Medicina integrală + documentar (RO)

-->

MEDICINA INTEGRALĂ

– O PRIVIRE ISTORICĂ –

Ce se înţelege prin „medicină alternativă”? De fapt, e un paradox să se folosească termenul de „alternativ” în legătură cu medicina naturistă, integrală sau holistică. Termenul, în sensul lui direct şi firesc, nu poate fi în niciun caz folosit în legătură cu medicina naturistă, ci mai degrabă cu cea alopată! Căci ceva poate fi alternativ doar atunci când avem deja ceva mai vechi. Or, medicina naturistă a existat cu mii de ani înaintea medicinii alopate. Deci, în momentul apariţiei acesteia din urmă, ea era o... alternativă la medicina tradiţională, veche de când lumea. Medicina alopată s-a străduit şi în foarte mare parte a reuşit să impună acest termen medicinii naturiste, cu scopul evident de a o minimaliza și denigra. Dar să fim obiectivi, măcar din punct de vedere istoric: Dv., domnilor medici alopaţi, practicaţi o medicină alternativă! De aceea, voi folosi termenul generic de „medicină integrală”. Căci dacă i-aș spune „alternativă”, n-aș fi corect din punct de vedere obiectiv-istoric.

Medicina alopată a început să dea din coate şi să-și facă loc în faţă acum 200 de ani. Încă din secolul al XIX-lea, în Europa au început să coexiste două curente medicale. Unul era cel care a devenit astăzi medicina alopată, iar celălalt era medicina integrală, cu legătura ei cu natura, corp și spirit, sănătate şi boală și cu relaţia pacient-medic. În scurt timp, diferenţele de păreri dintre cele două curente au devenit ireconciliabile. Cunoscutul medic, cercetător şi politician Johann Albert Heinrich Reimarus (1729-1814) era nemulțumit de faptul că medicina a devenit o „breaslă monopolistă”. În 1925, Erwin Liek (1878-1935) vorbea de o criză a medicinii. El critica tehnicizarea, specializarea exagerată şi „ştiinţifizarea” artei vindecării. În centrul criticii sale stătea imaginea medicinii alopate: lipsa de „suflet” şi utilizare frauduloasă a metodelor.

Noile descoperiri din fizică, chimie, psihologie şi alte domenii au dus la o nouă concepţie asupra bolii, care susţinea că fiecare afecţiune are o localizarea anatomică. Astfel, imaginea medicală s-a îngustat simţitor, concentrându-se exclusiv asupra organului bolnav, iar unitatea corp-suflet-spirit nu a mai beneficiat de atenţie. Celelalte sisteme de vindecare n-au fost preluate în noua paradigmă medicală, fiind marginalizate. În paralel, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea au apărut o serie de curente naturiste, reprezentate de Ferdinand Christian Oertel (1765-1850), Vincenz Priessnitz (1799-1851), Johann Heinrich Rausse (1805-1848). Aceştia recomandau viaţa simplă în mijlocul naturii şi utilizarea mijloacelor naturale pentru vindecarea bolilor.

Odată cu Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843) medic, scriitor și poliglot român de origine germană, drumurile alopatiei şi homeopatiei s-au despărţit definitiv. În anul 1790, el a descoperit un nou principiu natural de vindecare, pe care l-a denumit homeopatie, concentrându-l în cuvintele similia similibus curantur. Ca reacţie la principiile homeopatiei, adversarii lui au introdus termenul de alopatie, care iniţial avea sensul de non-homeopatie. Aşa că, oricum am lua-o, ceea ce astăzi se practică sub numele de alopatie este o medicină alternativă la homeopatie! Deşi era medic, Hahnemann a studiat intens şi chimia şi farmacologia. Un impuls important l-a primit de la medicul englez William Cullen, care arăta că, dacă o persoană sănătoasă ia chinină, organismul reacţionează ca şi cum ar avea malarie, prin puseuri de febră și frisoane. Hahnemann a început să experimenteze cu o serie de substanţe şi astfel, în timp, a creat cei trei piloni ai homeopatiei: legea similitudinii; verificarea preparatelor pe persoane sănătoase; potenţarea. Deci, homeopatia vindecă prin similitudine. Dacă un produs creează anumite simptome la un subiect sănătos, înseamnă că el va elimina aceleaşi simptome la unul bolnav. Cu cât potenţa unui preparat este mai mare, cu atât mai mic este dozajul şi mai rară administrarea. Şi invers, desigur. Homeopatul desfăşoară o anamneză complexă împreună cu pacientul şi, în funcţie de concluzii, stabilește substanţa, concentrația şi administrarea.

