AGARTHA - Tărâmul de dincolo de poli + documentar (RO) + slideshow

-->

AGARTHA - TĂRÂMUL DE DINCOLO DE POLI

Întotdeauna m-a uimit faptul că, deşi lucruri despre care am fost învăţaţi că sunt adevărate se dovedesc mai târziu a fi false, unii dintre noi rămân „blocaţi” pe ideea veche. Majoritatea dintre noi acceptăm ca adevărate lucrurile învăţate doar pentru că toată lumea crede în ele. Dacă îndrăzneşti să „mergi împotriva curentului”, dacă pui la îndoială veridicitatea axiomelor afirmate oficial, cel mai adesea te alegi cu epitete specifice. De exemplu, dacă ieşi din tiparele religioase, eşti numit „sectant”; dacă ai o altă părere decât cea oficială despre ordinea ştiinţifică, eşti categorisit, în cel mai bun caz, ca „visător”; dacă nu eşti de acord cu părerile politice, devii extremist, neo-nazist, comunist. Societatea noastră are câte o etichetă pentru fiecare tip de nonconformism.

Ştiinţa ne spune unde sunt Polul Nord şi Polul Sud: acolo unde toate meridianele Pământului se întâlnesc într-un singur punct, adică la poli. Şi totuşi, nu este curios faptul că până acum nicio expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli? Studiind mostre din scoarţa Pământului luate de la diferite adâncimi, putem spune că Pământul este solid - cel puţin până la o anumită adâncime. Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată cu adâncimea - cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu toţii presupunem că Pământul este plin, chiar şi în mijlocul lui. Vă rog să reţineţi: „presupunem”.

Azi, se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de „planetă plină”, de sferă solidă. Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat, până când se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi o altă variantă posibilă. Din acțiunea forţei centrifuge ar putea rezulta și un alt mod de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că planeta se învârtește în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). Cate Malone, autoarea unui interesant articol, intitulat „Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că „forţa centrifugă determină forma uşor turtită la poli a planetei (care deci nu este o sferă perfectă). Ca să vizualizăm procesul de formare a planetei, să ne gândim la maşina de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele, particulele solide şi cele lichide) sunt aruncate spre exterior, aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Aşa cum Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia lui, să ne imaginăm că nici maşina de spălat nu încetează să se rotească. Ce se va întâmpla cu toate rufele din centrifugă, dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată! Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va rămâne gol.

Multe popoare nordice păstrează în folclorul lor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, prezente în obiceiurile populare scandinave, sau în poveştile despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschimoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea „marelui popor” din nord, din care ei se trag. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica. Majoritatea celor care au pornit spre nord în secolul al XIX-lea descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă, cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol.

De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone întinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care au migrat spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere înghețate, considerate dispărute, cum este mamutul. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii, pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este de sub 5 cm anual. Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi de amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei a ajuns la Polul Nord.

Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa „Pământul gol”, o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, aceştia ar coincide. Această diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă și mai clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate.

În imaginea de mai jos se văd deschiderile de la poli. Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la Polul Nord sau la Polul Sud este simplu: Polii magnetici şi cei geografici nu coincid, deoarece polii geografici se află „în spaţiu”, şi nu pe suprafaţa planetei”. Și aceasta, datorită deschiderilor de la poli.

Cele mai recente expediţii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd din Marina SUA, în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord geografic. În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA că „pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4.320 km de la baza McMurdo Sound (aflată la 640 km vest de Polul Sud) şi au survolat o zonă aflată la 3.680 km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că „această expediţie a descoperit un nou tărâm”. Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după expediţiile amiralului Byrd. Fiind onorat cu titlul de cel mai mare explorator al lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un interes general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut. La radio nu se mai făcea niciun fel de comentariu, aşa încât, la scurt timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou tărâm? Un tărâm care să confirme o altă viziune asupra planetei decât cea oficială?

Extras din jurnalul Amiralului Byrd

Este vorba de o transcriere a jurnalului, aflată pe o bandă audio,

obţinută de la Hollow Earth Society din Australia

„Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria, pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lăcomia unora care-i exploatează pe ceilalţi nu va sta în calea adevărului”.

Jurnal de bord - Tabăra arctică, 19 februarie 1947

„Dedesubt, peste tot, numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie în galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabăra de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic, cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu ne mai putem conduce după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi.

Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii; nu este o iluzie. N-am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm drumul spre nord. Dincolo de munţi se vede o vale prin mijlocul căreia curge un râu. N-ar trebui să existe aici nicio vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârtește înainte şi înapoi, fără nici-o regulă.

Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga, ca să văd mai bine valea de sub mine. E verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi dăm cu ochii pe un fel de animal mare, aflat în vale. Pare că e un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. E incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar - un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază.

Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23° C. Ne continuăm zborul. Acum, sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul e mult prea nivelat decât în mod normal. În faţă vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!”

Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au formă de disc şi parcă radiază ceva din ele. Sunt atât de aproape, încât le văd însemnele! Este un tip de svastică. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Verific încă o dată sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de „plasă” invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: „Bine ai venit amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact 7 minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune”.

Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului, avionul abia tresare. Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare, se vede un oraş din care pulsează raze de lumină în culorile curcubeului. Nu ştiu ce se va întâmpla, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”

Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează, amiralul Byrd a povestit din memorie, pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale - şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a întâmplat în continuare:

Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se afla cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea făcut din cristal. La sosire, cei doi sunt separaţi, iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu „Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în „lumea dinlăuntru” şi i-a spus să nu-i fie frică - mai târziu îl vor duce înapoi, la suprafaţa planetei. „Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: „Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburătoare (flugelrads - germ.) la suprafaţa planetei, ca să vedem ce aţi făcut”. A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlnească cu americanii, dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată când încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele. „Stăpânul” a explicat că „nu avem niciun viitor dacă vom continua cu nebunia atomică... şi că nu există niciun răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nicio floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate într-un imens haos. După această discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la „Stăpân” şi s-a întors la avion împreună cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei, în acelaşi mod în care au fost aduşi. Aveau însă de dus un mesaj de avertizare clar, despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.

11 martie 1947

După întoarcerea în SUA, Byrd a descris, ca după orice misiune, tot ce s-a întâmplat pe parcurs, adăugând totodată în jurnalul său: „Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la „Stăpân”. Totul a fost înregistrat. L-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact 6 ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de forţe ostile şi de o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere, conform celor mai înalte reguli de siguranţă internaţională ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la „Stăpân”. Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor”.

24 decembrie 1956

„Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit, aşa cum mi s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei nopţi lungi, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. L-am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo, lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toţi cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut”. Amiralul Richard E. Byrd, Marina SUA.

A fost atins Polul Nord?

O parte esenţială a viziunii despre Pământul gol este absenţa Polului Nord. Nu este un punct pe suprafaţa sa, ci o întreagă mare cu ape calde, care duce treptat spre interiorul Pământului. Pare foarte îndrăzneață această afirmaţie şi poate nu vă convine deloc, dar haideţi să vedem câteva probe în acest sens. Primul lucru demn de semnalat este faptul că busola o ia razna dincolo de cercul polar. Cel mai renumit explorator norvegian, dr. Fridtjof Nansen, şi-a pierdut încrederea în instrumente în expediţia lui către Polul Nord şi a recunoscut sincer că habar n-avea unde se găsea în tot acest timp.

În februarie 1895, după ce a coborât de pe nava Fram, pentru a ajunge la pol, Nansen a luat-o spre nord cu o sanie plină de provizii şi s-a întors mai târziu prin Spitzbergen, trecând prin Ţinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 până în primăvara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat! A admis că după ce a călătorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat şi s-a încălzit mult. Mai exact, temperatura creştea odată cu noile adieri ale vântului ce veneau dinspre nord. El spunea că la un moment dat soarele a devenit insuportabil de puternic!

Nansen a făcut măsurători sonore ale apei şi a descoperit că devenea din ce în ce mai caldă în adâncime. De unde venea această apă caldă? A întâlnit animale care, după ştiinţa modernă, nu aveau ce căuta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie: „Am fost foarte surprins ieri dimineaţă când am văzut urmele unui animal în zăpadă. Era vorba de o vulpe ce mergea înspre est. Urmele erau proaspete. Ce caută o vulpe aici? Erau semne clare că nu-i lipsea hrana. Eram în apropiere de ţărm? M-am uitat în jur, dar fusese ceaţă toată ziua şi e posibil să fi fost aproape de ţărm fără să-l fi văzut. În orice caz, un mamifer cu sânge cald la paralela 85? Înainte să ne îndepărtăm, am dat peste o altă urmă de vulpe, ce ducea în aceeaşi direcţie cu prima. Nu pot să-mi dau seama cu ce se hrănesc animalele astea aici, probabil că au învăţat să pescuiască crustacee din ochiurile de apă. Dar de ce să se îndepărteze de coastă? Asta mă intrigă cel mai mult. Au luat-o razna? Nu prea cred”.

