-->
AMINTIRI DIN TINEREŢEA NOASTRĂ
Anii tinereţii noastre,
când ne durea în cot de comunism,
pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim tinereţea...
când ne durea în cot de comunism,
pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim tinereţea...
Din 1948,
România a avut o presă cenuşie, ternă, urâtă grafic, marcată de limba de lemn,
de lozinci inepte şi de o agresivitate necioplită, „proletară”. Au mai apărut
până în 1953 câteva din cotidienele de tiraj şi de tradiţie - "Universul",
"Adevărul", însă erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decât
trei ziare centrale: "Scânteia", " România liberă" şi "Scânteia
tineretului", trase fiecare în patru pagini plumburii. Li se adăuga un
ziar de seară: "Informaţia Bucureştiului", cu mai puţină ideologie şi
mai multe ştiri utilitare şi de interes public. De la mijlocul anilor '50 apărea
cotidianul "Munca". Acesta nu era decât localizarea ziarului sovietic
"Trud", tot aşa cum "Gazeta literară" din 1954 era "Literaturnaia
gazeta" românească. La fel şi "Muncitorul sanitar" ori
"Gazeta învăţământului", săptămânalele unor categorii profesionale.
Radio România se
transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960 un singur program pe unde
lungi şi medii. Aparatele de radio vândute în magazine nu erau dotate şi cu
frecvenţe scurte, pentru ca lumea să nu poată asculta "Vocea
Americii" sau "Europa liberă" - "ziarul vorbit al românilor
de pretutindeni", cum se intitula până în 1963, BBC-ul, sau scurtele
programe radiofonice în limba română difuzate la Paris, Atena sau Vatican.
Radio Bucureşti îşi încheia programul, început la 5 dimineaţa, la miezul nopţii.
A apărut apoi şi un Bucureşti 2, emiţând din zori până la prânz, emisiunile
acestuia prelungindu-se apoi gradat, câte două ore în plus.
Din 1957, exista
Televiziunea Română, mai întâi cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea
se înfiinţase în România la numai doi ani după aceea din Italia. Faţă de presa
meschină, anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau agresivă, Televiziunea,
deşi în alb-negru, a adus în România o undă de varietate şi destindere. În 1959,
când s-au sărbătorit 500 de ani de la întemeierea Bucureştilor, s-au alcătuit
programe aparte, lansându-se cântece precum "Badea neichii Bucureşti",
compus de Ion Vasilescu şi Gherase Dendrino şi interpretat de Maria Tănase, sau
"Frumos eşti, Bucureşti!". Apăreau în programele de divertisment, toate
"live", realizate în condiţii tehnice modeste, dar foarte reuşite,
solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea deceniilor 6 şi 7: Dorina Drăghici,
Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu,
Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu. Într-o emisiune
muzicală, a debutat, în 1959, la vârsta de 16 ani, Margareta Pâslaru. În acelaşi
an, Televiziunea n-a ezitat să transmită un program de la barul
"Continental", situat în subsolul unui bloc interbelic de lângă Biserica
Rusă, prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977.
Tot în 1959-1960,
Televiziunea difuza numere de revistă, cuplete, scheciuri, interpretate de cel
mai mare comic al vremii, Mircea Crişan, de duetul Horia Şerbănescu - Radu
Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care îl imita pe
Vico Toriani, unul din puţinii cântăreţi străini sosiţi atunci în turneu la Bucureşti,
sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevastă-sa.
Din 1961,
aproape seară de seară, după telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumătate
de oră, excelente emisiuni pentru copii, al căror protagonist era Aşchiuţă, un
Pinocchio local, mânuit de un păpuşar excelent, Iustin Grad. Realizatoarea
emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populară, la paritate cu Cleo
Stiber, crainica frumoasă, cultivată şi poliglotă a Televiziunii...
Popularitate dobândiseră, datorită rolurilor interpretate în seriale pentru
copii, actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) şi Dem Savu (Căpitanul Val-Vârtej).
Un eveniment era prezenţa Mariei Tănase în programele de muzică populară, în mijlocul
unui taraf (ultima a avut loc în 1962) ca şi aceea a Ioanei Radu, care
interpreta romanţe.
