Absurditatea predării religiei în școli + documentar (RO)

ABSURDITATEA PREDĂRII RELIGIEI ÎN ŞCOLI

Predarea religiei în şcolile româneşti este cvasi-obligatorie, prin faptul că părinţii sunt obligaţi să ceară explicit, în scris, scutirea copiilor de un astfel de „beneficiu” cultural. Ce se întâmplă însă dacă anumiţi părinţi nu sunt efectiv conştienţi de gravitatea îndoctrinării odraslelor lor sau sunt pur şi simplu dezinteresaţi? Viitorii adulţi pot căpăta convingerea, chiar împotriva relatărilor evanghelice, că evreii l-au ucis pe Iisus, sau că homosexualii sunt „păcătoşi”, deci, dacă nu trebuie exterminaţi (nu, nu suntem extremişti!), în varianta paşnică trebuie musai să fie ocoliţi, adică penalizaţi, pentru că sunt altfel. În paranteză fie spus, îmi pare şi mai greţoasă atitudinea celor care scuză doar homosexualitatea creatorilor iluştri, ca André Gide, Garcia Lorca sau Freddie Mercury, și nu admit dreptul anonimilor la ce orientare sexuală poftesc să aibă.

De ce, totuşi, este foarte periculoasă predarea obligatorie a religiei în şcolile laice? În primul rând, pentru că religia nu este nici ştiinţă, nici artă. Nu contribuie cu nimic (dimpotrivă) la educaţia raţională, ştiinţifică, a viitorului adult, și nici la cea estetică. Doar la formarea unor cohorte de cuvioşi, care se târăsc prin ploaie în jurul vreunei biserici moldovene, în speranţa că cine ştie ce deget „sfânt” îi va scuti de reumatismul pe care tocmai îl dobândesc cu creştinească râvnă. Și asta, doar în cazurile fericite...

În cazurile grave, care sunt destule, educaţia religioasă a pruncilor îi face la maturitate atleţi ai credinţei, deci viitori măcelari ai celor care nu mărturisesc aceeaşi credinţă. Istoria şi contemporaneitatea abundă în astfel de exemple. E suficient să privim spectacolul milioanelor de musulmani isterizaţi de cine ştie ce film de serie B, sau de excepţionala proză a unui Salman Rushdie (condamnat la moarte de un popă imbecil, nici nu mai contează că e popa lor, nu al nostru), pentru a ne da seama de pericolul îndoctrinării copiilor. Got mit uns (Dumnezeu este cu noi) a ucis milioane de nevinovaţi de-a lungul timpului, în timp ce Dubito ergo cogito (Mă îndoiesc, deci gândesc) n-a ucis pe nimeni. A creat oameni, în loc să-i elimine.

P.S. Departe de mine intenţia de a nega cuiva dreptul la credinţă, oricare ar fi aceasta. Credinţa trebuie să rămână însă la înţelesul termenului. E credinţă, subiectivitate, și prin urmare aparţine vieţii private. Și mai ales nu poate fi impusă. Nu e cunoaştere, cum e, de pildă, matematica. Ştiinţa nu are nevoie de apostoli. Lagrange sau Fermat n-au tras pe nimeni de mânecă pentru a-l convinge de adevărul lor. Şi nici n-am auzit până acum de războaie matematice, ci doar de cele religioase. În desfăşurare...

STATUTUL RELIGIEI ÎN ŞCOLI

Legea educației naționale nr. 1/2011 prevede la articolul 18: Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară. Această prevedere vine în contradicție flagrantă cu Constituţia României, cu Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (272/2004) și chiar cu Legea cultelor (489/2006).

Constituția României spune: Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale.

Legea drepturilor copilului stipulează: Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie.

Legea cultelor afirmă: Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

De asemenea, introducerea obligativităţii unui aviz din partea cultului la angajarea profesorilor de religie, pe lângă accentuarea caracterului confesional al orelor de Religie, încalcă flagrant prevederile art. 5 din Codului Muncii, și anume egalitatea de tratament: În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de [...] religie [...] este interzisă.