O altă sursă de informare este Marshall B. Gardner, care a scris „O călătorie spre interiorul Pământului”, în care îl citează pe dr. Nansen în legătură cu eschimoşii. Iată ce spune Nansen: „Eschimoşii spun că au venit din interiorul Pământului, dar nu au putut să numească locul exact atunci când au fost întrebaţi de norvegieni de unde vin”. Gardner citează din al doilea volum scris de Nansen, „În ceaţa Nordului”: „Deja am spus că numele norvegian Skraeling dat eschimoşilor probabil a fost utilizat la început ca să desemneze zâne sau creaturi mitice. Mai mult, atunci când islandezii au dat peste eschimoşi în Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemnează diverse fiinţe supranaturale”.

O poveste norvegiană

Willis George Emerson aminteşte în cartea sa biografică „Zeul de fum” o povestire norvegiană. Este vorba despre doi pescari, tată şi fiu, care pescuiau cu barca în oceanul nordic. O furtună puternică i-a adus până la marginea deschiderii polare nordice. Era în 1829. Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteşte că au trăit în interiorul Pământului împreună cu locuitorii acelor tărâmuri, înalţi de 3,5 metri, care erau buni şi amabili. Apoi Jansen a spus că au ieşit din interiorul Pământului pe la deschiderea sudică. Numele cărţii vine de la faptul că Olaf a descris soarele interior ca având o aparenţă difuză.

Tabloul complet

O descriere completă şi corectă a planetei noastre ar fi deci următoarea: planeta Pământ este ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare la nord și la sud, având un diametru de 2.300 km şi marginile curbate, ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe cealaltă, aşa cum face o furnică când trece de pe fața a frunzei, pe dosul ei. Grosimea peretelui planetar variază între 1.100 și 1.300 km, fiind mai mare spre poli. În centru se află un soare interior cu un diametru de 1.300 km, care răspândeşte o lumină difuză. Dacă examinăm fotografiile realizate cu ajutorul sateliţilor la momente diferite de timp, se observă clar existenţa deschiderilor polare, care nu pot fi confundate cu formaţiunile noroase, fiindcă sunt prezente constant, în aceeaşi zonă şi în aceeaşi formă, în ambele fotografii. Aceste dovezi rare, care au reuşit să scape controlului strict impus de cei care au puterea mondială, arată că Pământul este în realitate gol. Acest adevăr nu mai poate fi ascuns.

O mulţime de lucruri vin în sprijinul acestui adevăr. De pildă, când o echipă de reporteri şi cameramani britanici de la BBC au decis să facă o vizită în Antarctica, s-au confruntat cu o serie de probleme. Deşi planul iniţial, întocmit cu grijă cu mult timp înainte, prevedea un zbor direct din Africa de Sud spre Antarctica (ce includea şi o survolare a aşa-numitei „zone de inaccesibilitate”), au trebuit să facă modificări de ultim moment. Au fost forţaţi să călătorească mai întâi spre America de Sud. Odată ajunşi acolo, au descoperit că singurul zbor comercial care făcea curse spre Antarctica era operat de o companie americană, ce transporta grupuri de 20-30 de persoane la baza americană McMurdo Station. Însă aceste zboruri se desfăşurau numai în lunile de vară. Când, în sfârşit, au ajuns la bază, britanicii au fost trataţi cu ostilitate de către americani!

Un alt fapt interesant este acela că, din cauza „lipsei de sateliţi” de deasupra Antarcticii, toate rapoartele şi prognozele meteo pentru această zonă sunt realizate de la baza americană McMurdo Station. Acesta este o dovadă clară de îngrădire a informaţiilor şi a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, aşa cum s-a întâmplat în cazul deschiderii polare de nord. Dar monopolul american asupra Antarcticii merge chiar mai departe. Recent, fost semnat un  acord între mai multe state interesate, de a nu se începe nicio prospecţiune geologică sau de altă natură în Antarctica, aceasta incluzând atât mineralele, cât şi petrolul.