În 1964,
scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul "Din istoria
universală a teatrului", ilustrat cu secvenţe interpretate de actori. Aşezat
în spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul
vorbea liber, îmbrăcat elegant, cu batistă albă la buzunar, răsucind între
degete capacul unui stilou Pelikan cu peniţă de aur... Moartea scriitorului,
survenită în acelaşi an 1964, a dus la întreruperea acelui serial elevat. În acelaşi
an, o montare a unei piese, întreprinsă cu mijloacele teatrului de televiziune –
„Pana de automobil" de Friedrich Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit
actor în rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.
Dacă un crainic
radio a pronunţat inversat în acei ani titlul operei lui Mozart "Cosi fan
tutte", de o manieră pe care nu o suportă hârtia, un crainic de televiziune
a fost aspru admonestat pentru o ştire citită pe post: "Tovarăşul Gheorghe
Cioară s-a întors de la Moscova pe calea aerului".
Teatrul de
revistă, cu o mare tradiţie în România, cu nivelul înalt la care îl ridicase
Constantin Tănase, a adus multă culoare şi mult haz în vremurile de-acum 45-50
de ani. Existau în Bucureşti două săli
încăpătoare ale aceluiaşi teatru, care primiseră numele marelui comic, o
gradină de vară, "Boema", datând din 1928, pe Strada Theodor Aman, o
alta se afla la limita Cişmigiului, pe un spaţiu năpădit astăzi de brusturi,
buruieni şi oţetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezată Rigas, şi se mai
montau uneori spectacole de revistă pe scena Teatrului de vară din Herăstrău
sau în fostul parc Carol, rebotezat "Parcul Libertăţii".
Cel mai mare
actor al genului era Mircea Crişan. Până în ziua de azi oamenii mai în vârstă îşi
amintesc de "Castravetele" lui, de "Un foc în noapte, un foc în sobă;
arde-te-ar focul!", de legenda potrivit căreia, cu prilejul unei vizite a
lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze,
chemând şi un translator. Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele,
a imitat leul, tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a adresat
translatorului: "Acum, tradu!". Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a
întors cu un Chevrolet - clasicul model 1957 - pe care n-a ezitat să-l pomenească
pe scenă: "Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet?"
Notoriu de
dinainte de război, de când jucase în filmul "Bing-bang" şi de când făcea
tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (Alo! Aici e Stroe/Şi roagă să-i daţi
voie/O clipă să vă-nveselească). În spectacolul "Vitamina M -
Muzica", montat în 1961 în clădirea de peste drum de Academie a Teatrului
"C. Tănase", fost sediu al Legaţiei Germaniei, într-un dialog
imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane: "Aţi fost la Domnul Puntilla?...
- Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt femeie serioasă". "Domnul
Puntilla" era o piesă de Bertolt Brecht, jucată pe atunci de un teatru bucureştean.
Trei ani mai târziu,
pe scena Teatrului de Comedie se monta "Rinocerii" de Eugen Ionescu,
rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe
scena Teatrului Mic se juca "Lecţia de engleză" a aceluiaşi dramaturg,
sub titlul de "Cântăreaţa cheală".
Din 1963, cuvântul
România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu "â". Vreme de un
deceniu, consecinţă a reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii
îl deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale ferată de pe traseele internaţionale
şi tricourile sportivilor români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate.
În acelaşi an, în luna noiembrie, Televiziunea înceta să mai transmită parada
militară de la Moscova, din ziua de 7, dar relua în direct, integral, ceremonia
înmormântării preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, Radiodifuziunea
Română, în afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis
permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma: pe Georges Dascăl
şi Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista
"Contemporanul", condusă la mijlocul anilor '50 de George Ivaşcu şi avându-l
colaborator permanent pe G. Călinescu ("Cronica optimistului"). În 1963-'64,
"Contemporanul" nu mai era foaia proletcultistă înfiinţată în 1948,
unde oficiau cei mai abjecţi ideologi şi culturnici ai noului regim. Aici îşi începe
Nicolae Manolescu lunga şi strălucita carieră de cronicar literar. O rubrică
foarte apreciată era aceea susţinută de un publicist, Mihai Popescu, economist
la Camera de Comerţ, care dezbătea cu vervă subiecte interesante şi incitante.
De pildă: se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu
unul cu celalalt, să intre într-un restaurant şi să ia masa împreună?...
Carmen Silva se
chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit
ulterior colaborator al Siguranţei). La finele deceniului cinci, era o staţiune
prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la "fina", la
pensiune. Fina - gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea
prin anii '30. Îi arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul
"năşico". Casa modestă avea 2-3 camere cu dependinţe rudimentare. Pe
timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare, se muta în nişte barăci
ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă.
Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu
"vilegiaturistule", iar eu le ziceam "băştinaşilor".
Altminteri, ne înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată
şi cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când şi când mai huruia răguşit, agăţat
de un stâlp de telegraf, câte un megafon. Cu greutate puteai recunoaşte ce se
transmite. Recepţia deficitară depindea covârşitor de forţa şi direcţia
vântului. La ambianţa sonoră contribuia zilnic şi un flaşnetar uscăţiv,
îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre
cearşafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de bani.
Mă distram la
Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagonişti de toate vârstele se etalau
defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa
Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de
uluci crăpate, cu rolul de a stopa - chipurile - ocheadele şi de a stăvili
eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie
era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu am reperat niciodată ceva
obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului
cu noroiul negru, greu mirositor. Şi aceea de încreţire elefantină a pielii. La
întoarcere treceam prin dreptul terasei "Potcoava". În miezul zilei
se produceau doi lăutari - unul cu vioara, altul cu acordeonul, ştirbi şi
foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din
cântece de pahar şi voie bună, gen: "M-a făcut mama oltean",
"Ionel, Ionelule", "Zaraza" etc. Piesele cu dedicaţie se
arvuneau la masă, sub deviza: "cine lipeşte biştarul, comandă
muzica". Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă trăgeam cu
urechea pe la gard. Serile le petreceam la vilă, într-un plictis debordant. Cam
o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare pe faleză.
Punctul turistic standard de vizitat era vila. Zăboveam apoi pe o bancă în
preajma Cazinoului. Concerta o formaţie "de antren şi dans". Dizeuza,
o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe
după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea.
Ce regret de pe vremea aceea? Teatrul
radiofonic, liceul Mihai Viteazul, Noapte bună copii, Cine ştie câştigă, ziarul
Urzica, revista Secolul XX, covrigi cu sare, Timur şi băieţii lui, Los
Paraguayos în turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsă şi Rolling
Stones, şniţel la pachet în drum spre tabără, restaurantele cu mandatar, Costineşti,
număr şi uniformă de liceu, studenţii de la arhitectură pictând icoane pe
geamurile de la "Ion Mincu", Carpaţi fără filtru, formaţia Mondial,
gogoşi în Piaţa Unirii, Margareta Pâslaru, şedinţele de exmatriculare ale
celor care plecau cu părinţii în Israel sau Germania, balul de la Arhitectură, Liviu
Ciulei, Ţiriac şi Năstase, "Macarale, râd în soare argintii", au
intrat ruşii în Cehoslovacia, unt, făină, pâine, zahăr şi ulei pe cartelă,
ouă roşii, pantaloni supraelastici, cotele apelor Dunării, "tacâmuri",
babic, ghiudem, nechezol, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Şcolii
Sportive, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel, Zizi Şerban, studenţii
din Cuba, repartiţia, Marin Moraru şi Toma Caragiu, ceaun din fontă, cravată de
pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halviţă, ciubuc, sirop de 50 de bani, casată
de la "Albina", profiterol, statuia lui Mihai Viteazul, la coada
calului, penare de lemn, ţigări Mărăşeşti, hârtie albastră de învelit
caietele, fier de călcat cu cărbuni încinşi, tocul cu peniţă, galoşii,
butoiul în care se aduna apa de ploaie pentru spălat părul, pereţii vopsiţi
cu rolul, fragii din tren, Moş Gerilă, televiziunea alb-negru, dopurile din
cocean, unt în frunză de brusture, Parcul Circului, creionul chimic, gutuile
puse la copt pe dulap, George Vraca, aşternuturi brodate de mână, căni de tablă,
L.S. Bulandra, plăpumărese, spălătorese, birjari, policlinici cu plată, Babele,
tenisul la Herăstrău, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotişuri în Apuseni,
sugative, Marina-Marina, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa cu găinile în
cuşti de lemn, Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda dinţilor de aur, căciuli ruseşti
cu urechi, fâş, cicoare, somiere, Piaţa Palatului, şifoniere cu oglinzi groase
de cristal, Grădina Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din cârpă,
parcul de la Şosea, sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat carne,
covata de frământat aluatul, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu
pedală din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheaţă,
omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în faţa prăvăliilor
se stropeşte trotuarul cu apă, Cireşarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobiliţele
de care atârnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine, cişmeaua de pe stradă,
borş la borcan, trăsuri, murăturile din beci, soba cu foc din lemne, prăjiturile