Sora mai mică a homeopatiei este spagyrica. Deşi este mai veche decât homeopatia, este încă puţin cunoscută. Şi în cazul spagyricii sunt folosite substanţe din natură, complex prelucrate. Începuturile ei datează din Evul Mediu, Paracelsus (1493-1541) fiind unul din cei care s-au îndeletnicit frecvent cu aceasta. Spagyrica poate fi definită ca „arta legării şi dezlegării, despărţirii şi reunirii”. Conform concepţiei spagyricii, fiecare substanţă conţine un principiu bun, curat şi unul opus lui. Pentru a putea folosi o substanţă în scop curativ, este necesar a se despărţi Bunul de Rău, Purul de Impur, Spiritul de Materie şi Curativul de Otravă. Astfel, diferite substanţe sunt supuse unor proceduri, cum ar fi distilarea, fermentarea, arderea (folosirea cenușii), extracţia şi filtrarea. Prin acestea se păstrează Bunul şi se elimină Răul, nefolositorul sau otrăvitorul. Substanţele astfel obţinute se pot folosi izolat sau în combinaţii. Conform părerii spagyricienilor, aceste preparate acţionează nu numai asupra trupului, ci şi asupra sufletului şi spiritului.

Apa a fost folosită ca element terapeutic încă din antichitate. În perioada modernă, reprezentaţii cei mai de seamă ai terapiei cu apă au fost F. Ch. Oertel (1765-1850), Vinczenz Priessnitz (1799-1851), Johann Siegmund Hahn (1696-1773) precum şi cel mai celebru în spaţiul nord-european, preotul Sebastian Kneipp (1821-1897). Kneipp, tânăr student la teologie fiind, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, care-i atinsese deja ambii plămâni. Întâmplător, a descoperit o cărticică în care se vorbea despre cura cu apă. Kneipp s-a vindecat complet făcând băi în apa îngheţată a Dunării. Alte curente naturiste au fost terapiile cu aer şi lumină, cu nămoluri, cu argilă etc.

Într-o altă direcţie, anume cea a nutriţiei, au fost de asemenea dezvoltate o serie de concepte terapeutice. Unul dintre importanţii reprezentanţi ai terapiei nutriţioniste a fost medicul Fuhrmann Johannes Schroth (1798-1856). Trebuie menţionat și medicul elveţian Max Oskar Bircher-Benner (1867-1939), de la care ne-au rămas celebrele Bircher Müsli, adică fulgii de cereale.

Un domeniu separat îl constituie fitoterapia. Aceasta este în mod sigur cea mai veche formă de vindecare, cea mai veche medicină, tot atât de veche precum umanitatea însăşi. O cunoscută reprezentantă a fitoterapiei este călugăriţa Hildegard von Bingen (1098-1179). De la ea ni s-au păstrat Physica (studiul naturii) precum şi Causae et curae (arta vindecării) și ne-au parvenit cca 1.800 de rețete în care se foloseau mai ales plante şi minerale.

Magnetismul. Franz Anton Mesmer (1734-1815) era foarte preocupat de legătura dintre OM şi UNIVERS. După ce a făcut studii de teologie, filozofie şi medicină, a redactat o lucrare de doctorat cu titlul „Despre influenţa planetelor”. Conform concepţiei lui Mesmer, omul este compus din aceeaşi substanţă ca şi Universul şi, în consecinţă, se supune influenţelor cosmice. El considera că fiinţele vii, Pământul şi corpurile cereşti sunt în permanentă legătură printr-un flux de natură fizică. Desigur, terminologia lui Mesmer nu mai corespunde azi cunoştinţelor noastre, dar conceptul în sine este corect din punctul de vedere al fizicii cuantice. Mesmer desemna acest flux de legătură ca fiind un magnetism, din care fiecare om deţine o anumită cantitate (unii mai mult alţii mai puţin) şi care poate fi transmis de la o persoană la alta. Conform lui, starea de boală apărea din cauza unul flux insuficient sau unei distribuţii inegale a acestui flux. Multe dintre conceptele moderne folosesc în esenţă aceeaşi idee, doar că azi fluxul lui Mesmer a devenit energie, biofoton sau a primit un alt nume. Interesant este că multe din concepţiile vechi îşi găsesc astăzi confirmarea datorită fizicii cuantice. Din păcate, medicina alopată nici nu vrea să audă de fizica cuantică. Ulterior, vindecători ca Bruno Gröning (1906-1959) au folosit magnetismul în sens mesmerian, cu bile din staniol încărcate magnetic, pe care le punea în palma bolnavilor. Astăzi, adepţii lui Gröning sunt răspândiţi pe tot globul, întâlnindu-se periodic pentru a crea fluxuri magnetice. 