Astfel, lipsa unui mecanism de înscriere voluntară, pe baza unei decizii informate a părinţilor şi a elevilor, instaurează obligativitatea de facto a studierii Religiei în şcoală. Prevederea conform căreia se poate solicita ca elevul să nu frecventeze orele de Religie este insuficientă în condiţiile în care, în practică, şcolile, din motive administrative, sunt extrem de reticente în a informa elevii şi părinţii şi de a accepta o astfel de opţiune.

Avem de-a face cu îndoctrinare religioasă în şcoli?

- Dicţionarul BBC englez-român ilustrează concis esenţa îndoctrinării:

A îndoctrina pe cineva înseamnă a-l educa într-o credinţă anume cu scopul de a-l determina să nu ia în considerare şi alte credinţe.

- Enciclopedia britanică afirmă: A îndoctrina înseamnă a determina pe cineva să adopte un anume set de valori, mai ales prin blocarea accesului la alte puncte de vedere.

Maniera actuală de predare a religiei corespunde perfect definiţiei îndoctrinării: predarea se face de o manieră confesională, oferindu-se o singură viziune asupra fenomenului religios. Se urmăreşte izolarea copiilor de orice concepţie alternativă, prin sfaturi de genul Să ne alegem prieteni credincioşi! sau prin catalogarea drept „păcătoşi” a celor care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă Română. Profesorii de religie, fiind la cheremul cultului respectiv, trebuie să respecte întru totul dogma bisericească; în caz contrar, li se poate retrage avizul şi-şi pierd automat locul de muncă.

Şi mai grav, copiilor, inclusiv celor din clasele primare, li se repetă obsesiv despre păcat, iad şi diavoli, inducându-li-se ideea că nerespectarea cu stricteţe a „poruncilor” îi condamnă la „osânda veşnică”. În acest context, nu-i de mirare că unii copii nu pot rezista presiunii psihologice şi clachează. Un fost ministru al educaţiei, profesorul de psihologie Mircea Miclea, afirma: „Modul în care se predă religia îi înspăimântă pe elevi. Și eu și alți colegi de-ai mei am făcut terapie cu elevi care erau traumatizaţi că vine diavolul”.

Cum se predă, de fapt, religia? Deoarece majoritatea părinţilor, mai ales cei ai căror copii n-au început încă şcoala, n-au o idee prea clară privind conţinutul orelor de religie, vom aborda în continuare câteva dintre cele mai răspândite mituri privind această materie.

- La Religie se studiază Istoria religiilor. Fals! La orele de religie elevilor li se prezintă de o manieră insistentă doctrina unui singur cult. În practică, de cele mai multe ori, este vorba de doctrina BOR. Programa orelor de Religie pentru clasele I-IV prevede explicit: Noua formă a curriculum-ului de Religie - cultul ortodox pentru clasele I-IV – vine în întâmpinarea  idealurilor Bisericii noastre în ceea ce priveşte educaţia tinerilor în spiritul credinţei ortodoxe. Influenţele educative de la disciplina Religie completează misiunea Bisericii […]

- Legea învățământului prevede posibilitatea înlocuirii, la cerere, a orelor de Religie cu ore de Istoria Religiilor. Fals! Într-adevăr, proiectul legii prevedea o astfel de facilitate, dar în urma intervenţiei exprese a Patriarhului BOR, aceasta a fost eliminată din varianta finală.

- Religia se studiază începând cu clasa a V-a. Fals! Religia se studiază an de an, săptămână de săptămână, începând cu clasa I. Cu excepția Limbii române/materne și a Matematicii, Religia este singura materie care se studiază în absolut toţi anii de învățământ preuniversitar.

