-->
CE NU ŞTIAŢI DESPRE UNIUNEA EUROPEANĂ
„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un
subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj,
poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură, pe care noi nu o vrem”. Danielle
Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005
Adevărata faţă a „părinţilor” Europei
„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului
Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri
europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee
strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis
ratat care datează din 1920, scriu Christopher Booker şi Richard North în
cartea lor: The Great Deception - A Secret
History of the European Union. Proiectul a încolţit iniţial în anii `20 în
mintea a doi oameni. Primul, Jean Monnet,
este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat.
Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea
iniţial doar o mare utopie.
Ideea unităţii şi a cooperării între state exista
în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai
departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale
Europei. Salter a scris în anii '20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea
subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică,
economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar
nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de
tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.
În anii '20, o astfel de idee era extrem de
greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse
în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să
devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat,
inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de
convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat
permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu
succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu
a ratat nici o ocazie.
Monnet privea calea inter-guvernării, adică a cooperării
voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca pe un pericol mai
mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de
deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu
planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul
său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită
în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.
Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut
remarcat în timpul Primului Război Mondial, utilizându-şi experienţa în navigație în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de
organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise
experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment
dat să fie anchetat pentru evaziune fiscală în SUA, iar FBI-ul să îl suspecteze
de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face
prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşit mereu curăţat de păcate. În
anii ‘40, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de
influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o
uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil, ţinând seama de rivalitatea istorică
dintre cele două ţări. Pentru aceasta, şi-a făcut prieteni la cel mai înalt
nivel în cercurile franceze şi britanice, printre care Charles de
Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei, şi Robert Vansittart, ministrul
de externe britanic.
Cooperarea economică - etapă a planului de
globalizare
În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui
Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston
Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea
unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală,
ci de formarea unei noi naţiuni, ce urma să aibă un guvern unic, o armată
unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un
entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost surprinzător de repede pusă
în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a
avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea,
fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a
obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată
deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain, care se
temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominion britanic. Au avut loc
importante mişcări de stradă, în timpul cărora francezii strigau: „preferăm să
fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a
căzut.
Toate aceste maşinaţiuni au fost - pentru
ochii lumii - un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful
icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de
această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate
persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru
Monnet, acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu
era vorba de Al Doilea Război Mondial, a cărui încheiere s-a decis s-o aştepte,
sperând că după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să
accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.
În anul 1950, planul Schumann, care plasa industriile
producătoare de oţel a 6 ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a
fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez
de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru
menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una
din industriile de care depindea producerea de armament. Acesta a fost doar un prim pas, care făcea ca
proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie
era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu
Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde
scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării
economice - o piaţă comună. El a redactat aşa numitul „Raport Spaak”, care a
dus la semnarea, în 1957, a tratatului de la Roma, care punea bazele
Comunităţii Economice Europene.
Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind
prezentaţi ca oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi
metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea
aceleaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la
aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că, pentru a-şi duce
viziunea la îndeplinire, era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce
se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult, încât devenea
ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în
ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea
proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii
'80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” - pactul care a
armonizat legislaţia ţărilor membre - şi apoi tratatul de la Maastricht, care
a pecetluit crearea UE.
Finalizarea proiectului, sau de-abia începutul?
Iată cum, după mai multe decenii, proiectul a fost
în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie
2002, delegaţi din 25 de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri
administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles,
pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei
„Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre
acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru
a întocmi Constituţia SUA. Erau conştienţi de faptul că, asemenea
predecesorilor lor americani, participau la încununarea procesului de creare a
unui nou stat supranaţional.
Când cei 105 delegaţi ai statelor membre şi-au
ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în
care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea
un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul
care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite
ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.
Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste
evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în
mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme
onorat cu numele de „părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe
tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el
echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul. Probabil doar
o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în
întortocheatul proces care, timp de peste 50 de ani, îi adusese în locul în
care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei 500 de
milioane de locuitori ai Europei, care ştiau despre ce era vorba şi în
interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.
Un puzzle în care piesele nu se potrivesc
Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să
se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc
de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de 50 de ani de
asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma
urmei, piesele să nu se potrivească?
Era vorba de un continent în care statele
naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip
de guvern, supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în
ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări? Era vorba de o Europă în
care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări
care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar în practică se putea
realiza efectiv acest lucru, într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia
că fuseseră tratate echitabil?
Se visase la o guvernare unică a 500.000.000 de
locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din
tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea
guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest
lucru? Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi
economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest
sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele
arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.
Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi
planurile tehnocraţilor
Când guvernele Europei s-au întrunit să discute
constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie
întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective. Primele
concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii
supranaţionali. În 2005, locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă
Constituţia Europeană. În Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de
referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan, de teama unui
rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a
procedat şi în celelalte state, pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte.
Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul
că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au
intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.
Se repetă astfel povestea arhitectului
franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să
trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre
necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe
neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de
pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până
în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit
doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost
creată după Al Doilea Război Mondial, când arhitecţii şi urbaniştii au trebui
să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri
comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat
alternativa estică a oraşului viitorului.
Astfel, începând cu anii ‘60, s-au putut vedea
apărând în multe oraşe din Marea Britanie terenuri vaste cu turnuri
de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse
de artere urbane noi. Construcţii similare au început să apară şi pe continent.
Chiar şi astăzi, moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton
este dogmă în construcţii. Oamenii însă şi-au dat rapid seama că, departe de a
crea oraşele strălucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau
naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi
urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.
Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari,
spaţii înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea
unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica dovedea că ea nu avea nici o legătură cu realitatea. Curând, s-a
dovedit clar că visul luminos nu dusese decât la un coşmar.
Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola
oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa
de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi,
înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale
democraţiei, a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic,
chiar dacă, asemeni planurilor lui Le Corbusier, părea într-o vreme să deschidă
toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.
Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât
Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi
toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul
lui Le Corbusier, tot ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident
când în ele au trebuit să locuiască oameni vii care au descoperit că
aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să
stea lucrurile şi cu blocurile-turn, create de tehnocraţii Uniunii Europene. În
faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier, oamenii au început să
jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe.
Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea de a se guverna singuri şi au început să aprecieze valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect
european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele
contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe
care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în
urma lui un pustiu, din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani, ca
să se trezească.
Nigel Farage este unul din oamenii deciși să spună adevărul și să ne apere libertățile în Parlamentul European. El a ținut în repetate rânduri discursuri năucitoare, lăsându-i cu gura căscată pe servitorii Noii Ordini Mondiale din această instituție așa-zis democratică. Mai jos, puteți vedea una dintre aceste intervenții. Un eveniment care ridică întrebări serioase este faptul că la scurtă vreme după acest discurs, Nigel Farage s-a prăbușit cu propriul avion, scăpând, totuși, din fericire, doar cu răni ușoare. Să fie oare acest accident aviatic o încercare de a-i închide gura pentru totdeauna?! E o ipoteză de luat în considerare. Priviți de ce:
Nigel Farage: "Cine dracu' vă credeți voi?"
Este adevarat
RăspundețiȘtergere