Iosif Iser. A fost un eseist și un artist vizual, care a contribuit la dezvoltarea artei israeliene. Este cunoscut drept co-creator al dadaismului, un curent cultural și artistic nonconformist, care a căutat modalități noi de exprimare artistică. Se stabilește în Palestina în 1941. După 1953, când statul Israel luase deja ființă, activitatea lui s-a axat pe întemeierea aşezării Ein Hod, o colonie unde locuiesc şi creează artiştii.

 

Nauhm Gutman - s-a născut în 1898 în Telenești, județul Orhei din Basarabia și a murit în 1980 la Tel Aviv. A fost pictor, peisagist, ilustrator și grafician, contribuind la crearea unui stil israelian distinct, departe de influențele europene ale profesorilor săi. A lucrat cu materiale diferite: ulei, acuarelă, guașă și stilou și cerneală. Gutman a fost, de asemenea, un cunoscut scriitor și ilustrator de cărți pentru copii. În 1962 a fost câștigătorul premiului Hans Christian Andersen, iar în 1978 i s-a decernat Premiul Israel pentru contribuția sa la literatura pentru copii.



Yaakov (Yankale) Bodo - s-a născut în România în 1931 și a imigrat în Israel împreună cu familia în 1950. Este un actor și un comedian cunoscut şi apreciat pentru numeroasele sale apariţii în filme israeliene și pentru rolurile pe care le-a jucat în teatru, mai ales cel de limbă idiș. Bodo a primit Premiul Teatrului Israelian pentru întreaga carieră, Premiul Edith și Israel Pollack, precum și Premiul Fundaţiei Lerner.

 

Andrei Călărașu - născut Bernard Gropper pe 22 mai la Botoșani, este un supraviețuitor al Holocaustului și un celebru regizor de film și teatru, atât în România, cât și în Israel. Copilăria și adolescența și le-a petrecut la Iași, într-o familie tradiționalistă, care l-a îndrumat spre medicină, dar după un an de facultate se retrage și se înscrie la Conservatorul de artă dramatică. Din 1948 se mută la București, ocazie cu care maestrul Andrei Finți îl „botează” cu actualul nume, deoarece comunitatea evreiască din Călărași l-a îngrijit și i-a salvat viața când a fost scos muribund și singur din „trenul morții”, după pogromul de la Iași. A debutat în 1955 cu comedia „Și Ilie face sport” (avându-i în distribuție pe Puiu Călinescu, Horia Căciulescu și Mircea Crișan), filmele ulterioare exploatând și ele cu precădere registrul comic. A imigrat în Israel în 1965. Aici, a început să lucreze la Școala de artă Beit Zvi, unde a pus bazele Secţiei de Film și Televiziune. A fost, de asemenea, membru în echipa de fondatori ai Televiziunii Israeliene. A lucrat în TV și radio timp de 30 de ani, regizând sute de programe.

 

Mendi Rodan (1929-2009) - născut în Iași, a luat lecții de vioară de la vârsta de 5 ani. Mai târziu, mentorii și profesorii săi de muzică au fost Mircea Bârsan și armeanul Garabet Avakian. A studiat arta dirijorală cu celebrul dirijor Constantin Silvestru, la Academia Națională de Muzică din București. La vârsta de 16 ani era prim violonist al Orchestrei simfonice a României, iar la 24 de ani a devenit dirijorul acesteia. În 1958 a depus o cerere de imigrare în Israel. Ca urmare, a fost dat afară din toate pozițiile pe care le ocupa și nevoit să se mute la Bacău, până când a reușit să părăsească țara. În Israel, a fost directorul muzical al Sinfoniettei din Beersheba timp de 14 sezoane. Apoi, a fost directorul muzical și dirijorul Orchestrei Naționale a Belgiei și directorul artistic al Orchestrei Corpului Educației Forțelor de Apărare israeliene. A lucrat cu Orchestra Filarmonică din Israel, și a fost director muzical și dirijor principal al Orchestei Simfonice Rishon LeZion. În 2006, Rodan a primit Premiul Israel pentru muzică.

 

Nancy Silviu Brandes - născut în București pe 1 mai 1946, este dirijor, aranjor, compozitor și actor de comedie. A studiat muzicologia la Conservatorul „George Enescu” din Iași, promoția 1972. În România, este cunoscut ca membru fondator al trupei „Roșu și Negru”, una dintre cele mai tari formații românești la vremea respectivă. A imigrat în Israel pe la mijlocul anilor 1970 și a colaborat cu artiști renumiți, precum Ofra Haza, Zohar Argov, Avi Toledano, Yair Nitzan, Mirel Reznic. În prezent, este încă un artist activ.