de un leu cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile de
familie alb-negru (mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici severi) flaşneta din
faţa teatrului, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa la Cotroceni,
Celentano, defilarea de 23 August, mici la grătar în Parcul Libertăţii, gara cu
zgomote şi miros de despărţire... pufoaice, bibelouri, figurine, căţei şi căluţi
în vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea în cutii plate albastre, Calea
Victoriei, closet în fundul curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda Călugăreanu, ţigănci
care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi, babe care leagă şi dezleagă farmece, Ştrandul studenţesc, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe, bocanci cu blacheuri,
cazacă, decolteu encoeur, Librăria Eminescu, Unda veselă cu Stroe şi Vasilache
- Alo, aici e Stroe / şi roagă să-i daţi voie /o clipă să vă-nveselească /să glumească
iar cu voi. Frank Cafea, balene la gulerele cămăşii, tunsoarea garçon, tuns nemţeşte,
coafura paj, coafura Alida Vali, ciorapi tricotaţi, Căsuţa noastră/ cuibuşor de
nebunii/ te aşteaptă ca să vii... Îngheţată pe băţ, telemea de paişpe, Cico, adidaşi,
patricieni, vată pe băţ, stofă pe puncte, loden, Steaua fără nume, Floarea
din grădină, Daniela şi Aşchiuţă, Cine ştie câştigă, filmul Vagabondul văzut
de nu ştiu câte ori, taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda, cremşnituri de la
Casata, Aici Radio Europa Liberă/bună seara, dragi ascultători, Rita Pavone,
cravata de pionier cu colţurile roase, laleleee, laleleeeee; când la trap când
la galop, Dorina Drăghici, Calboreanu, călimara cu cerneală, cinema Scala, Fory
Etterle, spoitori, chimir; miliţia economică, Jean Marais, Raf Valone, Luigi
Ionescu, Scânteia pionierului, Teatrul Ţăndărică, ţigări Naţionale,
salicilat, penicilina uleioasă, festivalul tineretului, lipii... Cavit
9 pentru poftă de mâncare, pronosport, loz-în-plic-dai-3-lei-şi iei nimic,
bomboane agricole, fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, la
microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon, Simon
Templar, trening, bascheţi, îmbrăcăminte de la 'pachet', inele ghiul, tablouri
cu sirene, Unde ie iluziile mele care le-am avut? My, my, my Delilah,
Beatles, clasificarea muzicii în uşoară, grea şi populară, primele autoserviri,
"Dialog la distanţă", telefoane cuplate, programul de apă caldă,
creioane chimice, ascuţitori chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa
dirigintă, mărţişoare, bragă şi plăcinte dobrogene, frigider Zil, aparat
foto Laika, poze cu dedicaţie, Pif le chien, Paris Maci, Bulă, bancuri cu cutremurul, Carul
cu Bere, sticla de bere Rahova, prăjituri cu nume anti-apetisante (Buturugă,
Cartof), blatul studenţesc la teatre, călătorii la clasa I cu naşul, cursuri de
socialism ştiinţific, cartuşul de Kent şi sticla de whisky, chibriturile care
nu se aprindeau, Foişorul de Foc, Noapte bună, copii! sufertaş, baia comunală,
stambă, Marina Voica, pantofi cu talpă de crep sau rafie, pantofi Guban, geamgii,
iaurgii, lăptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, săpun Cheia, magiun, Cumpăraţi
curent de la IREB!, Daţi copiilor bomboane!, staţia de radioficare, duşumele de
lut, fotbal cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin care se vedeau bretelele
de la sutien, pantalonii pescăreşti, de doc sau evazaţi, vase de bucătărie emailate,
patefon cu ac, rufe îngheţate puse iarna afară la uscat, caimac, ierbar,
raglan…
La începuturile
televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv cea televizată, era dominată
de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu,
Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din spectacole şi turnee. Televiziunea le aducea
popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare
a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru. La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea, a început să apară frecvent în programele televizate Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită televiziunii. Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor ‘70-‘80, prin celebra emisiune "Steaua fără nume". Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii. Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune pe prof. Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad. Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.
Am amintit că
prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă,
cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat foarte
bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o
reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie
ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi
apoi dată afară. În locul ei, au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo
pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus
de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei.