Terapia florală a lui Edward Bach, medic englez (1886-1936) se bucură și azi de popularitate. Bach a fost ani de zile medic de spital şi activ în cercetarea bacteriologică. Studiind flora intestinală, el a descoperit că, în funcţie de anumite stări sufleteşti, aceasta se modifica semnificativ. Bach a dezvoltat o tehnică eficientă de „vaccinare”, bazată pe proceduri homeopatice. El afirma: „Fiecare floare acționează prin creşterea vibraţiilor pozitive şi deschiderea canalelor noastre energetice. Omul are, pe lângă corpul fizic, un corp al energiei vieţii, unul al emoţiilor şi unul spiritual. Esenţele florale sunt amprente energetice ale forţei vii din plante, care interacţionează cu corpurile subtile ale omului, adresându-se răspunsului emoţional la boala lui”. Interesant este că preparatele lui Bach sunt eficiente şi în vindecarea animalelor.

Terapia cu minerale a fost dezvoltată de dr. Wilhelm Heinrich Schüssler (1821-1898). În 1874, el a publicat broşura „O terapie simplificată, bazată pe histologie şi patologia celulară”, în care relata că vindeca doar cu 12 substanţe anorganice. Schüssler a constatat că cenuşa rezultată din arderea materialului organic avea o compoziţie prezentă şi în celulele vii. A fost puternic influenţat de Rudolf Virchow (1821-1905). Metoda lui Schüssler se aseamănă cu homeopatia, folosind de asemenea principiul potenţării. Prin aceasta, sărurile cu care lucra el ajungeau pe o treaptă energetică mai înaltă şi erau mult mai predispuse reacţiilor.

Terapia neurală a fost descoperită de dr. Ferdinand Huneke în 1925, absolut întâmplător. El i-a injectat surorii sale un preparat antireumatic care conţinea suplimentar şi procaină. Doar că, din greşeală, în loc să facă injecţia intramuscular, a făcut-o intravenos. După injecţie, au dispărut complet durerile cronice de cap de care suferea sora lui. Din acel moment, Ferdinand împreună cu fratele său, Walter, au început să experimenteze cu procaină. Astăzi se presupune că anestezicele locale acţionează pozitiv asupra membranelor nervoase, activând capacitatea de autovindecare.

Osteopatia a fost dezvoltată de doctorul american Andrew Taylor Still (1828-1917), care a plecat de la motto-ul „Viaţa este mişcare”. Astfel, el a dezvoltat o serie de proceduri terapeutice manuale cu care se încearcă eliminarea blocajelor energetice din corp, precum şi susţinerea capacităţilor de autovindecare. Ideea de la care a plecat Still era aceea că în organism există o permanentă mişcare de curgere şi transfer: circuitul sanguin şi cel limfatic, umorile corporale, respiraţia ritmică precum şi mişcare articulaţiilor, musculaturii şi ligamentelor. Aceste mişcări libere pot fi perturbate de diferiţi factori, cum ar fi cicatrice, răni sau mişcări greşite, ceea ce poate duce la diferite afecţiuni, de la dureri de cap, până la afecţiuni digestive. Osteopatul acţionează prin masaje delicate, în încercarea de a dizolva blocajele. Din 1960, în SUA osteopatia a devenit o disciplină academică.