 

Mirel Reznic - a absolvit Institutul Politehnic din București. Trăiește în Tel Aviv și este un binecunoscut violonist. Repertoriul său include diferite stiluri muzicale, de la cea clasică la cea evreiască, precum și muzică din diferite colţuri ale lumii, cum ar fi muzica ungurească, românească și țigănească. Modul în care interpretează „Ciocârlia” lui George Enescu este extraordinar! Mirel se numără printre fondatorii  Festivalului de Klezmer din Tzfat, și a participat la edițiile sale în calitate de artist principal mai mulți ani la rând. Este foarte apreciat pentru virtuozitatea sa, atât în Israel, cât și în străinătate:



Yoel Rippel - este avocat, umorist, actor de comedie și textier. A scris cântece și scenete umoristice pentru mulți actori de comedie și a participat la numeroase programe de divertisment. A fost moderatorul spectacolului „Noi, românii” din septembrie 2013, la care au participat Maya Morgenstern, Lia Koenig, Yaakov Bodo, Sandra Sadeh, Gabby Sadeh şi Iris Lackner. În martie 2014, a publicat cartea „Noi, românii”, în care, referindu-se la imigranții români în Israel, spune: „Cu siguranță au contribuit aici, o mare contribuție în fiecare domeniu. Cu tristețe mă gândesc cum ar arăta țara noastră fără români”.

Surse:
Wikipedia
http://pt.slideshare.net/noemic25/aliyaua-romana-in-israel-noemi-nx-powerlite

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Bancherii evrei împotriva României Mari

-->

BANCHERII EVREI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI MARI

Conferința de Pace de la Paris, 1919

 «Deşi victorioasă după Primul Război Mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de la Paris în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei „Conferinţe de Pace” din 18 ianuarie 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de „consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi Franţa. Consilierul lui Woodrow Wilson (preşedintele SUA) a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în scenariul Primului Război Mondial. Consilierul primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era Philip Sassoon (membru al familiei Rothschild), iar al primului ministru francez Georges Clemenceau era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele de Georges Mandel).

„Cei Trei Mari” de la Conferința de Pace de la Paris, 1919:
Georges Clemenceau, Woodrow Wilson și David Lloyd George

Cu toate că era înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Woodrow Wilson dezvăluise cu câțiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt: „De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredințat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din SUA se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, atentă, concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă dezaprobarea”. (W. Wilson, The New Freedom). Analiştii consideră mărturisirea voalată a preşedintelui Woodrow Wilson dovada că în 1913, SUA erau deja la cheremul ocultei universale. Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat la nivelul istoriei marea conspiraţie prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. Freedman îşi petrecuse viaţa în oligarhia şi cercurile sioniste evreieşti, fiind astfel în strânsă legătură cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai SUA, mânuiţi de aceştia.

Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman, referitoare la situaţia Primului Război Mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când, în octombrie 1916, sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie ce va fi obţinută de SUA (care, la acea dată nu intraseră în Primul Război Mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (khazarii) nu aveau vreun drept natural.
În SUA, spune Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor (pe care îi vor masacra şi izgoni, pentru a-şi întinde statul lor „mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, care până atunci fusese pro-germană, dintr-o dată descoperă că nemţii sunt „huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiştilor, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată „Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului palestinian. Din acel moment, în SUA, ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul) fiind considerat parohia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia. Generoasă în fond ca idee, Noua Ordine Mondială, cu un guvern mondial, era construită (şi încă este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneață şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a da şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea evreiască.

Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari regizori ai istoriei universale, decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau poate chiar o piedică în scopurile „marelui plan”? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că, de fapt, alţii sunt „adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul Armatei Române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta, prin răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri poziția dominantă a lumii.

Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, se angajează el însuși în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării SUA în Primul Război Mondial. „Coincidenţa” este considerată de unii autori menită să zdrobească Germania, spre a se da mână liberă iudeo-bolşevismului (o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nicio imaginaţie şi în Al Doilea Război Mondial, când ieşirea SUA din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.

Din 1918, începând cu New York World, presa din SUA a sprijinit revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului, „călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii care se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreieşti. Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: „Rusia ne arată drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii... mă bucur că se întâmplă aşa!”