Nenumărate dovezi vin şi din Rusia, unde se găseşte aproape constant fildeş aparţinând mamuţilor, mai ales în zonele nordice extreme, de dincolo de cercul polar. De sute de ani, comercianţii vând astfel de „relicve” care se pare că abundă în acele zone. Iar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuţi întregi au fost găsiţi congelaţi în blocuri de gheaţă în Siberia şi alte regiuni de dincolo de cercul polar. Unii din ei mai aveau încă în gură smocuri de iarbă verde.

Există astăzi dovezi care arată că acest perete al Pământului nu este solid şi plin de materie, aşa cum se spune, ci seamănă mai degrabă cu un parmezan plin de peşteri şi tuneluri subterane interconectate; unele dintre ele conduc către interiorul Pământului. Nu pot să nu mă gândesc acum la celebra poveste a lui Jules Verne, „O călătorie spre centrul Pământului” scrisă în 1864. Acolo este descrisă atât de clar lumea interioară, încât pare că autorul cunoştea în detaliu acele realităţi. Trebuie să amintesc aici şi uluitoarea similitudine între „povestea” aceluiaşi Jules Verne, „De la Pământ la Lună” (1865) şi prima misiune americană Apollo 11, din 1969. Cele două evenimente aproape se identifică, deşi se afla la o distanţă de mai mult de un secol. Datele furnizate de autorul francez în povestirea sa coincid în proporţie de 99% cu cele ale misiunii americane. Ca să nu mai vorbim de uluitoarea poveste „20.000 de leghe sub mări”, în care Jules Verne descrie primul submarin, Nautilus. Oare a avut el acces la aceste adevăruri? Căci ipoteza unor pure coincidenţe nu prea stă în picioare.

Dar asta nu este tot. Falia tectonică San Andrea din California, SUA, este în centrul atenţiei şi ne poate oferi câteva informaţii uluitoare. Încă din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrându-se asupra Californiei. În timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje uriaşe. Unele sunt atât de mari, încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub statele Utah şi Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut. Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de câţiva „stâlpi” naturali, formaţi de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Celor care încă sunt adepţii afirmațiilor repetate de ştiinţa oficială, le pun următoarele întrebări:

- Se poate dovedi că vreun explorator a atins aşa-numiţii poli Nord sau Sud?

- Dacă nu există paralelă dincolo de latitudinea 86°, cum poate cineva să ajungă la pol, care se află, teoretic, la latitudinea de 90°?

- De ce vânturile nordice sunt din ce în ce mai calde pe măsură ce se avansează în Arctica?

- De ce dincolo de latitudinea 83° nord există mare deschisă (dezgheţată) şi curenţi de aer calzi?

- Odată atinsă paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat şi inutil?

- De ce curenţii de aer calzi menţionaţi anterior aduc mai mult praf decât orice alt curent similar de pe Pământ?

- Dacă nu există râuri care curg din interiorul planetei spre a se vărsa în oceanul arctic, de ce la poli există atâtea aisberguri formate din apă dulce?

- Care este explicaţia faptului că în aceste blocuri de gheaţă şi în apă se găsesc seminţe şi plante tropicale?

- De ce milioane de păsări şi animale migratoare se îndreaptă spre nord, dincolo de cercul polar, în timpul iernii?

- De ce vântul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult polen şi petale de flori decât orice alt curent de aer de pe Pământ, colorând vizibil starturile de zăpadă pe suprafeţe întinse?

Pământul nu este singurul corp ceresc gol în interior. Numeroase fotografii ale altor planete şi sateliţi naturali (inclusiv Luna) demonstrează acest lucru prin forma şi adâncimea craterelor formate la impactul cu diverşi meteoriţi. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici găuri negre, nu sunt decât pasaje şi tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. S-au făcut o serie întreagă de cercetări în acest sens. S-a concluzionat că modelul matematic cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale în interior. De altfel, recentele cutremure din sud-estul Asiei, 9 grade pe scara Richter, demonstrează că peretele planetei încă mai vibrează, producând astfel cutremure şi în alte zone.

Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului al XVII-lea, a demonstrat pe baza unui model matematic că Pământul este gol în interior şi că în centrul acestui gol se află un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poarta numele, şi „astronom regal” în Anglia secolului al XVII-lea, era convins că Pământul este gol. La începutul anilor 1820, americanul John Cleves Symmes nu a reuşit să obţină de la guvern sprijin pentru expediţia sa spre interiorul Pământului. El şi-a expus ideile despre Pământul gol, afirmând că planeta este locuită în interior şi că dispune de două deschideri aflate la poli.