Medicina tradiţională chineză (TCM) are o vechime documentată de peste 4000 de ani. Cercetătorii chinezi folosesc și astăzi formulele lor tradiţionale. Datorită metodelor de cercetare şi tehnicii moderne, TCM are astăzi rezultate mai bune decât medicina alopată. Multe studii comparate arată că pacienţii trataţi după metodele TCM beneficiază de o prelungire a duratei de viaţă de cel puțin 2 ori în cazul cancerelor, decât cei trataţi prin chimioterapii, nemaivorbind de efectele secundare, care sunt aproape inexistente în TCM. Medicina chineză pleacă de la cu totul alte principii în tratarea şi vindecarea bolilor, în comparaţie cu medicina alopată, care consideră că o boală este cauzată de un invadator extern (bacterie, microb, virus, ciupercă, parazit) pe care trebuie să-l distrugem cu ajutorul unor chimicale sau tehnici medicale. În TCM se urmăreşte restabilirea echilibrului dintre Yin şi Yang, dintre pozitiv şi negativ, masculin şi feminin etc. Aici trebuie subliniat că Yin, negativul, spre deosebire de mentalitatea europeană, nu este ceva rău, malefic, ci din contră, ceva absolut necesar, ca umbra inerentă luminii. Pe de altă parte, simptomatologia în TCM se concentrează asupra semnelor externe: aspectul limbii, pulsul, culoarea pielii, ochii, mucoasele, mersul şi ţinuta corporală. Iată câteva dintre regulile de bază ale TCM în ceea ce priveşte o viaţă sănătoasă:

- Unul dintre cele mai importante elemente este nutriţia. Ce şi cum mâncăm ne face ceea ce suntem. Viaţa noastră depinde de o hrană adecvată, astfel încât corpul să poată creşte şi funcţiona corect. Chinezii spun că hrana are trei scopuri: păstrarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi eliminarea acestora, în cazul în care s-au declanşat. O credinţă veche chineză spune că a mânca atunci când ţi-e foame e un leac, iar a nu mânca atunci când nu ţi-e foame e tot un leac. Mâncarea trebuie mestecată încet şi temeinic. Persoanele care mănâncă repede sunt predispuse obezităţii. În plus, mâncând încet, producem mai multă salivă, care conţine enzime esenţiale digestiei. În privinţa proteinelor, se ştie că persoanele care mănâncă alimente bogate în proteine sunt mult mai expuse cancerului mamar, bolilor cardiace, cancerului de colon, diabetului şi multor altor boli.

- O importanţă deosebită o are şi apa, care, în accepţiunea TCM, trebuie consumată între mese, și nu înainte, nici imediat după masă, deoarece diluează sucul gastric. Se recomandă ca dimineaţa, imediat după sculare, să se bea un pahar cu apă.

- Orele de somn trebuie să fie respectate strict. Pe de altă parte, durata somnului este diferită de la persoană la persoană. A te forţa să dormi este uneori la fel de rău cu a nu dormi.

- În privinţa tratamentelor, mentalitatea chineză este mult mai complicată decât cea europeană. În TCM găsim preponderent reţete compuse din ingrediente naturale. În cazul unui pacient bolnav, medicul chinez va proceda invers decât cel european, alopat. Medicul chinez va începe prin a schimba modul de viaţă al pacientului (atât fizic, cât şi psihic), după care îi va modifica corespunzător dieta, și abia la urmă va trece la terapia specifică bolii, și aceasta cu ajutorul plantelor. În esenţă, medicina tradiţională chineză pune accentul pe prevenţie.

TCM de astăzi (yhongzi – medicină chineză), a apărut abia prin anii ‘50, și se poate spune că este creația lui Mao Zedong, controversatul lider comunist chinez. La începutul secolului XX, medicina chineză ajunsese să depindă de cea americană și vest-europeană. Or, Mao căuta un sistem medical potrivit unei țări sărace cu o populație foarte mare, și care să nu-l constrângă la o dependență de sistemele medicale capitaliste. El a readus în prim plan medicina tradițională chineză, care înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial era considerată veche și inutilă. Desigur că specialiștii lui au eliminat din vechile texte medicale toate elementele astrologice, numerologice, de practică taoistă, alchimie și șamanism. În locul acestora, a fost introdus principiul materialismului dialectic. Ceea ce a rezultat, a fost un produs artificial. Baza tuturor teoriilor din medicina tradițională chineză se găsește în Yijing, sau „Cartea transformărilor”. În Yijing, care este considerată și carte-oracol, predomină ideea unității dintre Cer, Pământ și Om. Concepția taoistă a Creației vede Cerul ca creator primordial, care a creat Pământul ca imagine a sa, iar Omul este făptura centrală a Pământului, produsul conlucrării dintre Cer și Pământ, formând astfel o imagine reflectată a macrocosmosului. Omul este un microcosmos care conține și reflectă macrocosmosul. De aici, rezultă că ceea ce este Lege în Cer și pe Pământ, este Lege și în Om. Medicina chineză veche se baza pe un sistem filozofic naturist, care se orienta după legile Naturii.