Consilierul şi confidentul preşedintelui Wilson era un anume „colonel” Edward Mandel House, care lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a înlocuirii lor cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la Conferinţa de Pace de la Paris participase în culisele întrunirii, în calitate de consilier al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptățește să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma Conferinţei de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui SUA, s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să-l semneze. Cea mai mare contribuţie la acest eveniment a avut-o la Paris chiar Mandel House, acelaşi personaj care, ulterior, în SUA, a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea Republicii Universale, condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine din 1922 ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, iudei sau în solda iudaismului, încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială.

Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întâietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea, „refacerii” statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste. Astfel, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o „delegaţie” compusă din 117 evrei, condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor).

Relatarea lui Freedman: „Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour, prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârțită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse ca reparaţii de război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”. 
[vezi: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/12/benjamin-freedman-despre-cauzele.html]

Însă manipularea Conferinţei de Pace de la Paris de către evreii sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară. Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, conspiraţie ce a dus la înființarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial, condus din umbră de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele american Wilson prin Declaraţia în 14 puncte, concepută ca sistem de principii ale Conferinţei:

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu „de Zece”. El era alcătuit din câte doi reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de externe – ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârșitul lunii martie însă, din Consiliul „de Zece” şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul „celor Patru”, format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (SUA), David Lloyd George (prim-ministrul Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Un fapt nu lipsit de importanță: „cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice ale ţării lor. La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat „Pacea”, au trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de „Cei Trei Mari”.

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără consimțământul căruia nu se lua nicio hotărâre era „colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al lui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 îi finanţase campania electorală. Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului ministru şi în această calitate a luat parte la cele mai secrete consfătuiri ale „Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.

România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar „aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România și nici apartenenţa Banatului la România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate de „Statutul minorităţilor” care ne-a fost impus şi, în special, de veşnica problemă a încetățenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.

La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti: „Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate. Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rothschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei. Chestiunea evreiască, cu multiplele ei legături, care a îngreunat atât de mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se aşază acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris”.

La rândul său, Constantin Kiriţescu, în „Istoria războiului pentru întregirea României”, scria: „Culoarele Conferinţei de Pace erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoover, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României, ca de altfel şi altor state aflate în suferinţă după război – dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român excită, în primul rând, interesul businessman-ilor americani. În cap cu influenta societate Standard Oil, în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de petrol”.

Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson, de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la „tendinţele nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, aminteşte şi „încercarea de a smulge României concesiuni industriale însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.

Consiliul Afacerilor Externe, cu sediul actual în New York, a fost înființat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe. Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înființat atunci când „câțiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că e cazul să familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. Când a fost fondat, C.F.R. era dominat de bancherul J.P. Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acţiunilor mondialiste. „Instituţiile internaţionale concepute în 1945: ONU, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate de Consiliul Afacerilor Externe” (New York Magazine, 7 octombrie 1996).

După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului SUA. „Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului SUA ar trebui să fie bine cunoscută. Şi totuşi, majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai C.F.R. şi nu scriu despre organizaţie”. (John McManus, „Cine conduce America?”)»

Sursa: Cornel Dan Niculae - Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, Ed. Carpathia Rex, 2011
-->

miercuri, 15 ianuarie 2014

„Antisemitismul” lui Eminescu

-->

„ANTISEMITISMUL” LUI EMINESCU

În acea vreme, poetul naţional Mihai Eminescu era angajat politic ca redactor şef al ziarelor „Curierul de Iaşi” şi „Timpul” din Bucureşti, poziţie din care a devenit inamicul public al Alianţei Izraelite, prin atitudinea pe care a luat-o împotriva Congresului de la Berlin şi a articolului 44, adoptat de acest Congres, care impunea Principatelor Unite Române, în schimbul recunoaşterii independenţei, modificarea Constituţiei în favoarea evreilor. Din acest motiv, Eminescu angajează ziarele pe care le conduce în campania de presă împotriva modificării Constituţiei şi emancipării evreilor ca români, în condiţiile în care aceştia intenţionau să-şi păstreze religia, cultura, limba şi obiceiurile. Fără a fi pregătită economic, România era invadată de valuri de imigranţi clandestini evrei, care se strecurau din trei direcţii: Rusia (Imperiul Țarist), Turcia (Imperiul Otoman) şi Ungaria (Imperiul Austro-Ungar). Au ocupat mai întâi oraşele şi satele din Bucovina, ca să treacă apoi în Moldova şi Muntenia, până la Bucureşti. Peste tot evreii au acaparat comerţul şi s-au extins la sate, unde practicau pe scară largă cârciumăritul.