Fotografii recente ale planetei Marte demonstrează că în timpul verii marţiene una dintre calotele polare se micşorează semnificativ, în timp ce cealaltă crește, datorită iernii. Unele fotografii arată că zona glaciară polară se restrânge pe timpul verii atât de mult, încât lasă să se vadă un perimetru circular negru, care nu este altceva decât deschiderea polară. Aşa cum era de aşteptat, soarele interior al lui Marte asigură acolo o climă mai caldă decât pe suprafaţa exterioară a planetei, astfel încât la cele două deschideri polare se formează mase compacte de nori datorită întâlnirii dintre aerul cald din interior şi cel rece din exterior. Aşa se explică şi variaţia mare a suprafeţelor glaciare polare ale lui Marte de-a lungul anului marţian (care este de două ori mai lung decât cel pământean). Prin urmare, pe timpul verii marţiene, calota polară dispare total, iar ceea ce se vede nu este decât o masă compactă de nori, care însă nu acoperă total deschiderea polară către interiorul planetei şi lasă să i se vadă marginea.

Nu în ultimul rând, aurora boreală şi aurora australă sunt formate datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte planete sau sateliţi care nu au atmosferă, cum este Luna. Într-adevăr, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte, Lună și Jupiter.

În cele ce urmează, vom face o scurtă descriere a lumii interioare a planetei, 
aşa cum reiese din mărturiile celor care au ajuns acolo:

Oamenii de acolo sunt mândri de mentalitatea şi cunoştinţele lor, deoarece ne depăşesc în creativitate. Sunt foarte avansaţi tehnologic şi dispun de multe invenţii simple şi utile. De exemplu, vehiculele lor zburătoare, pe care noi le numim OZN, folosesc energie liberă sau gratuită, adică energia spaţiului, care este prezentă pretutindeni (spre deosebire de noi, care folosim combustibili concentraţi în anumite zăcăminte). Sunt cu mii de ani mai avansaţi decât noi în ştiinţă, artă, pictură, sculptură. De asemenea, agricultura, sănătatea şi alte asemenea domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obţinând în acest sens rezultate excepţionale.

Locuitorii interiorului planetei afirmă că trăiesc într-o deplină armonie unii cu alţii, au tot ce le trebuie, nu există sărăcie, nici poliţie, nici războaie. Mai spun că știu orice limbă de pe Pământ iar secretele oricărui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei. Locuiesc acolo dinainte de Potop şi afirmă că biblia a fost profund modificată de către cei care vor să-şi menţină puterea actuală. Dispun de înalte capacităţi telepatice şi sunt urmaşii civilizaţiei atlanților. Ne sfătuiesc să renunţăm definitiv la armele nucleare. Sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi de către cei nesinceri, care vor să profite de pe urma lor. Cum însă actuala putere de la suprafaţă se află în mâinile unor guverne militariste, lacome, o întâlnire oficială cu ei în viitorul apropiat este improbabilă.

În comparaţie cu locuitorii din interiorul Pământului, noi, cei de la suprafaţă suntem nişte barbari, iar civilizaţia noastră este o stare de barbarism mecanic. Ne-au avertizat că până când nu vom renunţa complet la războaie, la armele nucleare şi la exploatarea omului de către om, până când nu vom ajunge la o societate bazată pe echitate, adevăr şi dreptate, nu vom fi vrednici să fim contactaţi de lumea interioară care se află pe un nivel social, ştiinţific şi moral mult mai înalt decât al nostru.

Sursa: http://www.evolutiespirituala.ro/2011/12/agartha-tara-de-dincolo-d-e-poli.html

Călătorie către Pământul gol în interior
(Journey to the Hollow Earth) (RO)

Un documentar foarte interesant, care abordează teoria Pământului gol în interior. Realizatorii fac mai întâi o trecere în revistă a mitologiei și folclorului pe această temă. Apoi prezintă imagini și fapte consemnate istoric, care pun sub semnul întrebării teoriile științifice oficiale. La urma urmei, ce se poate ști cu certitudine despre centrul Pământului? Oamenii de știință afirmă că are un miez de fier topit, dar n-au nicio dovadă clară în acest sens. Este o pură speculație. Ar trebui să învățăm să nu mai desconsiderăm cu atâta ușurință alte teorii și să nu mai etichetăm legendele și folclorul popoarelor drept pură fantezie.

Agartha - Legendă sau adevăr?

Agartha - legendă sau adevăr from Frumoasa Verde