Terapeutul chinez nu caută mai întâi soluția contra simptomelor, ci cauza generatoare a acestora. El nu-i va administra pacientului stresat medicamente pentru neutralizarea acidității stomacale, ci, ca prim pas, va acționa pentru calmarea ficatului (cauza primordială) și pentru diminuarea căldurii stomacului, prin întărirea Yin, care aici este parasimpaticul. Pentru a face să dispară simptomul, trebuie tratată cauza! Acest principiu fundamental și perfect logic este aplicat astăzi în Europa și SUA mai degrabă în atelierele de reparații auto, decât în sistemul de sănătate.

Un alt principiu fundamental al medicinii antice chineze este cel al meridianelor. Se vorbește de 12 meridiane, prin analogie cu cele 12 luni ale anului, sau cu cele două jumătăți ale unei zile, deci lumină și întuneric, veghe și somn (12+12=24 de ore), și deci despre 6 perechi de Yin/Yang. O descoperire extrem de importantă a medicinii chineze vechi sunt punctele, centrii sensibili aflați atât pe aceste meridiane, cât și în afara lor (punctele de acupunctură). Este un adevăr general acceptat și dovedit științific că prin presarea sau înțeparea acestor puncte se declanșează reacții chimice la nivelul corpului care au ca principal efect eliberarea de endorfine. Interesant este că cercetările din ultimele decenii confirmă aceste principii.

Pentru documentarea unui diagnostic, terapeutului chinez îi stau la dispoziție doar 8 termeni cuplați în 4 perechi: Yin-Yang; interior-exterior, plin-gol și rece-fierbinte. Spre deosebire de metoda medicinii alopate, pacientul este analizat și terapiat individual și integral (întregul organism). Metodele (acupunctură, plante medicinale, masaj, Qigong) sunt blânde. Prin acestea, TCM se situează la polul opus față de medicina alopată, care terapiază doar simptomele, se specializează pe domenii din ce în ce mai restrânse şi foloseşte cu precădere metode terapeutice invazive sau chimice.

Medicina tradițională indiană - Ayurveda are în India o tradiţie de peste 5000 de ani. Cele mai vechi izvoare le găsim în Atharva-Veda, o veche carte de înţelepciune. Ayurveda este un cuvânt sanscrit, compus din ayus = viaţă, şi veda = ştiinţă, înţelepciune. În Ayurveda, unul dintre cele mai importante elemente premergătoare unei terapii este curăţarea (detoxifierea) corpului. Un alt element important este hrana, care trebuie să contribuie la reechilibrarea bioenergiilor. În Europa, Ayurveda a pătruns odată cu Maharashi Mahesh Yoga, ceea ce a dat ocazia scolasticilor să-i atace metodele terapeutice. Cu toate acestea, în ultimele decenii, o serie de studii efectuate asupra culturilor de celule canceroase precum şi pe animale au relevat valoarea medicinii tradiţionale indiene, plantele folosite dovedind efecte promiţătoare. Formulele Maharashi-4 și Maharashi-5 au dovedit calităţi în prevenirea cancerului de sân (remisie în 88% din cazuri). La animale s-a administrat Maharashi-4 sau 5 după declanşarea unor tumori, iar rezultatele au fost de până la 60% remisie totală. Cu Maharashi-4 s-a obţinut de asemenea protecţie de 60% împotriva metastazei în cancerul pulmonar, iar formula Maharashi-5 a transformat în proporţie de 75% celulele canceroase de neuroblastom în celule normale. Din păcate, reţetele acestor formule sunt greu de procurat.

Medicina tradițională indoneziană - Jamu. Botaniştii definesc Jamu ca un complex de plante ce conţin o mare cantitate de apă, şi care sunt valoroase prin acţiunea lor terapeutică. Indonezia, cel mai mare arhipelag din lume, este extrem de bogată în plante (peste 30.000 de specii diferite, dintre care 1.375 sunt catalogate ca medicinale). Din păcate, nici măcar 10 dintre ele n-au fost până acum temeinic studiate! Jamu a fost dezvoltată începând din antichitate. În secolul al VIII-lea, în scrierile budiste se fac multe referiri la plantele vindecătoare. Jamu este o artă în sine. Numai persoanele cu vaste cunoștințe şi o mare experienţă pot crea amestecuri eficiente din cele peste 25 de plante care intră în componenţa reţetelor. Se folosesc diferite părți componente ale anumitor plante. Cercetările au arătat că Jamu nu este doar un medicament, ci şi un tonic și energizant foarte eficace. Medicii alopaţi nu au voie să prescrie Jamu, deoarece nu există teste clinice asupra lui. Cu toate acestea, foarte mulţi bolnavi caută în Jamu o soluţie mai bună decât cea oferită de alopați, pentru a diminua efectele suferinţelor lor. În general, se poate spune că Jamu, ca şi medicina tradițională indoneziană în totalitate, se bucură în prezent de un larg interes. Componentele principale ale Jamu sunt rădăcină de ghimbir, galgant, lemn dulce, coriandru şi curcuma.