Evreii veniţi din Ungaria, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau „sudiţi”, adică supuşi austro-ungari, şi se puneau sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Astfel, ei nu plăteau impozite şi erau scutiţi de orice obligaţii către statul român, prosperând în dauna românilor plătitori de taxe şi impozite. Această situaţie a fost atacată cu o extraordinară energie de ideologul Partidului Conservator, publicistul Mihai Eminescu. El pleda pentru acordarea cetăţeniei pentru evrei doar individual, şi nu în bloc, aşa cum solicitau aceştia, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor de atunci ale ţării. La capătul unor lungi şi aprinse dezbateri din Adunarea Deputaţilor, din Senat şi din presă, punctul de vedere al lui Mihai Eminescu triumfă. De altfel, aceasta a fost una dintre puţinele campanii de presă susţinute de Eminescu în „Timpul” încununate de succes. O singură excepţie a fost făcută pentru evrei privind acordarea cetăţeniei româneşti în grup: acei 883 de evrei care şi-au dovedit loialitatea faţă de cauza naţională românească şi au participat la războiul de independenţă ca voluntari. E drept că serviciile acestora nu s-au manifestat în prima linie, ci în spatele frontului, dar gestul lor a fost extraordinar, comparativ cu lipsa de loialitate a celorlalți evrei. Modul în care evreii au trădat în secolul următor Armata Română a făcut ca, după Primul Război Mondial, să primească cetăţenia română doar evreii care semnau un angajament de loialitate faţă de statul român. 

- Pentru a înțelege problemele pe care le crea Mihai Eminescu atât Alianţei Israelite, cât şi guvernanţilor, vom reda câteva din rândurile pe care le semna în campania sa de presă din cotidianul de opoziţie „Timpul”, unele deosebit de dure şi pline de patimă:

«Evreii, de la 1848 şi până astăzi, din 30.000 s-au înmulțit prin imigraţiune la 550.000... Noi ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin chestiunea evreiască din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte, lumea diplomatică şi cea oficială, încât art. 44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă a greutăţilor şi relelor ce va produce... Oricum am întoarce chestiunea evreilor şi din orice latură am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua... Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât astăzi. Dacă toţi evreii – străini şi pământeni – vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decât 10 ani, Ţara Românească 30 poate [exact peste 30 de ani - în 1907 - va avea loc marea răscoală ţărănească împotriva exploatării evreieşti]. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără milă – atât de favorizată de legislaţiunea liberală... Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc, şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, vor deveni aici stăpâni privilegiaţi şi românul slugă la jidan. Iar Europa... a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre. Dar de va recunoaşte-o sau nu, pericolele existenţei noastre naţionale rămân. Nimic nu va ajuta independenţa recunoscută, dacă există pericole.
Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă, care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului. Populaţia evreiască creşte împătrit, a noastră dă îndărăt; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu. Prin Câmpulung şi Târgu-Jiu bunăoară, ei ameninţă a împânzi toată ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor înspăimântător vorbeşte de la sine şi naţia are oricând înaintea ochilor pericolul întreg. Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Românească să vadă cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova, apoi ţara întreagă, ar fi ca un tren expres să plece cu toţi in corpore în Moldova, să vadă de aproape Botoşanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în câteva sate, ca să vadă halul în care a ajuns populaţia rurală. Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze cel puţin jumătatea populaţiei».

- La scurt timp, ca lider al opiniei publice şi ideolog al Partidului Conservator, Eminescu revine:

«Ne e silă de chestiunea izraelită... şi ne rezervasem să nu vorbim de ea decât atunci când ţara noastră ar fi ţinta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară. A solicita însă intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare, comis împotriva acelei ţări. Alianţa izraelită solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă. Deci mii de evrei din ţară sunt trădători...».

- Arătând primele veniri în Moldova ale migraţiei evreieşti, Eminescu arată că:

«Toţi scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea evreilor din Galiţia şi Rusia, care, fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de lăcuste, ca şi astăzi, fără paşapoarte, fie pe vadurile Prutului, unde corupeau graniţa rusească mai bine păzită, fie pe cărări de munte, necunoscute grănicerilor austrieci. De altminteri, şi ruşii şi austriecii erau bucuroşi să scape de ei, ca şi astăzi. Noi, românii, vedem pe zi ce merge răpindu-ni-se tărâmul economic, în propria noastră ţară, de invazia mereu crescândă a evreilor străini».