- Atmosfera de la orele de religie este relaxată, iar copiii învaţă doar principalele elemente ale cultului. Fals! Toate orele încep şi se termină cu o rugăciune, de obicei în faţa icoanelor aduse de profesor cu titlu de material didactic. Elevii învaţă despre „trupurile înviate” care sunt „nestricăcioase” sau despre Sfântul Mamant, cel pe care „au încercat în fel și chip să-l omoare; în cele din urmă, au înfipt în el o țepușă cu trei dinţi de fier şi aşa l-au omorât. Iar el s-a dus cu bucurie la sfinţii din rai, care îl strigau şi-l aşteptau”, apoi sunt evaluaţi şi primesc note în funcţie de răspunsul la întrebări cum ar fi: Ce se întâmplă cu trupurile sfinţilor? Cum se numesc ele? Răspuns: Nu putrezesc, miros foarte frumos şi fac minuni. Se numesc moaşte.

- Religia este prezentă în şcoală doar la orele de Religie. Fals! Treptat, începând cu 1990, religia s-a infiltrat în şcolile româneşti sub nenumărate forme, unele dintre ele frizând ridicolul. Portretul lui Ceauşescu a fost înlocuit cu crucifixuri, copiii sunt încurajați să picteze icoane, festivităţile şcolare sunt însoţite de slujbe religioase, de câțiva ani se organizează olimpiade de religie, iar şcolile au ajuns să se mândrească cu aşa-numitele „laboratoare de religie”! Mai mult, tematica religioasă este prezentă şi la alte materii: în abecedare şi în manualele de Limba română apar frecvent rugăciuni şi alte texte religioase, însoţite de fotografiile unor icoane; la Educaţie civică elevii pot întâlni teme de genul „Scrie despre lucrurile pe care le-ai învăţat la ora de religie sau la biserică şi care îţi sunt de folos în viaţă” sau „Precizează trei motive pentru care este bine să mergi la biserică”; iar în manualele de Educaţie muzicală rugăciunile şi scenetele religioase, însoţite de imagini evocative, sunt prezente în mod curent.

Recomandări pentru părinţi: În unităţile de învățământ finanţate de stat trebuie păstrată o strictă neutralitate religioasă, iar în cadrul orelor de Religie trebuie predată Istoria religiilor şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult, indiferent care ar fi acela. Pentru evitarea potenţialelor abuzuri împotriva acelor copii care studiază totuşi religia, recomandăm părinţilor lor:

- să ceară referinţe despre persoana care predă orele de religie;

- să solicite planurile lecţiilor care urmează a fi predate copiilor;

- să discute periodic cu copilul şi să-i explice de ce la orele de religie i se predau lucruri în contradicţie flagrantă cu cele învăţate la celelalte materii;

- să fie atenţi la apariţia unor modificări radicale de comportament a copiilor (dezvoltarea unor obsesii legate de moarte, păcat sau iad, tulburări de somn sau de nutriţie, înstrăinare de prieteni etc.) şi, dacă este cazul, să apeleze la consiliere psihologică.

Surse: aici și aici

Pe aceeași temă recomandăm părinților un articol excelent argumentat, scris de profesoara Oana Moraru, aici.

Post scriptum:

Curtea Constituțională a decis pe 12 noiembrie 2014 că este neconstituțional articolul din Legea educației care spune că „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal pentru minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Argumentația Curții este aceea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Absolut corect! Iată o mică reparație binevenită, dar care nu rezolvă mai nimic. În școlile din România se va continua, ca și până acum, predarea religiei ortodoxe sub patronajul BOR, și nu o istorie obiectivă a tuturor religiilor existente pe pământ, așa cum ar fi normal să se studieze în orice sistem de învățământ. Iar această materie n-ar trebui în niciun caz predată de popi, ci de profesorii de istorie, cărora, pentru întocmirea planurilor de lecție, le-ar fi suficientă parcurgerea celebrei lucrări a lui Mircea Eliade, „Istoria religiilor”.

Richard Dawkins - Pericolul școlilor religioase
(Faith Schools Menace) (RO)