Medicina tradiţională japoneză – Kampo este în mare parte derivată din medicina tradițională chineză.  Din păcate, cele 140 de metode şi formulele terapeutice Kampo sunt puţin studiate. Cele mai cunoscute sunt Shi-un-kou, Juzen-taiho-to și Sho-saiko-to. Shi-un-kou a dat rezultate bune în cazurile de cancer al pielii şi în infecţiile cu virusul Epstein Bar. Juzen-taiho-to a ajutat în cazurile de cancer al vezicii urinare, diminuând puternic efectele Cisplatin-ului (medicament chimio) asupra ficatului și rinichilor. În cazul pacienţilor trataţi standard pentru ciroza ficatului, administrarea suplimentară de Sho-saiko-to a dus la creşterea duratei de viaţă cu 5 ani. Bune rezultate s-au obținut cu Sho-saiko-to şi în tratarea hepatitei B, precum şi a inflamaţiilor ficatului.

Concluzii: E foarte greu să cuprinzi astăzi toate metodele terapeutice naturiste, dar indiferent ce cale va fi aleasă de către pacient, un element esențial trebuie adăugat: credinţa în eficacitatea metodei! Toate metodele terapeutice prezentate mai sus au un element comun: vindecarea întregului, a corpului, spiritului şi sufletului omului. În această privinţă, starea psihică a pacientului joacă un rol crucial, fără de care niciun succes nu este de aşteptat.

În 1998, s-a desfăşurat în Germania un studiu asupra medicinii naturiste, care a relevat eficacitatea acesteia. În colaborare cu case de asigurări de sănătate, Centrul de documentare pentru metodele terapeutice naturiste şi Institutul de biometrie al Universităţii din Essen, acest studiu-mamut a cuprins un mare număr de persoane bolnave. Aceștia sufereau de afecțiuni cronice în care medicina alopată își dovedise neputința. Toţi pacienţii cuprinşi în acest studiu erau consideraţi de către medicina alopată incurabili, şi deci nu aveau nicio şansă de vindecare. După ce au fost terapiaţi prin diferite metode naturiste (acupunctură, homeopatie, terapie cu oxigen etc.) timp de 4 luni, în 40% din cazuri afecţiunile au fost eliminate. După 18 luni, rata de vindecare crescuse la 65%, incapacitatea de muncă fusese redusă cu 35%, iar costurile sociale şi medicale pentru aceste afecţiuni scăzuseră cu 46%. Din păcate, astfel de studii se fac foarte rar, deoarece concernele farma şi medicina scolastică nu au niciun interes de a investi în săparea propriei gropi. Oricum, începutul a fost făcut, groapa este practic terminată şi-şi aşteaptă clienta – doamna Alopatia.

Sursa: http://www.quibono.net/calea_catre_noua_med.html

Doctori din Antichitate - Ancient Doctors (RO)

Știați că în prezent, în Seul, capitala Coreei de Sud, există un spital de stat numit „Spitalul de medicină orientală”? Aici, medicii coreeni integrează medicina antică în protocoalele medicale moderne, obținând rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli cărora medicina occidentală nu le-a dat de cap. Tehnicile și rețetele lor se bazează pe enciclopedia în 25 de volume Dongeui Bogam, la întocmirea căreia, autorul său, Heo Jun, medic al Curții Imperiale în secolul al XVI-lea, a lucrat timp de 15 ani. Dongeui Bogam era manualul oficial al medicilor din acea epocă, un fel de Biblie a tratamentelor medicale, fiind ulterior tradusă și folosită și în restul spațiului oriental – China, Japonia, Taiwan, Vietnam. În Coreea, Dongeui Bogam este considerat în prezent un text sacru. Vă invităm să urmăriți acest documentar fascinant, în care veți vedea cât de repede și de ușor pot fi vindecate boli și suferințe care pentru medicina alopată occidentală sunt incurabile.

-->