- Deşi evreii au reuşit în cele din urmă modificarea art. 7 din Constituţie, prin activitatea politico-jurnalistică a lui Eminescu, Partidul Conservator repurtează două mari victorii împotriva intereselor evreieşti: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, care lua celei mai numeroase pături sociale posibilitatea să-şi vândă evreilor pământul; şi Legea contra itzurei (cametei), care îl împiedica pe cămătarul evreu să abuzeze de ţăranul român.
În decembrie 1876 şi în ianuarie 1877, la Constantinopol are loc Conferinţa marilor puteri privitor la soarta popoarelor de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Şi cu această ocazie, Alianţa Israelită se implică pentru ca evreii din ţările române să-şi consolideze poziţia faţă de români. De aceea, Mihai Eminescu se mobilizează, lovind chiar şi în „marile puteri”, dispuse a crea privilegii evreilor în teritoriile româneşti. Limbajul lui incomod a atras atenţia ambasadorilor acestor state puternice, care au raportat situaţia cancelariilor europene. În ianuarie 1877, Eminescu publica seria de articole Evreii şi Conferinţa, începând astfel:

«O seminţie care câștigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască. Ce servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, alegându-și de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor calea opusă omenirii întregi. Evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni simptomul unei boli sociale, al unei crize în viaţa poporului care, ca la Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea naţionalităţii... Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Au luptat ei cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii capul în poală? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări? Prin unul dintre ei şi-a câștigat neamul românesc un loc la soare? De când e rachiul un element de civilizaţie? Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei, descrie scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România.
Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoala zidită de români băncile afară, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat... Făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire! Punând mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci excitarea urii între clase şi popoare, uşor li-e evreilor să spună orice minciună patentată. Publicul cafenelelor, blazat de hipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi: otravă.
Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte. Evreul nu cere libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e veşnic consumator, niciodată producător şi numai cu foarte rară excepţie se va găsi un evreu care să producă... Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară, românul, germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică...
Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră, a devenit în cea mai mare parte servilă... Clasa înaltă a societăţii noastre se lasă înădușită de ciocoime, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii... Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea romană: ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindeni câte un asociat activ, un evreu... De ce să ne înșelăm, arătând că înlăuntrul altor naţii, evreii au ajuns la cutare grad de cultură? Nu vedem că simțământul de rasă e mai puternic în ei decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?
Dar ce reprezintă Alianţa Izraelită cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că evreii, fiind pretutindeni oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune. Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi: Comerţ şi capital în mâinile lor, proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova idem, pe sub mână tot debitul tutunului şi al băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, cu un cuvânt toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă! În ce constă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania? Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră».

- Cum explica Eminescu brusca prezenţă, masivă, a evreilor în România? El arăta că ţarul rus Alexandru al III-lea, nevoit să reacţioneze la ruinarea şi împovărarea ţăranului rus, exploatat de evrei, i-a împins pe aceştia în afara Rusiei:

«De acolo măsura, bună poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a expedia cârduri întregi de evrei în România cu paşapoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă noaptea fără paşaport graniţele ţării noastre. Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme de evrei ruşi. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri străine, la care recunoşti numaidecât că abia ieri li s-a comandat a-şi rade barba şi a-şi tăia perciunii. Toate colţurile de uliţă sunt pline de precupeţi pe care nimeni nu i-a văzut până anul acesta, cu un cuvânt suntem ameninţaţi de a vedea şi Bucureştii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc, cum sunt Iaşii astăzi.
Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa Izraelită ar îndrăzni să intervină în favoarea lor. Dar aici, unde nimeni nu se atinge de persoana și avutul lor... Alianţa Izraelită îndrăznește a interveni şi a calomnia România. Alianţa Izraelită are o mulţime de membri în România. A fost o urmare naturală ca membrii cei mai influenţi să fie încetățeniți. Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul la care se pricep a fi români; noi suntem mult mai îngăduitori. Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până şi interesele statului lor, apoi desigur aceştia sunt evreii, care nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar se aruncă cu toată insolenţa asupra unui stat mic, care a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt. Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula definitiv chestiunea izraelită, încât Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem că poporul, în aparenţă atât de blând şi de guvernabil, are o margine a blândeții lui, pe care e primejdios de a o trece».