Unul din regizori,parcă David Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze
crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile
"bune".
În toamna anului
1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a cărui fiică a
fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când
se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de
indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre
n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa
au venit de la Radio Cleo Stiber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani
prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7
seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost
angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă
care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură,
care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa Liberă, Televiziunii
Române.
Până pe la începutul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri: Mon Jardin şi Poarta Albă. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de dans, iar vara cu o gradină faimoasă. La Mon Jardin s-a cântat jazz chiar şi în anii '50, când acesta era considerat muzică decadentă. Din formaţia de la Mon Jardin au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montand care în 1956 a întreprins un turneu răsunător la Bucureşti, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la Mon Jardin, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii '50 Mon Jardin-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.
Poarta Albă era
o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere şi alcooluri
distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii '50. Într-o seară, a
nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti
îşi priponise căluţul cu care aducea marfă la piaţă la intrarea în local. Maria
Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură.
Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu
capul sub masa stăpânului. La Poarta Albă
venea autorul versurilor cântecului "Din bucata mea de pâine" (Din
bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/ Câinele
mă recunoaşte), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau
vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau
poeziile pe coli de hârtie şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor
aşezaţi la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi
îşi strângea versurile. Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului
ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de "Adio,
mamă!"... Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în felul următor:
"Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar,
din an în an/ Îmi fumez pipa mea sub un castan."
Pe vremea "dezgheţului",
când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel
Teodoreanu susţinea în revista Magazin o Cronică gastronomică, iar Maria Tănase
cânta la redeschisul restaurant Continental de pe Calea Victoriei, acompaniată
de Fărâmiţă Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria localului să fumeze
cu sete două-trei ţigări una după alta, împreună cu instrumentistul, care
tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului,
sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise,
după primirea răspunsului, o îndemna: "Da' să pui, fă, în tocană şi-o
foaie de dafin... şi pune şi niţel piper." Plictisită, Maria Tănase îi recomanda
între două fumuri de ţigară: "Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!"
Prompt, acordeonistul se executa: "Doamna Maria zice să pui şi nişte
rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă."
Un alt turneu al
unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în cartierele
mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj
Kapoor, protagonistul filmului "Articolul 420". Raj Kapoor a apărut şi
la noua televiziune - care emitea din 1957 - şi a înregistrat un disc la
Electrecord cu piesa "Avaramu" din coloana sonoră a filmului. Pe
canavaua acestuia lăutarii au dat la iveala o manea care s-a cântat apoi ani de
zile prin bodegile de la periferie: "Pe Şoseaua Colentina/ trece Rita cu maşina/
şi golanii după ea/Ca să-i umfle camera."
În anii
1959-'60-'61 nu era politic să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi
magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, de
250 cm3 şi Jawa cehoslovacă. Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar
acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii
cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia,
Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în apartamente
particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire.
În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu
Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de
patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie
la munte, şcolile medii având patefon în dotare.
În fostul local
"Modern", aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar,
s-a deschis în 1958 restaurantul "Berlin", cu specific culinar
german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj
exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle
de o jumătate de litru, era servită în sonde.
Multe dintre
restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: Capşa devenise "Bucureşti",
de pildă. Athenée Palace îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică
Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. Hai la atenepalace, unde nouă mult ne place! La Capşa (tot aşa îi zicea
lumea) şi la Athenée Palace venea noua elită intelectuală fidelă regimului
aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două braserii, mai puteau
fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de grațiile noului regim, precum
poetul Ion Barbu sau Păstorel
Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat, într-o seară, ieşind de la Athenée
Palace, a scos o bancnotă de 5 lei vrând să i-o dea portarului - credea el -
galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: "Adu-mi, te rog, un taxi."
Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat,
acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet.
"Atunci, adu-mi un vapor", a răspuns Păstorel...
În apropiere de
Athenée Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti, într-un imobil prăbuşit la
cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria
Nestor, rebotezată "Victoria". La etaj, cofetăria avea aspectul unei
braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat,
îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei.
Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin cu pai lipit de sticla brumată a sondei,
bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă.
Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi
oameni din epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la
"Nestor" profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori
asortată cu frişcă şi "langue de chat", Coupe-Jacques, Krantz,
Joffre, Parfait Maréchal, prăjituri Bibescu, cărora ulterior li s-a spus Tosca,
picromigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru.
La parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate,
se vindeau fondante. O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese
deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu
(noul nume) care se învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de
culoare, nu puţini în Bucureştiul epocii, i s-a spus Katanga, porecla
substituindu-i numele. În apropiere de Katanga, pitit în gangul de lângă
magazinul Unic, era faimosul băruleţ „La Chinezu”, loc frecventat de sportivii
de performanţă care, după ce luau masa la cantina CNEFS, situată pe la colţul
bulevardului Magheru cu strada Dem. I. Dobrescu, veneau să bea o cafea şi să
mai stea la taclale.
Primele două
congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala Ateneului.
Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a fost
construită la sfârşitul anilor '50 Sala Congreselor cu o capacitate de 3600 de
locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul
edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu
14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul
"Filatelia", inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbei
Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios,
modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz, compusă din
două feluri de mâncare, cu circa 10 lei.
După ce în Sala
Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au
început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala
Palatului şi din 1962 au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între
primii, Domenico Modugno. În iarna lui 1962, Modugno a cântat aici
"Aleluia" şi câteva din compoziţiile sale: "Volare",
"L'uomo în frak", "Piove", rămasă multă vreme în amintirea
românilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina". A înregistrat şi el un
disc la Electrecord. În acelaşi an, a mai cântat o celebră soprană peruviană de
coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu "Un tango italiano".
Era vremea muzicii uşoare italiene - din 1964 Televiziunea Română începe să retransmită
Festivalul de la San Remo. Însă noul "dezgheţ" adusese cha-cha-ul,
muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de
zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul.
Unele case
din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului,
aveau bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale
bărbaţi şi femei - oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu
scaunele lor. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani
cornetul. La sfârşitul anilor '50 încă îşi mai aminteau de...Postul
Festivalului.
În 1953 avusese
loc la Bucureşti Festivalul Mondial al
Tineretului. Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din
partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină.
Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti. Pentru
ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni
înainte, Ocârmuirea începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel
încât în săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic
de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri)
un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul "postului", au fost oameni
care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de
bere, ţuică sau vin.
Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei
de iarnă, aduceau la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria
curte. Curţile din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de
bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un maidan printr-un gard cu uluci, zăcea
epava unei trăsuri cu coş şi felinare. Mă suiam în ea atunci când mergeam la
copiii familiei Slabacu - macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti
negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o limbă secretă. În alte
curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de porci, găini
în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei. Primăvara izbucnea
liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi verdeaţă,
unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu aveau
bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau
o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional,
astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comerţ
erau concepute anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca să nu poată capta Vocea
Americii sau Europa liberă, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se
bucurau radiourile produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzică
de patefon, redată pe placi de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă
şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos. Patefonul
era pick-up-ul vremii, ace pentru el vânzându-se în orice librărie sau papetărie.
Oamenii cu pretenţii discutau despre "menajul" (aşa i se spunea căsniciei)
Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe,
care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi
un şlagăr dulceag, "Firicel de floare-albastră".
Toamna, dacă aveau şi gradină, unele localuri, precum
"Strugurel", sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită
cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau
mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe
estrada cârciumii "La prispa înaltă".
Toamna era
anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi
pe străzile acelea cu aspect de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate
al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie,
se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru
legate la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă
sau în marchiza parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le păstrau în pivniţa
lor căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, închisă cu un chepeng de metal.
Tot acolo ţineau, în sticle cu gâtul lat, înşirate pe poliţe, mărar, leuştean,
chimen, tarhon. Bulionul era fiert în curte, la foc de lemne, într-o oală de 50
de kilograme, proptită pe pirostrii.
În Rahova mâncarea
era pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din vechea generaţie fuseseră
casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte,
iahnii de fasole. De Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli
şi cei cu felurite umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea colivă
cu grâu arnăut, fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau făcute,
ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La fel, brânzoaicele,
saleurile, baclavalele, gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr...
Autor necunoscut
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu
Documentarul este realizat exclusiv din imagini de arhivă, obţinute de la TVR şi Arhiva Naţională de Filme, cuprinzând și scena judecăţii soţilor Ceauşescu din decembrie '89. Filmul prezintă şi imagini care nu au mai fost niciodată difuzate.
The Autobiography of Nicolae Ceausescu... by florianlica
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.