Sursa: Cornel-Dan Niculae - Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, Ed. Carpathia Rex, 2011 [Pentru imaginea completă a campaniilor jurnalistului Mihai Eminescu referitoare la „Chestiunea izraelită”, recomandăm antologia de texte realizată de D. Vatamaniuc: Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, Ed. Vestala, 2000].

Așadar, atitudinea așa-zis antisemită a lui Eminescu a pornit exclusiv de la considerente de ordin economic. Poziția lui se raporta la o situaţie concretă a vremii: modificarea punctului 7 din Constituţie, prin care alogenilor urma să li se dea drepturi egale cu pământenii. Prevederile Tratatului de la Adrianopol din 1829, prin care Ţările Române dobândiseră libertatea de a face comerț, au dus la situația ca negustorii evrei să ajungă să controleze, în doar câteva decenii, comerţul şi finanţele ţării. Ei şi-au atras antipatia populaţiei româneşti și din cauza mişcărilor oculte ale Alianței Israelite Universale pe lângă guvernele occidentale, pentru asigurarea, prin Constituţie, a cetăţeniei române pentru toți evreii. Franţa a condiționat chiar garantarea independenţei României de acordarea de drepturi depline evreilor. [Foto: Nicolae Grigorescu - Evreu ținând în mână o petiție adresată Camerei Deputaților, 1880]. Eminescu era consternat că, în ciuda situaţiei economice mult mai bune pe care o aveau faţă de români, evreii se victimizau permanent; căci ei nu puteau avea aceleaşi pretenţii la stăpânirea pământului, deoarece le lipsea legătura de sânge și năzuinţele ce leagă fiii aceluiaşi neam. Din acest motiv, el îi invită peste graniţă, în ţări unde pot găsi ceea ce pretind: Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug ţările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire, cine o contestă? Dar noi nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori ţării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi. („Iarăşi evreii”, 5 decembrie 1876, „Curierul de Iaşi”).

Citiți și articolele:
-->

luni, 8 iulie 2013

Protocoalele Înțelepților Sionului + eBook

-->

PROTOCOALELE ÎNȚELEPȚILOR SIONULUI

Planurile dominării întregii lumi, iniţiativă fixată să se realizeze până în anul 2000,
în cele 24 de protocoale secrete, întocmite de conducătorii Francmasoneriei mondiale
 cu ocazia marelui congres secret francmasonic de la Basel, Elveţia, din anul 1897


Cu toții am auzit de acest document controversat, intitulat „Protocoalele Înțelepților Sionului”, dar câți l-am și citit? Cei mai mulți dintre noi ne-am mulțumit cu referirile la aceste texte sau cu comentariile pe marginea lor, oferite de numeroase site-uri de pe Internet. Știm că este un fel de manual cu instrucțiuni pentru membrii elitei francmasoneriei evreiești, care conspiră pentru a acapara puterea mondială, transformându-i treptat pe ceilalți locuitori ai pământului în sclavi. Planul lor ar cuprinde: controlul total al banilor, al presei, al credințelor religioase, al hranei, al politicii etc. Antisemiți celebri, precum Hitler și Stalin, și-au însușit acest text, deoarece le-a servit de minune interesele. Alții, mai puțin celebri, dar cu putere politică, s-au lăsat influențați în acțiunile lor de aceste protocoale. În sfârșit, mulți oameni de rând sunt dispuși să creadă în veridicitatea documentului, pe baza unor experiențe personale neplăcute, în relația lor cu anumiți evrei. Ca să înțelegeți mai bine de ce autenticitatea acestor protocoale este discutabilă, vă inserăm două opinii diferite, ambele foarte convingătoare, lăsându-vă apoi să decideți singuri în favoarea căreia înclinați.

Iată ce spune Wikipedia:

«„Protocoalele înțelepților Sionului” este o broșură care a circulat la începutul secolului XX în Europa și care conține așa-zise planuri de dominație mondială întocmite de evrei. A fost publicată pentru prima dată în foileton între 28 august și 7 septembrie (stil vechi) 1903 în ziarul Znamia din Sankt Petersburg. Ziarul The Times din Londra releva în 1921 că materialul Protocoalelor este în cea mai mare parte un plagiat al unui text de satiră politică publicat anterior, dar fără caracter antisemit. Textul ar fi fost un pamflet scris în Belgia în anul 1864 de francmasonul socialist Maurice Joly, sub titlul Dialog în iad între Machiavelli și Montesquieu. Politica lui Machiavelli în secolul XIX împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Studii independente axate pe analiza textului au concluzionat că este vorba de un fals, redactat și pus în circulație de Piotr Ivanovici Rackovski, șeful poliției secrete al Ohranei - poliția secretă a Rusiei țariste - ca diversiune menită să preîntâmpine o revoluție, în ideea că demersurile politice revoluționare ar fi fost acțiuni evreiești. Odată pusă în circulație, broșura a fost folosită ca material de propagandistic de numeroase organizații și guverne antisemite, îndeosebi de regimul fascist al Germaniei naziste, precum și de regimuri și grupări politice extremiste din Orientul Apropiat. Deși comunitatea științifică istoriografică internațională a stabilit că este un fals, textul Protocoalelor continuă să fie republicat și este folosit de organizațiile neonaziste contemporane în propagandă. Cercuri de extremă dreaptă au tradus și publicat această broșură și în România.»


Iată ce spune acest blog, care promovează ideea autenticității indiscutabile a „Protocoalelor Înțelepților Sionului”:

«Este un fapt psihologic cunoscut că majoritatea criminalilor mărturisesc crima înainte de a muri. Protocoalele maeştrilor francmasoni constituie o asemenea dovadă. Ce sunt aceste protocoale decât o îngrozitoare mărturisire a tuturor suferinţelor şi mizeriilor pe care le-au provocat şi încă le mai provoacă francmasonii. Ele ne oferă totodată cheia secretă pentru a înţelege tot răul făcut de ei ce bântuie astăzi în omenire. În lumina Protocoalelor se pătrund mai exact şi mai adânc adevăratele cauze ale frământărilor sociale şi politice, generate cu o diabolică abilitate de francmasoni, de la Marea Revoluţie Franceză încoace. Azi însă, lumea a început să se deştepte. O puternică suflare anti-masonică, nu retrogradă, obscurantistă sau pe motive religioase, ci luminată, naţională, izvorâtă din adâncul instinctului de conservare, se ridică acum din statele cele mai înarmate în lupta pentru existenţă. Această mişcare creşte pe zi ce trece, cucereşte pe indiferenţi şi converteşte pe umanitarişti. Lumea creştină a început să vadă primejdia, îi simte apăsarea şi încet, dar sigur, se ridică în sufletul fiecărui român revolta contra francmasoneriei, mai presus de toate utopiile înşelătoare şi cosmopolite, înfăţişate de ea cu viclenie lumii întregi.
Protocoalele sunt un monument de acţiune satanică şi reprezintă izvorul tuturor ticăloşiilor umane actuale. Ele pun în lumină causa causorum a decadenţei lumii actuale, atât la nivelul individului, cât şi al statului. Citirea Protocoalelor trebuie să se facă temeinic, fără grabă, ca citirea unui document rarisim, de înţelegerea căruia depinde soarta întregii umanităţi. Pentru a înţelege faptele petrecute şi decadenţa în care trăim, Protocoalele trebuie citite de mai multe ori, eventual memorându-se, pentru a ne fi mai mereu la îndemână. În Protocoale, francmasonii vorbesc şi hotărăsc în secret şi conspirativ; urmăriţi-i deci cu atenţie, cu foarte mare atenţie. După ce aţi terminat de citit, arătaţi această broşură unică şi altora, aceasta fiind o datorie morală şi o cale de apărare a întregii umanităţi.
Protocoalele conţin planurile concepute de secole de francmasoni, pentru realizarea visului lor de stăpânire a întregii planete. Protocoalele constau în 24 de procese-verbale încheiate de diferitele secţiuni ale Marelui Congres Masonic ţinut în Elveţia, la Basel, în 1897, şi formează programul masonic de cucerire mondială, program elaborat şi comunicat unor anumiţi „iniţiaţi”, pentru a se păstra o urmă scrisă a acelor convorbiri ultrasecrete.
Despre modalitatea în care au căzut în mâinile „profanilor” aceste Protocoale, există două versiuni: că au fost copiate de o femeie, soţie sau amantă a unui „iniţiat”, fiind apoi comunicate creştinilor, pentru ca aceştia să se pună în gardă şi să ia măsuri de apărare; că au fost ridicate dintr-un seif pe care francmasonii îl aveau într-o casă dintr-un oraş alsacian.
Lojele masonice au fost înfiinţate pentru a servi în lupta pentru supremaţie, luptă care are un pronunţat caracter antireligios şi în special anticreştin. Un grup ocult de francmasoni de grad foarte înalt (ierarhia superioară secretă) le dirijează, inspiră și subvenţionează.
Într-o zi, când, conform opiniei lor, popoarele creştine vor fi dezbinate de francmasoni şi învrăjbite unul împotriva celuilalt de presa şi literatura bolnavă, prin atentate, corupţie şi demoralizare, prin degenerare cauzată de alcool, droguri etc., prin criză economică mondială și lovituri de stat în diferite ţări, se va ajunge la un Guvern Mondial de sorginte masonică. Războaiele interne şi conflictele mondiale, pe care francmasonii ştiu să le dezlănţuie, vor grăbi venirea domniei despotismului masonic, în locul liberalismului statelor creştine. Atunci, în afară de „religia” masonică, toate religiile vor fi desfiinţate. Va fi suficient ca un singur stat să cadă în mâinile francmasonilor; apoi toate celelalte vor cădea unul după altul, pentru ca, în final, „regele” masonilor să domnească peste toată planeta astfel subjugată. După cum vedem în zilele noastre, se merge cu paşi repezi spre finalizarea planului masonic, căci aceste „profeţii”, concretizate în cele 24 de Protocoale în anul 1897, au dus la subjugarea Rusiei de către francmasoni, Rusia devenind astfel cartierul lor general.
Pericolul masonic a început să fie dezvăluit lumii în anul 1902, când profesorul rus Serghei Nilus a scos o primă ediţie a Protocoalelor, ediţie care însă a dispărut imediat, fiind distrusă de francmasoni. În 1905 a apărut o altă ediţie, din care un singur exemplar figurează în catalogul lui British Museum din Londra. În 1907, scriitorul rus C. Butmi, cu ajutorul fratelui său At. Butmi, a scos o nouă ediţie a Protocoalelor, intitulată L'ennemi du genre humain (Duşmanul speciei umane). După lucrarea lui Serghei Nilus a apărut o altă ediţie în 1911, la mânăstirea Sf. Sergiu, ediţie care a fost tradusă şi de americani. Alte ediţii au apărut respectiv în anii 1911, 1912 şi 1917, ultima dintre acestea fiind distrusă de ruși. În 1920 au apărut la Berlin alte ediţii. Serghei Nilus, în introducerea făcută la ediţia din 1917, declară că foile conținând Protocoalele erau scrise în limba franceză şi că i-au fost remise de către Alexis Nicolaevici Susotin,  care le-a dat şi lui C. Butmi. În 1901, doctorul mason Hertzl anunţă Comitetul Masonic că anumiţi „dezertori”, au permis „păgânilor” (creştinilor) să cunoască tainele Protocoalelor, ceea ce confirmă sustragerea acestor documente din arhivele Francmasoneriei.
Protocoale sunt în număr de 24. Sunt mai mult nişte învăţături sau maxime, decât procese-verbale. Se pare că autorul sau autorii au urmărit să prezinte în 24 de lecţii doctrinele francmasonice ţinta pe care o urmăresc din cele mai îndepărtate timpuri şi amănuntele celui din urmă plan de acţiune pentru cucerirea puterii mondiale, atunci când totul va fi  pregătit pentru lupta hotărâtoare. Din cele expuse, se poate constata că protocoalele formează un vast plan masonic de cucerire şi îngenunchiere a lumii, conceput în cele mai mici amănunte. Societatea şi sufletul individului au fost analizate într-un mod cu adevărat științific, toate punctele vulnerabile fiind identificate pentru ca masonii să aibă unde să lovească. Pregătiţi în spiritul satanicei lor doctrine, ei au pornit atacul, dar nu într-o ţară sau două, ci pe întreg globul, bazându-se pe lipsa de pregătire a creştinilor. Minciuna, şantajul, perfidia, corupţia, trădarea, linguşirea, crima şi necinstea în toate formele sunt armele cu care luptă Francmasoneria.»

Pentru a vă forma părerea proprie în legătură cu gradul de credibilitate al „Protocoalelor Înțelepților Sionului”, vă propunem să citiți în continuare broșura de mai jos, care conține pasajele cele mai importante din cele 24 de protocoale, așa cum se găsesc ele în lucrarea originală. Dar înainte de aceasta, o ultimă precizare: nu suntem antisemiți (ostili evreilor din principiu), ci niște oameni absolut obișnuiți, adică pe unii evrei îi apreciem fără rezerve, în timp ce pe alții nu-i putem suferi, exact la fel cum pe unii români îi admirăm, iar pe alții îi detestăm.
-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.